Despre vorbirea în limbi

Ce este darul vorbirii în alte limbi?

Conform cu Fapte capitolul 2, este o vorbire de la Duhul Sfânt, în alte limbi şi dialecte omeneşti necunoscute de vorbitor, sau în limbi îngereşti (1Corinteni 13:1).

De asemenea, vorbirea în limbi din 1Corinteni cap. 12-14, nu este diferită de cea din cartea Faptele Apostolilor, căci apare acelaşi cuvânt în greacă: „glossolalia”, deci în concluzie, nu există decât un singur fel de vorbire în limbi de la Duhul Sfânt, fie cea într-o limbă omenească necunoscută de vorbitor, fie în limbi îngereşti.

Biblia se foloseşte atât de expresia: „limbă” cât şi „limbi” (1Corinteni 14:2,4-5), pentru cel care are acest dar, şi le manifestă: în rugăciune (1Corinteni 14:14), în cântări (1Corinteni 14:15).

Cuvântul „limbi”, în greacă „glossolalia”, vine de la cuvântul grecesc „glossa”, cuvânt care se referă la trei lucruri: 1) limba, ca organ de vorbire, cum este în Marcu 7:33; 2) o limbă, ca în Apocalipsa 5:9; 3) darul supranatural de a vorbi o altă limbă fără a fi învăţat-o - 1Corinteni 12:10.

Care este scopul şi rolul acestui dar?

În primul rând, este demn de menţionat că vorbirea în limbi ca dar al Duhului Sfânt, apare în Biblie direct și explicit, în patru relatări, după cum urmează: Fapte 2:4-20; Fapte 10:44-46; Fapte 19:6; 1Corinteni cap. 12-14, să luăm pe rând aceste pasaje pentru a examina scopul acestui dar al vorbirii în alte limbi.

Fapte 2:1-20 – Din această relatare desprindem următoarele motive ale primirii acestui dar: 1. A împlinit promisiunea lui Isus din Fapte 1:4-5, ca ucenicii să fie botezaţi cu Duhul Sfânt; 2. Atunci a avut loc prima împlinire a profeţiei din Ioel 2:28-30; 3. Prin vorbirea în limbile naţiunilor de la Duhul Sfânt, s-a arătat că şi naţiunile nu numai evreii pot face parte din trupul lui Cristos, căci Dumnezeu a fost preamărit în limbajul neamurilor, dar apostolii nu au înţeles suficient de clar lucrul acesta atunci, decât mai târziu cu lucrarea din Casa lui Corneliu (Fapte cap. 10).

Vorbirea din Fapte cap. 2, nu a fost dată pentru predicarea evangheliei la oameni care nu cunoşteau limba ebraică, această interpretare este greşită din următoarele motive: 1. Oamenii care au auzit vorbirea în alte limbi, erau evrei şi prozeliţi evrei, care au venit la Ierusalim să se închine şi care cunoşteau limba ebraică, deci nu aveau nevoie ca Dumnezeu să le vorbească în alte limbi, acest lucru reiese şi din faptul, că după vorbirea în limbi, ei au ascultat predica lui Petru în ebraică (Fapte 2:14-39), 2. Vorbirea în limbi a început înainte ca mulţimea de oameni să se adune pentru a vedea ce se întâmplă (v.6), pe când dacă limbile erau date pentru predicarea evangheliei, prima dată apostolii adunau mulţimea şi după aceea vorbeau în limbi. Deci acele limbi nu au fost pentru a întoarce pe cineva la Dumnezeu, căci căinţa lor s-a manifestat nu după auzirea vorbirii în limbi, ci după predica lui Petru care a interpretat corect această manifestare a Duhului (Fapte 2:37-40), dar bineînţeles că şi acest semn supranatural a mişcat pe cei sinceri la căinţă şi a fost de folos vestirii Cuvântului ca un semn însoţitor, adică arătând că Duhul lui Dumnezeu era cu acel grup nou de credincioşi, că Dumnezu a împlinit promisiunea din Ioel 2:28-30, turnând peste ei Duhul Sfânt.

Fapte 10:44-47 – Această manifestare a limbilor, I-a conştientizat pe Petru şi pe ceilalţi creştini, că şi oamenii naţiunilor pot primi credinţa creştină, şi intrarea în Noul Legământ (Fapte 11:1-18).

Fapte 19:1-7 – Cei doisprezece ucenici din Efes care au primit vorbirea în limbi, erau iudei care trăiau în diasporă, făcând parte dintr-o colonie evreiască din Efes. Prin vorbirea în limbi, ei au primit botezul cu Duhul Sfânt, prin punerea mâinilor lui Pavel.

1Corinteni cap. 12,13,14 – Din aceste trei capitole care reglementează vorbirea în limbi, se desprind următoarele scopuri ale acestui dar: Darul feluritelor limbi vorbite prin Duhul, face ca oamenii să Îi aduc mulţumiri lui Dumnezeu (1Corinteni 14:16-17) creştinul cu duhul lui vorbeşte cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii în limbi, dar pentru noi care auzim vorbirea lui, el spune taine (1Corinteni 14:2). Prin limbi, îşi zideşte personal duhul (1Corinteni 14:4). Iar prin tălmăcirea limbilor însă se poate zidi adunarea, tălmăcirea poate aduce: descoperire, cunoştinţă, prorocie şi învăţătură (1Corinteni 14:5-6).

Care sunt calităţile creştinului care primește acest dar?

