Facerea de discipoli şi creşterea lor spirituală

Cine trebuie să facă discipoli sau ucenici, fiecare creştin în parte, sau biserica, adunarea? Este marea trimitere, adresată adunării sau creştinilor individuali?

O altă problemă care se ridică, cine trebuie să vestească pe Cristos, să-i sfătuiască în Domnul, şi să-i înveţe despre Domnul Isus Cristos, fiecare creştin în parte sau doar adunarea? După ce un credincios(ă) s-a botezat în apă, cine trebuie să se ocupe de creşterea lui spirituală, doar întrunirile adunării sau fratele sau sora care l-a născut prin evanghelie?

Acestea sunt câteva din întrebările ce doresc să le analizez biblic în continuare prin călăuzirea Spiritului Sfânt.

Cine trebuie să facă discipoli, fiecare creştin în parte, sau biserica?

În zilele noastre, se practică de către culte, tot mai mult ‘o facere de ucenici’ prin întrunirile de la biserică şi nu printr-o relaţie personală între părintele spiritual (mentor, învăţător) şi viitorul discipol, în care părintele să-i predice evanghelia viitorului discipol al lui Cristos.

Mulţi oameni din culte, când găsesc un om intersat, au obiceiul de al duce la biserică, la aşa zise-le: „evanghelizări”, ei nu-l evanghelizează personal pe aceea persoană.

Unii lasă totul pe umerii liderilor, ei nefăcând nimic spre vestirea Bibliei! Crezând că marea trimiterii este a bisericii (ca întreg) sau pentru lideri!?!

Şi cei care activează, mesajul lor către alţii este: „vino la biserică”! Şi atât!!!!

Astfel, unii oameni au mers în culte, dar ei nu au ajuns la o viaţă profundă spiritual, ci doar la o formă de evlavie (2Timotei 3:5), căci omul vine, ascultă, înţelege ce înţelege, dar el nu se poate exprima în legătură cu domenii din Biblie pe care nu le înţelege, sau nu poate pune întrebări spre aprofundarea subiectului.

Conform Scripturilor, evanghelizările se fac în public, nu în biserică, nu găsim nicăieri în Scripturile Creştine, vreun serviciu de evnghelizare care să se fi făcut în biserică!

De fapt, nu este suficient ca oamenii să meargă la servicii religioase.

În acest caz, omul nemântuit, rămâne cu lacune, dar şi creştinul nu-şi dezvoltă abilitatea de a predica evanghelia, pe care în mod normal toţi creştinii trebuie să o aibă, chiar dacă unii îl vor avea într-un mod pregnant ca apostolii şi evangheliştii.

În plus, a face discipoli nu constă doar ale predica evanghelia, ci constă a vedea evanghelia pe viu în viaţa creştinlui, constă în al discipoliza spre a deveni un discipol al Domnului Isus Cristos.

Domnul Isus Cristos, nu a făcut cu cei 12 apostoli, ‘întruniri de adunare’ pentru a-i face discipoli, El s-a ocupat de ei atât printr-o părtăşie liberă de grup dar şi individuală cu fiecare, El i-a făcut discipoli trăind cu ei, nu construind o clădire fizică şi chemându-i acolo ca la şcoală. Ci El i-a învăţat prin Spiritul Sfânt, în diferite ocazii, şi momente cotidiane, după nevoile lor spirituale, având discuţii cu ei, şi folosindu-se de întrebări.

Biblia nu vorbeşte doar de a predica evanghelia, ci şi de a face discipoli, cine trebuie să facă discipoli (ucenici)?

Este marea trimitere adresată doar apostolilor, evanghelizatorilor, sau ea este pentru toţi discipolii Domnului Isus?

Domnul Isus după înviere a dat o poruncă, numită de mulţi: „marea trimitere”, această trimitere a Domnului este descrisă în următoarele pasaje:

Ø Matei 28:19-20: „Ducându-vă deci, faceți discipoli din toate naţiunile; învăţându-i să respecte toate câte v-am poruncit. Şi iată! Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul epocii.”[1] (SCC).

Ø Luca 24:47-48: „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri”(BC).

Ø Fapte 1:8: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului”(BC).