În primul rând, creştinul care are acest dar, are calitatea de creştin botezat cu Duhul Sfânt care a primit darul Duhului Sfânt: vorbirea în limbi (Fapte 2:4,38-39; Fapte 10:44-48).

În al doilea rând, stăruinţa în rugăciune (Romani 12:12), mulţi creştini au primit darul vorbirii în limbi şi botezul cu Duhul Sfânt prin stăruinţa în rugăciune. Însă nu se referă la o stăruinţă în care într-un mod obsesiv şi bolnăvicios să cerem doar botezul cu Duhul Sfânt; ci, la o stăruinţă în rugăciune, în care îl lăudăm pe Dumnezeu, Îi mulţumim, Îl adorăm, Îi facem mărturisiri şi cereri, şi mijlocim pentru alţii.

Chiar dacă vom face cereri legate de botez şi nu puţine, stăruinţa nu va consta doar cereri pentru botezul cu Duhul Sfânt, căci după ce primim botezul şi s-a dus motivul stăruinţei, atunci ne oprim din rugăciunea stăruitoare. Nu noi trebuie să stăruim în rugăciune nu rugându-ne doar pentru botezul spiritual, ci pentru multe ale motive, ca atunci când vom primi botezul cu Duhul, să continuăm stăruinţa în rugăciune.

În al treilea rând, creştinul păstrând stăruinţa în rugăciune şi după botezul cu Duhul Sfânt, caută continuu umplerea cu Duhul Sfânt (Efeseni 5:18).

Apoi, el foloseşte cât mai des vorbirea în limbi pentru zidire personală, şi se roagă şi pentru darul tălmăcirii, pentru ca adunarea să primească zidire, şi utilizând vorbirea în alte limbi cât mai des, având o constanţă şi o continuitate, el păstrează acest dar, şi astfel nu se stinge.

În prezent mai sunt motive ca darul limbilor să se manifeste?

Unii susţin că acest dar, nu mai este necesar în prezent, spunând că în prezent scopurile pentru care s-a dat vorbirea în limbi în primul secol şi-au atins ţinta, deci din acele motive nu mai este necesară vorbirea în alte limbi în prezent.

Ei aduc ca exemplu, nu mai avem nevoie de manifestarea limbilor, pentru a crede că profeţia din Ioel 2:28-30, care s-a împlinit; de asemenea nu mai avem nevoie de limbi pentru a înţelege că şi neamurile pot forma un singur trup cu iudeii, ca popor al lui Cristos, căci lucrul acesta a fost stabilit clar în primul secol: pe lângă aceasta, promisiunea lui Isus cu privire la a aştepta în cetate pentru botezul cu Duhul Sfânt nu mai are pentru noi o însemnătate literală.

Dar oare nu mai sunt motive pentru ca Duhul Sfânt să dea acest dar în prezent?

Având în vedere că este semnul botezului cu Duhul Sfânt, acest dar este nevoie ca semn exterior al acestui botez făcut de Domnul Isus (Fapte 2:4).

În plus, acest dar este lăsat „spre folosul tuturor” (1Corinteni 14:12), este dat „în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii”. Această zidire sau edificare spirituală, trebuie căutată totdeauna prin daruri, observaţi ce se spune în 1Corinteni 14:26: „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească”. Dar darurile sunt şi pentru zidire individuală, nu doar pentru zidirea trupului, a adunării, ci şi „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (1Corinteni 12:7; Efeseni 4:12). Astfel darurile trebuie să promoveze progresul spiritual, creşterea iubirii şi a unităţii nu a dezbinării, ele fac bine în trupul lui Cristos.

În Efeseni 4:11-16, se descriu mai pe larg scopurile pentru care Domnul a dat darurile în adunare, acolo se spune: „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste”.

Iată foarte multe scopuri au darurile Duhului Sfânt, desăvârşirea sau maturizarea sfinţilor, zidirea sau edificarea trupului lui Isus, scopul final este să ajungem la starea de unitate a credinţei şi cunoştinţei TOŢI, şi fiecare să ajungă la statura de om matur spiritual, la statura plinătăţii în Cristos.

Dacă nu sunt aceste daruri în adunare, noi suntem ca nişte copii aruncaţi încoacea şi încolo de orice vânt de învăţătură. Iar fiecare mădular trebuie să zidească cu darul lui pentru creşterea trupului lui Cristos.

Un ultim text este în 1Petru 4:10-11, unde se spune: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin”.

Darul limbilor ca şi celelalte daruri, conduc la glorificarea lui Dumnezeu prin Cristos!

Darul limbilor prin tălmăcire, aduce: descoperire, cunoştinţă, prorocie şi învăţătură (1Corinteni 14:5-6).

Cu singuranţă că avem nevoie ca adunarea să fie zidită, ca sfinţii să se desăvârşească, ca să ajungem la statura lui Cristos, ca să creştem spre capul! Cu siguranţă că avem nevoie şi în prezent de descoperiri divine, de o laudă la adresa lui Dumnezeu călăuzită de Spiritul! Avem nevoie şi în prezent de rugăciuni prin Duhul Sfânt (Iuda 1:20). Deci acest dar mai este foarte util şi în prezent.

Vorbirea în limbi este un mesaj de îmbărbătare, sau un mesaj de laudă pentru Dumnezeu?

Şi în acest domeniu este o mare controversă, unii susţin că vorbirea în limbi aduce îmbărbătare oamenilor, prin interpretarea limbilor prin care află, descoperiri şi cunoştinţă de la Dumnezeu (1Corinteni 14:5-6), în timp ce alţii, declară pe baza textului din 1Corinteni14:2 că „…cine vorbeşte în limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu…”, prin urmare tălmăcirea limbilor nu trebuie să aducă mesaje de îmbărbătare, ci doar mesaje de laudă şi mulţumire.

Adevărul este că ambele variante sunt valabile, cu precizarea că: atunci când se vorbeşte în limbi, este normal ca să-i vorbească lui Dumnezeu, căci 1Corinteni 14:2 continuă cu precizarea: „căci nimeni nu-l înţelege şi, în duh, el spune taine.” Deci e normal să-i vorbească lui Dumnezeu, căci ceilalţi nu-l înţeleg, dar în momentul în care există o persoană care înţelege limba respectivă, sau când are loc interpretarea limbi respective, ceilalţi îl înţeleg, şi ceea ce a vorbit nu mai este o taină, ci poate fi: un mesaj fie de laudă, mai ales dacă s-a rugat sau a cântat în limbi, dar poate fi o profeţie, un mesaj de încurajare, ambele posibilităţi apar în Biblie (Fapte 2:11; 1Corinteni 14:6).

Care este semnificaţia cuvintelor: „cine vorbeşte în limbă se zideşte pe sine însuşi” ?

În 1Corinteni 14:4 (BCR), se spune: „cine vorbeşte în limbă se zideşte pe sine însuşi”; dar cine proroceşte, zideşte Biserica”. La ce se referă acest pasaj.

Ca să înţelegem bine ideea, să redăm şi v. 5: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi. Dar cine proroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în limbi; afară numai dacă interpretează, pentru ca adunarea să primească zidire”.

Atunci când creștinul se roagă în limbi în sine în adunare, în care doar el și Dumnezeu știe că se roagă (1Corinteni 14:28). Sau fiind singur se roagă cu voce tare în limbi acasă, rugăciunea în limbi îi zidește spiritul, se zidește astfel pe sine (1Corinteni 14:4,18-19), pentru ca apoi să meargă în lucrare și să-L mărturisească cu putere pe Domnul Isus (Luca 24:49; Fapte 1:8).

În ce situații se pot manifesta limbile?

În Biblie găsim următoarele situații:

1) Rugăciunea în limbi în adunare în sine, în care doar el și Dumnezeu știe că se roagă (1Corinteni 14:28), fără tălmăcire. Sau rugăciunea în limbi acasă cu voce tare pentru zidire persoanlă (1Corinteni 14:4,18-19).

2) Vorbirea în limbi în comun, dar care este înţeleasă de cei ce o ascultă ca și la Penticosta (Fapte 2:1-12).

3) Vorbirea în limbi de după botezul în apă, când acei creștini primesc acest dar, prin punerea mâinilor apostolilor (Fapte 8:17-18; Fapte 10:1-6), dar primesc și tălmăcirea, vorbirea în limbi aducând profeție (comp. Fapte 19:6 cu 1Corinteni 14:6).

4) Vorbirea în limbi cu ocazia predicării Evangheliei, și când cei care o ascultă Evanghelia primesc darul limbilor ca și în casa lui Corneliu (Fapte 10:44-48).

5) Vorbirea în limbi a unui singur frate în adunare, care este tălmăcită de cel cu darul tălmăcirilor, şi în acest caz, adunarea primeşte zidire prin tălmăcirea care aduce: descoperire, cunoştinţă, profeţie sau învăţătură (1Corinteni 14:6).

Toţi creştinii trebuie să vorbească în limbi?

Primii ucenici au avut Duhul Sfânt, fiind născuţi de sus (Matei 10:20; Ioan 3:26-29,36; Ioan 4:1-2), dar Acesta urma să vină peste discipoli, printr-o manifestare nouă, printr-un dar nou şi anume: darul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:1-4).

Expresia „botezaţi cu Duhul Sfânt”, în diferite forme ale sale, nu apare decât în 7 pasaje Biblice după cum urmează: Matei 3:11; Marcu 1:8; Luca 3:16; Ioan 1:33; Fapte 1:4-5; Fapte 11:15-17.

Aceste pasaje fac referire la două evenimente istorice: Penticosta, botezul în Spirit a celor adunaţi la 50 de zile după înviere lui Isus (Fapte 2:1-4); şi botezul în Spirit din casa lui Corneliu (Fapte 10:44-48; Fapte 11:16).

Din aceste versete reiese că botezul cu Duhul Sfânt, este botezul (scufundarea – afundarea) în care Domnul Isus Cristos este Botezătorul, sau Cel ce botează pe credincios (Luca 3:16; Ioan 1:33); substanţa în care eşti cufundat este Duhul Sfânt (Fapte 1:5; Fapte 2:2-4); iar persoanele botezate sunt cei care cred în Isus.

După cum scufundarea în apă, duce la primirea darului vieţii veşnice (Romani 6:4,23), scufundarea în Spirit, duce la primirea unui dar al Spiritului: vorbirea în alte limbi (Fapte 11:15-17).

Conform Scripturilor, întreg poporul Israel trebuia să se căiască de călcările de lege a vechiului legământ şi să primească botezul lui Ioan (Luca 1:17,77). Din cauză că unii au zădărnicit planul lui Dumnezeu (Luca 7:29-30), Domnul Isus urma să boteze Israelul în Spirit şi foc (Luca 3:17-18), adică pe unii botezaţi de Ioan, Domnul avea să-i boteze în Duhul (Fapte 1:5), iar pe alţii din Israel care nu s-au căit, şi nu au acceptat botezul lui Ioan, urmau să sufere pedeapsa lui Dumnezeu în foc (Luca 3:17).