Cu toate că unii consideră că „marea trimitere” este dată liderilor sau biserici, din text este clar că ea se adresează personal fiecărui discipol al Domnului Isus, care fiecare în mod individual trebuia să meargă să predice să facă discipoli şi să-I fie martori ai lui Isus.

După cum observăm, „marea trimitere”, nu este dată adunării, căci atunci Domnul ar fi vorbit la singular: „Du-te biserică şi discipolizează” sau „biserica îmi va fi martor”.

Resposnabilitatea fiind a fiecărui creştin individual, împreună cu toţii lucrând, lucrează trupul lui Cristos, adunărea (ekklesia) Lui. Însă nu este invers, deoarece trupul (adunarea) are o responsabilitate, fiecare trebuie să facă ceva pentru ca trupul să-şi împlinească responsabilitatea faţă de Stăpân, NU.

Chiar dacă Isus era capul celor 12 apostoli, care erau adunarea în forma incipientă, Ioan Botezătorul considerându-i mireasa lui Cristos (Ioan 3:22-36; 4:1,2). Domnul Isus Cristos, când a fost pe pământ ca om, a făcut discipoli, dar şi a poruncit ca discipoli Lui, la rândul lor să facă discipoli, când a spus în Matei 28:16-20, SCC: „Cei unsprezece discipoli însă, s-au dus în Galileea; la muntele unde le-a poruncit Iesus. şi văzându-L, s-au închinat; unii însă s-au îndoit. şi apropiindu-Se, Iesus le-a vorbit, zicând: mi-a fost dată toată autoritatea în cer şi pe pământ. Ducându-vă deci, faceți discipoli din toate naţiunile; învăţându-i să respecte toate câte v-am poruncit. Şi iată! Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul epocii.

Fiecare discipol făcut de Domnul, trebuia la rândul lui să faca alti discipoli din „toate naţiunile”, în sensul de „oamenii tuturor naţiunilor”, aşa cum parafrazează unele versiuni ale Bibliei.

După ce cei 12 apostoli, au făcut discipoli prin predicarea evangheliei, aceşti discipoli trebuiau învăţaţi „să respecte toate câte v-am poruncit”, una din poruncile Lui a fost: „Ducându-vă deci, faceți discipoli din toate naţiunile; învăţându-i să respecte toate câte v-am poruncit”.

Prin urmare, urma un ciclu neîntrerupt de oameni care deveneau discipoli (ucenici), ei erau învăţaţi toate poruncile Domnului, printre care şi cea din Matei 28:19, şi la rândul lor o puneau în aplicare, făcând discipoli, iar cei care prin predicarea lor deveneau discipoli, erau învăţaţi şi la rândul lor făceau discipoli.

Un alt lucru de remarcat, este că părintele spiritual trebuie să petreacă mult timp cu discipolul sau învăţăcelul, pentru ca acesta să înveţe de la el: „să respecte toate câte v-am poruncit”, nu este vorba de al învăţa puţin şi apoi al abandona, este vorba de a sta lângă el, până când omul va ajunge să cunoască şi să respecte, toate poruncile lui Isus, şi va deveni astfel un discipol al Domnului.

Aceasta este metoda corectă de creştere a adunării!

Cine trebuie să le vestească pe Cristos, să-i sfătuiască în Domnul, şi să-i înveţe despre Domnul Isus Cristos, fiecare creştin în parte sau doar biserica (adunarea)?

În grupările religioase din zilele noastre, este obişnuit a chema pe oameni la „biserică”, punând astfel pe umerii „biserici” sarcina de a-i evangheliza, învăţa, creşte spiritual. Dacă în cel mai bun caz, omul care sa ocupat într-o măsură de aceea persoană până la intrarea în cult, apoi, pur şi simplu o încredinţează „„biserici”.

Ceea ce duce ca cultele să aibă copii fără părinţi, ca un fel de pui scoşi la incubator, fără cloşcă.

Acolo sămânţa (cuvântul lor) este stricată, modul de naştere este impropriu, metodele de creştere ulterioară: defectuase, fără părinţi autentici nu există o lucrare spirituală autentică!

Chiar dacă adunarea, este înărcinată să înveţe, sfătuiască, mângâie, îndemne, să vegheze unii asupra altora, şi în special prin fraţii lucrători (păstori, învăţători, profeţi), totuşi în primul secol d.H. adunările aveau părinţi spirituali care se ocupau de copiii lor şi după botez.

O adunare sănătoasă trebuie să aibă: părinţii spirituali şi copii spirituali. Fiecare părinte spiritual, trebuie să aibă la rândul lui un părinte spiritual, sau fraţi cel puţin la nivelul lui căruia să-i de-a socoteală, cel puţin fraţi cu autoritate egală cu a lui, la care să dea socoteală de cum lucrează (Fapte 11:1-18; 15:1,2; 21:18-26; Galateni 2:2,9).

Acest principiu vedem din textul din Matei 28:19.

În mod asemănător, apostolul Pavel spune în 1Corinteni 4:15,16: „Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele”.

Iată în adunarea din Corint erau mulţi învăţători, care îi învăţau pe corinteni în adunare, însă îl aveau pe apostolul Pavel ca părinte spiritual. Care s-a trudit să-i nască prin evanghelie şi care prin vizitele lui şi prin scrisorile lui îi păzeau de lucrătorii falşi şi de învăţături false. Iată poţi să ai 10.000 de învăţători în Cristos, dar dacă nu ai un părinte spiritual, eşti fără cineva care să se ocupe de tine în mod personal şi într-un mod părintesc (comp. cu 1Tesaloniceni 2:7).

În timp ce la culte, se nasc oamenii printr-o falsă naştere spirituală, aşa cum naşte incubatorul pui. Însă este o diferenţă ca cloşca să nască pui, şi apoi se ocupă de ei, în multe feluri, îi ocroteşte, le dă căldură punându-şi aripile peste ei când dorm, îi călăuzeşte spre iarba mai bună, îi strigă, le dă o aparteneţă, când sunt rătăciţi şi singuri au pe cine să strige, îi apără de alte păsări sau animale, le oferă căldură de mamă.

Cu atât mai mult, o fiinţă raţională ca omul, atât înainte, cât şi după ce s-a născut din nou, are nevoie de un părinte spiritual care să-l înţeleagă, care să devină, mentorul, învăţătorul, sfătuitorul, cel căruia să-i confeseze, bucuriile, eşecurile, păcatele, slăbiciunile. Un părinte care să-l iubească, să-l cunoască de la început spre a-l putea ajuta spiritual într-un mod adecvat.

La rândul lui copilul spiritual, să simtă că în situaţii grele are la cine apela, are un umăr pe care să plângă, are la cine să se confeseze. Apoi copilul spiritual trebuie să-l asculte şi să se supună la părintele spiritual, care, datorită experinţei lui, cunoştinţei şi discernământului lui căpătat în umblarea lui cu Domnul este capabil şi calificat să-şi sfătuiască şi înveţe pe fratele mai tânăr. Binenţeles că părintele spiritual trebuie să păstreze confidenţa, să îl trateze ca pe un copil, ca pe un prunc în Cristos, să-i ofere dragoste şi sfaturi, să aibă părtăşie regulată cu el, în afara înrunirilor de adunare spre al ajuta să crească cât mai mult.

Vedeţi, nu este suficient să predică, să vestim evanghelia, apostolul pavel vorbeşte de părinţii spirituali ca şi el, şi spune în Coloseni 1:27-29: „...Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.Pe El Îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine. Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl...” (BC).

Iată Pavel descrie lupta şi lucrarea lui făcute pentru creştinii din Laodicea.

După cei din Laodicea au devenit creştini, Pavel nu i-a abandonat adunării, ci s-a luptat pentru ei, a lucrat pentru ei, nu s-a mulţumit să le predice evnghelia, ci el şi îi sfătuia şi învăţa. El descrie prin trei cuvinte lupta şi lucrarea lui: „Pe El Îl propovăduim noi”, adică pe Cristos Îl predicăm noi, apoi: „sfătuim pe orice om”, iată nu considera sufiecient să predice evanghelia despre Cristos spre mântuire, probabil după mântuirea celor din Laodicea, el îi sfătuia pe fiecare (îndemna, avertiza, amonesta, acesta este sensul cuvântului în greacă), apoi: „învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea”, iată el îi şi învăţa după ce au devenit creştini, cei din Laodicea erau creştini când Pavel descrie aici lucrarea şi lupta lui pentru ei.