Conform cuvintelor lui Ioan Botezătorul rostite prin călăuzire divină, botezul cu Duhul Sfânt era pentru cei botezaţi în apă de el, cu care el de fapt vorbeşte, şi pe care în final îi numeşte: „grâu” (Matei 3:5-12; Marcu 1:4-8). Iar botezul în foc era pentru pleava care va arde (Matei 3:11-12).

Astfel, botezul cu Duhul, este un botez pentru poporul lui Dumnezeu care-l aştepta pe Mesia (Luca 3:15-16), în mod normal poporul pregătit prin lucrarea lui Ioan Botezătorul (Luca 1:17), trebuia să experimenteze botezul în Spirit, însă doar unii dintre discipolii lui Ioan, care ulterior au devenit discipoli ai lui Isus, au experimentat botezul în Spirit Sfânt (Ioan 1:29-40; Fapte 1:5-8; Fapte 2:1-4).

Însă, acest botez este pentru toţi oamenii din orice naţiune, care se căiesc, în oricât de mare număr (Fapte 2:38-39).

Botezul cu Duhul Sfânt, mai este numit şi: turnare a Duhului (Fapte 2:33); primirea Duhului Sfânt (Fapte 8:15); căderea Duhului (Fapte 11:15); umplere cu Duhului Sfânt (Fapte 2:4); darul Duhului Spirit (Fapte 2:38; Fapte 10:45; Fapte 11:17); mărturia lui Dumnezeu prin Duhului (Fapte 15:8); sigilare sau pecetluire (Efeseni 1:13-14, Evrei 6:5; Fapte 1:8).

Acesta poate să aibă loc fie înainte de botezul creştin în apă (Fapte 10:47), sau după botezul în apă (Fapte 8:14-16; Fapte 19:5-6), dar neapărat după auzirea evangheliei adevărului şi după credinţa în Domnul Isus Cristos, numai atunci poate avea loc: sigilarea cu Duhului Sfânt (2Corinteni 1:22; Efeseni 1:13; Efeseni 4:31). Sigilarea sau pecetluirea, este o arvună (avans) a moştenirii cereşti (Efeseni 1:13-14), astfel guşti în mod anticipat: darul ceresc, puterea epocii viitoare (Evrei 6:4), primind prin sigilare (botezul în spirit): putere de sus (Luca 24:49; Fapte 1:8).

Ne întrebăm atunci, dacă cineva va ajunge în cer fără botezul în Duhul Sfânt numit și sigilare?

Nu, doar grâul ajunge în hambarul ceresc (Matei 13:36-43), şi acesta este botezat de Domnul în Duhul Sfânt (Luca 3:16-17), este sigilat pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4:31). Astfel doar cei ce au gustat în mod anticipat din darul ceresc, şi din puterea epocii viitoare (Evrei 6:4), vor ajunge în cer!

Astfel, toţi creştinii pot vorbi în limbi, la botezul lor cu Duhul Sfânt, căci în toate cazurile de botez cu Duhul consemnate în Biblie, toţi au vorbit în limbi (Fapte 2:4; Fapte 8:15-19; Fapte 10:44-47; Fapte 19:5-6).

Dar chiar după botezul spiritual, toţi creştini pot vorbi ocazional în alte limbi, observaţi ce se spune la 1Corinteni 14:5: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi...”.

Conform Bibliei acest dar al limbilor, s-a manifestat în adunarea din Ierusalim (Fapte 2:1-4), în Samaria (Fapte 8:15-18), în Cezareea (Fapte 10:1,44-48), în Efes, nu doar prin botezul în Spirit al celor 12 (Fapte 19:6), ci şi ulterior prin rugăciunea lor prin Spiritul (Efeseni 2:18; Efeseni 6:18), s-a manifestat la creştinii la care Iuda fratele Domnului le scrie (Iuda 1:20), şi cu siguranţă la mulţi alţii, fiind un dar pentru toţi credincioşii (Fapte 2:38-39).

Însă unii creştini au darul vorbirii în alte limbi, ca dar principal, cu o vorbire deasă și abundentă, de aceea după ce apostolul Pavel enumeră darurile Duhului Sfânt în 1Corinteni 12:28, el pune după aceea unele întrebări: „Oare toţi sunt apostoli ? Toţi sunt proroci ? Toţi sunt învăţători ? Toţi fac minuni ? Toţi au daruri de vindecări ? Toţi vorbesc în limbi ?…” Răspunsul la aceste întrebări este unul negativ: NU, deci nu toţi vorbesc în limbi, iar acest lucru este subliniat în tot capitolul 12, de pildă în v.8,10 se spune: „Căci unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune…ALTUIA, felurite limbi; şi ALTUIA, interpretarea limbilor.”

Deci fiecare creştin are daruri principale diferite de la Duhul Sfânt, de celălalt creștin, chiar dacă ocazional toți pot vorbi în limbi, ca manifestare principală în viața lui poate fi darul învăţăturii sau al milosteniei, etc.

La ce se referă apostolul Pavel când spune că „limbile sunt un semn…pentru cei necredincioşi” ?

Această descriere o găsim în 1Corinteni 14:22, iar în general acest pasaj se interpretează astfel: limbile sunt un semn pentru a atrage pe cei necredincioşi la Dumnezeu. Însă această interpretare nu concordă cu relatările Biblice unde apare acest dar, căci nicăieri vorbirea în limbi nu s-a petrecut în mijlocul necredincioşilor, ba mai mult conform cu 1Corinteni 14:23, vorbirea în limbi îi face pe necredincioşi să creadă că cei ce o practică sunt nebuni.

Alţii interpretează acest text, cum că limbile sunt un semn pentru necredincioşii iudei care nu cred în Cristos, iar prin exercitarea acestui dar îi aduci la Cristos, dar nu există nici un exemplu clar în această privinţă, căci nici la Penticosta nu limbile singure au convertit iudeii la creştinism ci predica lui Petru. Iar în celelalte cazuri, nici vorbă de aşa ceva. Alţi teologi de seamă, în special din neo-protestanţi, interpretează acest verset prin 1Corinteni 14:21 care este un citat din Isaia 28:11, unde Dumnezeu le spune evreilor că le va vorbi prin oameni cu o limbă străină, prin urmare unii cercetători comentează astfel această profeţie: Dumnezeu după ce s-a străduit prin profeţi să readucă poporul la ascultare, văzând că poporul Israel rămâne împietrit, le spune prin Isaia, că-şi va schimba limbajul, vorbind prin oameni cu limbă neînţeleasă pentru evrei, adică prin cei ce îi vor cuceri, astfel se interpretează că, după ce Dumnezeu a vorbit prin proroci, şi-a schimbat stilul şi a vorbit după aceea prin asirieni, care au cucerit Regatul lui Israel, iar în mod asemănător, în primul secol e.n. după ce Dumnezeu a vorbit prin Fiul său, a apelat la o vorbire în alte limbi prin apostoli, ca un semn al judecăţii nefavorabile pentru Israel, din pricină că nu l-au acceptat pe Isus, prin urmare limbile trebuie manifestate doar când sunt iudei de faţă pentru a primi semnul judecăţii nefavorabile pentru ei.

Haideţi să examinăm şi această interpretare dacă concordă cu textele despre vorbirea în limbi. În Fapte capitolul 2, este adevărat că limbile au fost auzite de evrei, dar acestea nu au fost manifestate pentru ei special, căci vorbirea în limbi a început înainte ca ei să fie prezenţi (Fapte 2:1-6), în plus, mesajul acelei vorbiri nu a fost unul de judecată, ci de dezvăluire a lucrurilor minunate al lui Dumnezeu (Fapte 2:11).

În celelalte vorbiri în limbi din cartea Faptele, nici pomeneală de mesaj de judecată pentru evrei!

Textul din Isaia citat de Pavel, spune despre ei care: “nici aşa nu Mă vor asculta, spune Domnul“ (1Corinteni 14:21, GBV 2001).

Toate vorbirile în limbi din Fapte 10:44-48; Fapte 11:15-18; Fapte 19:6; au fost primite de evreii deci nu a fost un semn pentru evreii necredincioși, așa cum interpretează unii.

Apoi, în Corint, ne putem imagina oare că Corinteni care erau greci, nu vorbeau în limbi, decât în prezenţa evreilor? Cu siguranţă nu, atunci la ce s-a referit Pavel când a spus că limbile sunt un semn pentru necredincioşi?

Este cert că nu s-a referit că este un semn al judecății pentru evreii! Atunci la ce se referă?

Ei bine studiind cu atenţie contextul lărgit din 1Corinteni 14:22, primim un răspuns care este în armonie cu întreaga Biblie de altfel. Începând cu v.6, Pavel prezintă un şir de argumente, pentru a-I convinge pe corinteni egoişti să nu mai vorbească pe rând în limbi în adunare, fără a se tălmăci, căci iubirea caută folosul altuia nu folosul personal (1Corinteni 13:5). Deci limbile în adunare, ca slujire individuală, nu sunt date pentru a ne zidi pe noi, ci pe ceilalţi (1Corinteni 14:12-13,28).

Aceste argumente contra vorbirii în limbi a unui om, pe rând, fără tălmăcire sunt: 1) această vorbire nu aduce folos (1Corinteni 14:6), 2) nu aduce cunoştinţă, descoperire (v.6), 3) nu dă sunete distincte, deci nu pregăteşte pe credincios de acţiuni concrete (1Corinteni 14:7-8), 4) este ca o vorbire în vânt, degeaba (1Corinteni 14:9), 5) nu uneşte pe credincioşi, fiind ca nişte străini, unii pentru alţii, căci nu vorbesc cu înţeles (1Corinteni14:11), 6) nu zideşte (1Corinteni 14:13), mintea este fără rod (1Corinteni 14:14), 7) fratele tău nu poate fi în comuniune cu tine căci nu ştie ce spui şi nu poate spune amin la rugăciunile tale în limbi (1Corinteni 14:16), 8) Pavel ca apostol este de 2000 de ori împotriva vorbirii în limbi unui frate fără tălmăcire, căci 5 cuvinte cu mintea face mai mult de 10.000 de cuvinte în alte limbi (1Corinteni 14:19), 9) cei ce vorbesc în limbi fără interpretare sunt copii la minte (1Corinteni 14:20).

Astfel după ce prezintă 9 argumente contra vorbirii în limbă, el dă un al 10 argument, de data aceasta din Vechiului Testament. El citează din Isaia 28:11, şi trage concluzia: „limbile sunt un semn…pentru cei necredincioşi”, adică Pavel vrea să spună că după cum Dumnezeu în vechime a vorbit prin Babilonieni (căci mai degrabă la ei se referă decât la Asirieni, după cum era profeţit şi în Deuteronom 28:49; Ieremia 5:15), şi aceştia erau necredincioşi, tot aşa Dumnezeu vorbeşte prin corinteni, dar această vorbire în limbi individuală, fără interpretare nu este potrivită cu rânduiala lui Dumnezeu; ci este ca o manifestare a unor necredincioşi, ca și a Babilonienilor, prin care cei care o aud nu o înțeleg!

De aceea Pavel le spune că manifestările limbilor fără interpretare seamănă cu manifestările necredincioşilor (babilonienilor), sau a celor nebuni (1Corinteni 14:22-23), pe când prorocia care constă într-o vorbire înţeleasă şi limpede este un semn pentru credincioşi, căci prin ea se adevereşte credincioşi, căci doar ei primesc de la Dumnezeu descoperiri ale tainelor inimi celor prezenți în adunare din lume (1Corinteni 14:22,24-25).

În concluzie, vorbirea în limbi a unor persoane individuale, fără tălmăcire într-o adunare creştină, este ca vorbirea necredincioşilor sau a babiloninenilor, un semn ca acei creştini sunt necredincioşi rânduieli lui Dumnezeu, căzând în păcatul mândriei, prin limbi ei doreau să iasă în evidență, iar cei din lume care veneau la adunare îi putea considera nebuni (1Corinteni 14:12-23).

A încetat darul vorbirii în alte limbi s-au va înceta în viitor ?

La ora actuală există trei variante de răspuns care sunt cele mai răspândite în creştinătate, dar să prezentăm pe scurt aceste variante de răspuns la această întrebare:

1. Vorbirea în limbi a fost un dar temporar, care s-a limitat la biserica primară, unii spun că s-a sfârşit la moartea tutror apostolilor (cca. 100 d.C.), alţii că s-a sfârşit în anul 70, când semnul pentru evrei şi-a încheiat menirea, avertizându-i până la judecata din anul 70 d.C.

2. Acest dar, a fost în biserica primară, şi va apărea din nou la vremea sfârşitului, când vor funcţiona cei doi martori (Apocalipsa cap.11). Darul va funcţiona din plin pe parcursul a două epoci speciale, prima epoca în perioada bisericii primare (ploaia timpurie), a doua epocă, cu câţi-va ani înainte de revenirea Domnului (ploaia târzie).

3. Acest dar al Duhului Sfânt, este permanent în adunare de la înfiinţarea ei până la venirea din nou a Domnului.

Să luăm fiecare variantă şi s-o examinăm, prin prisma Bibliei.

Unii dintre cei ce susţin prima variantă, cred că limbile au încetat în anul 70 e.n. odată cu distrugerea Ierusalimului, dar după cum am văzut în articolul precedent, limbile nu sunt un semn de judecată pentru Israel, deci nu există nici o bază Biblică sau istorică pentru a spune că limbile au ţinut doar până în anul 70 e.n.

Alţii susţin că acestea au încetat odată cu moartea apostolilor sau cu încheierea canonului Biblic, nu au o bază teologică pentru această idee, iar argumentul folosit de obicei de aceştia, şi anume 1Corinteni 13:8, nu susţine o astfel de interpretare, în acest text se precizează: „limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ceea ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.” (1Corinteni 13:8-10).

Acest text este interpretat, fie că limbile se vor sfârşi când ceea ce este desăvârşit, adică când scrierea Noului Testament se va încheia şi Biblia va fi completă, desăvârşită, fie o dată cu moartea apostolilor, data încheierii darurilor după această opine este cca. anul 100 d.C.

Însă dacă darurile au încetat, atunci s-a încheiat şi cunoştinţa, după cum reiese din text, însă conform altor texte cunoştinţa nu a încetat, ea va creşte în timpul sfârşitului (Daniel 12:4). Prin urmare dacă cunoştinţa nu a încetat, nu a încetat nici profeţia sau limbile.

Să luăm varianta 2, acest dar, a fost în biserica primară, şi va apărea din nou la vremea sfârşitului, când vor funcţiona cei doi martori (Apocalipsa cap.11). Darul va funcţiona din plin pe parcursul a două epoci speciale, prima epoca în perioada bisericii primare (ploaia timpurie), a doua epocă, cu câţi-va ani înainte de revenirea Domnului (ploaia târzie).

Pasajul din Apocalipsa 11, nu susţine nicăieri o reînviere a darurilor spirituale, acolo este vorba de doi profeţi evrei în duhul şi puterea lui Ilie şi Moise, care fac o lucrare profetică de avertizare pentru Israel şi lume. Faptul că cei doi martori din Ierusalim, fac o lucrare supranaturală, nu însemnă că alţii nu pot face şi ei una (comp. cu Marcu 9:38).

Ploaia târzie poate fi o intensificare a darurilor, a ceea ce deja este, nu o începere din nou a tunării darurilor peste biserică, căci Pavel în 1Corinteni 1:5-7, nu vede o întrerupere a darurilor în funcţionarea adunări. El prin inspiraţie spune: „Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” Argumentul cheie este: „nu duceţi lipsă de nici un fel de dar [grecește: charismati – literal: „dar al harului”], în aşteptarea arătării Domnului” deci gândirea lui Pavel inspirată nu prevedea o întrerupere a darurilor, a kharismelor, până la arătarea Domnului Isus.

În plus, turnarea Duhului la Penticostă, când au început zilele din urmă, a inaugurat o perioadă de turnare de Duhul Sfânt cu vise, profeţii, viziuni. Iar această perioadă se va sfârşi nu după moartea apostolilor, ci la venirea zilei de mânie a lui Dumnezeu. Textul spune în Fapte 2:17-18: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci.” Această profeţie a început să se împlinească în primul secol cu ocazia Penticostei, însă ea este valabilă pentru toată perioadă de timp, până în viitor, la venirea zilei de mânie a lui Dumnezeu (vezi: Ioel 2:31-32)? Da, căci ea mai precizează în continuare: „Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”

Rămâne, a treia variantă, ca ceea ce este desăvârşit, să se refere la starea de desăvârşire sau perfecţiune, adusă de venirea lui Cristos care va aduce perfecţiune prin răpire creştinilor şi transformarea trupurilor muirtoare în nemuritoare 1Corinteni 15:52-54).

Atunci va exista cunoaştere deplină pentru creştini, şi atunci ‚ceea ce este în parte va înceta’, adică cunoştinţa, limbile şi profeţia, şi ‚atunci vom vedea faţă în faţă’, şi ‚vom cunoaşte deplin’, după ‚cum am fost cunoscuţi pe deplin’, şi doar atunci, nu vom mai avea nevoie de daruri, în aceea stare desăvârşită a trupurilor noi şi a locuinţei cereşti (1Corinteni 13:11-12).

Care sunt regulile de manifestare a vorbirii în limbi?

Trebuie să facem o distincţie, între vorbirea în limbi unde toţi deodată se roagă în limbi, şi vorbirea în limbi individuală.

De asemenea, trebuie să facem distincţie, între vorbirea în limbi, în adunare (biserică), de cea în particular, sau în lucrarea de evanghelizare.

În adunare, dacă rugăciunea este în comun, toţi deodată nu este obligatorie tălmăcirea (Fapte 1:15-26; Fapte 2:1-4).

În mod identic este situaţia când în evanghelizare, una sau mai multe persoane primesc botezul cu Duhul Sfânt, nu este obligatoriu tălmăcirea, nu suntem în adunare ca să funcționăm după regula din 1Corinteni 14:26-28), iar ar fi absurd să cerem de la începători şi tălmăcirea (Fapte 10:43-47). În unele situații ea poate fi dată de Dumnezeu și să aducă: profeție, descoperire (comp. Fapte 19:1-6; cu 1Corinteni 14:6).

Tot la fel este cu rugăciunea în particular, în cămăruţa noastră de rugăciune, noi ne putem ruga fără tălmăcire, deoarece ne rugăm în limbi pentru zidire personală a duhului nostru (1Corinteni 14:4).

Doar la rugăciunea sau cântarea pe rând, ca slujire individuală a unui mădular, în adunare, este nevoie de tălmăcire (1Corinteni 14:14-18), iar aceea sesiune de vorbire în limbi, va conţine doar cel mult trei vorbitori în limbi. Dacă nu există traducători, se vor ruga în duhul lor, ca să audă numai ei înşişi şi Dumnezeu (1Corinteni 14:27-28).

Argumente istorice că minunile nu au încetat o dată cu moartea apostolilor:

Istoria creştină de după apostoli, consemnată de creştini din sec. II-IV d.C. au consemnat în cărţile lor, despre minuni, despre profeţi în plină activitate chiar după moartea apostolilor.

Însă pe parcursul secolelor Dumnezeu a mai făcut minuni şi au mai fost daruri inclusiv: apostolia, profeţia (prorocia), vindecări, cunoștință supranaturală, lumbi, ca dovadă, uitaţi un citat din Didahia (cca. 120-180 d.C.), despre existenţa profeţilor în sec. II d.C.:

Didahia 10:7: „Dar însărcinaţi-i pe profeţi să aducă mulţumiri, daca vor sa facă acest lucru.” 11:3-10: „În ce priveşte apostolii şi profeţii, faceţi aşa cum vă învaţă evanghelia. Pe fiecare apostol care vine la voi să-l primiţi ca pe Domnul însuşi. El va sta cu voi o zi, poate doua, daca este nevoie, dar, daca va rămâne cu voi trei zile, este un profet mincinos. La plecare, apostolul să nu ia cu el decât pâine ca să-i ajungă până la locul de odihnă; daca va cere bani, este un profet mincinos. Să nu ispitiţi sau să vă certaţi cu vreun profet vorbeşte în duhul; căci orice păcat vă va fi iertat, în afara de acesta. Nu oricine vorbeşte în duhul este însă profet; ci profet este cel care are inima Domnului, căci după inimă îi veţi cunoaşte pe profeţii adevăraţi si pe cei mincinoşi. Nici un profet care porunceşte în duhul să se aştearnă masa nu va manca el însuşi la ea, căci atunci ar fi un profet mincinos; şi orice profet care propovăduieşte adevărul, dar nu îl trăieşte, este un profet mincinos...”.

Tot la fel Iustian Martirul (cca. 150 d.C.), declară în lucrarea a II Apologie, la CAPITOLUL VI: Semnificaţia şi puterea Numelui lui Dumnezeu şi al lui Cristos

„Dar „Isus”, numele Lui ca om şi Mântuitor, are şi el o semnificaţie. Căci El a devenit om, după cum am spus înainte, fiind conceput potrivit voii lui Dumnezeu, Tatăl, de dragul oamenilor credincioşi şi pentru distrugerea demonilor. Şi puteţi afla aceasta pe baza lucrurilor pe care le puteţi observa. Căci mulţi creştini au exorcizat nenumăraţi demonizaţi în întreaga lume şi în oraşul vostru. Ei au făcut-o în numele lui Isus Cristos, care a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont, vindecându-i în trecut şi acum, lăsându-i fără putere şi scoţându-i afară pe aceşti demoni care îi posedau, deşi toţi ceilalţi exorcişti şi cei ce foloseau incantaţii şi leacuri nu i-au putut vindeca”.

În Dialogul cu Tryfon - CAPITOLUL LXXXII – DARURILE PROFETICE ALE IUDEILOR AU FOST TRANSFERATE CREŞTINILOR: „Darurile profetice rămân cu noi şi în ziua de astăzi. De aceea, ar trebui să înţelegeţi că [darurile] care existau înainte în poporul vostru ne-au fost transferate nouă.” În CAPITOLUL LXXXVIII – CRISTOS NU DIN PRICINA SĂRĂCIEI A PRIMIT DUHUL SFÂNT: „Acum putem vedea printre noi femei şi bărbaţi care au daruri ale Duhului lui Dumnezeu.” Iustian chiar face o listă cu daruri spirituale, asemănătoare cu cea a lui Pavel, şi despre care spunea că erau active în timpul lui (sec. II d.C.). Astfel în Dialogul cu Iudeul Tryfon, la cap. XXXIX, se spune: „...cunoscând că sunt unii care, veniţi zi de zi la cunoştinţa numelui Hristosului Său, părăsesc calea rătăcirii, căpătându-şi, în felul acesta, fiecare darurile lui, după vrednicia lor şi luminându-se prin numele acestui Hristos; căci unul ia duhul înţelepciunii, altul pe acela al tăriei, altul al vindecării, altul al cunoaşterii de mai înainte, altul al învăţăturii, iar altul al temerii de Dumnezeu.”

Cu toate că Iustian nu vorbeşte aici direct de darul profeţiei, totuşi este clar că darul „cunoaşterii de mai înainte”, este sinonim cu profeţia, şi vorbeşte şi de darul vindecării.

Ireneu sau Irineu (115-190 d.C.) spunea: „Cei ce sunt într-adevăr ucenici ai lui Hristos, primind de la El harul Său, săvârşesc minuni în Numele Său...Unii dintre ei izgonesc cu adevărat şi realmente demoni...Alţii vindecă pe bolnavi punându-şi mâinile peste ei, şi bolnavii sunt restabiliţi...”. (Against Heresies 2:32).

În anul 140 d.C. Irineu spune: „Cei desăvârșiti au primit Duhul Sfânt și vorbesc în alte limbi prin Duhul lui Dumnezeu, la fel cum a vorbit și Pavel… Noi am auzit și pe mulți frați din adunările noastre care au darul prorociei și care vorbesc în alte limbi prin Duhul, care dau pe față lucrurile ascunse ale oamenilor și vorbesc despre tainele lui Dumnezeu, și pe acest fel de oameni apostolul îi numește „duhovnicești” deoarece aceia sunt „duhovnicești” după cum a făcut cunoscut Duhul”.

Tertulian (cca. 160 – 230 d.C.) spunea: „Noi învingem pe demoni. Îi expunem zilnic la dispreţ şi-i exorcizăm din victimile lor. Aceasta este bine cunoscut de mulţi oameni” (Apol. 23 cap. 2).

ORIGEN (un teolog de frunte, 185-254 d.C): „…și în zilele de azi se mai păstrează printre creștini urmele Duhului Sfânt… ei izgonesc duhurile rele, fac multe vindecări de bolnavi, și după voia lui Dumnezeu, ei văd multe lucruri care au să vină…”

Aici ni se dă mărtuira că până și în secolul al III-lea de după Cristos, printre creștinii mai existau darurile Duhului Sfânt. Cuvintele „și în zilele noastre” par în orice caz să adeverească faptul că acele daruri funcționau și în aceea vreme.

Carsen, un cercetător a declarat despre daruri:

„Există dovezi suficente că anumite forme ale darurilor karismatice au continuat sporadic de-a lungul istoriei secualare al bisericii încât este intutil să mai insităm pe fundamente doctrinale că fiecare raport este fie fals fie rezultat activităţii demonice, ori al aberaţiei psihologice”.

Concluzie: multe grupări precum şi multe persoane, care pretind că sunt creştini, nu cred că darurile Duhului Sfânt mai sunt actuale azi, că Dumnezeu mai intervine miraculos. Toată această concepţie nu se bazează pe un studiu minuţios al Sfintelor Scripturi, nu se bazează pe o analiză fără prejudecată; ci, această concepţie este bazată pe motive subiective şi preconcepute, tocmai de aceea ei distorsionează textul biblic, ca acesta să spună ce vor ei, nu ce transmite el în realitate.

Această interpretare greşită plecă de la faptul că mulţi au o credinţă superficială, aproape o necredinţă într-un Dumnezeu supranatural, le este mai comod să nu rişte, de ce să păşească ca Petru pe ape, dacă pot sta comod în barcă (dacă Petru cade, să ne şi batem joc de el), însă doar cei ca Petru care riscă, vor experimenta puterea lui Dumnezeu.

Iar pe de altă parte, este dorinţa omului de a controla, dacă se poate de a-L controla pe Dumnezeu şi lucrarea Lui. Dacă nu mai este nimic miraculos, totul este natural, atunci omul poate controla, naturalul, poate controla, rugăciunea, închinarea, studiu biblic, totul, nu mai poate interveni lucrarea spontană a Duhului Sfânt, care să „deranjeze” întrunirile lor cu un conţinut programat dinainte, controlat de om şi nu de Dumnezeu.