Cu alte cuvinte el făcea discipoli prin predicarea lui Isus, şi chiar după ce au devenit creştini El: propovăduia (predica), îi sfătuia şi îi învăţa în toată înţelepciunea.

Cu alte cuvinte el făcea discipoli, dar şi după botezul lor, el se ocupa de ei spre creşterea lor spirituală nu-i abandona.

Scopul lucrării lui cu ei, era: „ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus”. Cum reuşea să facă asta: „după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”.

Chiar dacă era departe fizic, era în spirit cu ei şi se bucura de buna lor rânduială şi tăria credinţei lor, ceea ce indică o supraveghere spirituală de la distanţă, indicând iubirea şi grija lui (Coloseni 2:1-5).

El îi instruia şi prin epistolele scrise, observaţi ce se spune în Coloseni 4:16: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea”.

Iată lucrarea unui părinte spiritual!

După ce un credincios(ă) s-a botezat în apă, cine trebuie să se ocupe de creşterea lui spirituală, doar programele de biserică sau fratele sau sora care l-a născut prin evanghelie?

Conform învăţăturii Domnului Isus din Matei 28:19, fiecare copil spiritual pe lângă hrana şi creşterea spirituală din adunare, trebuie să fie ajutat personal şi de părintele spiritual spre creşterea lui. Uitându-ne la exemplul Domnului Isus, El s-a ocupat de cei 12 şi ca grup şi ca individ.

Evanghelizarea nu este totul. Este numai începutul procesului de discipolizare (ucenicie). Evanghelizarea fără ucenicie nu este biblică.

Pentru ca adunările locale să fie echilibrate în acţiunea lor de creştere ca număr, membrii acestora trebuie să reflecte acelaşi echilibru în propriile lor vieţi, adică să aibă nu doar dorinţa de a evngheliza ci şi cea de a discipoliza.

Ucenicia este clădită atât pe învăţătura creştină cât şi pe relaţia mentor-ucenic în vederea aplicării practice a învăţăturii creştine. Aceasta din urmă cere timp petrecut în viaţa de zi cu zi, în afara orelor din adunare, alături de părintele spiritual (mentor).

Baza uceniciei este SCRIPTURA şi călăuzirea SPIRITULUI SFÂNT, care are puterea supranaturală de a schimba vieţi, atât prin predică, sfătuire, învăţătură, părtăşie, mărturie vie prin faptele, comportamentul mentorului, reacţiile lui, atitudiniile lui, mentalitatea lui.

Ucenicia este realizată cel mai bine în grupuri mici în care cei începători sunt ajutaţi de un creştin matur (părintele spiritual) şi de un ajutor al lui, lucrarea făcându-se bine în doi (Luca 10:1).

Relaţia mentor-ucenic (o relaţie personală între creştinul matur şi cel nou în credinţă), este mult mai eficientă şi de durată mai mare, dacă mentorul părintele spiritual te-a adus la credinţă. Însă dacă mentorul a părsit localitatea, a decedat, sau este incompetent de a se mai ocupa de aceea persoană, persoana poate observa în adunare un alt creştin matur, care să-l ajute în creşterea lui spirituală. Poate vorbi cu acesta, şi în timp, acest creştin matur poate deveni părintele său spiritual.

Viaţa noilor învăţăcei vor reflecta în timp viaţa: creştinilor maturi (comp. cu Evrei 13:7).

Numai creştinii care sunt modele, care trăiesc ceea ce predică, vor avea discipoli care vor înţelege şi vor trăi ceea ce au fost învăţaţi (comp. cu Filipeni 4:9), care îi vor urma paşii celui matur spiritual (1Corinteni 11:1). Apoi din discipol al lui, în timp vor creşte şi vor deveni discipoli ai lui Isus Cristos!

Astfel, discipolul, este unul care urmează pe cineva (Marcu 2:41; 6:1), este unul care învaţă de la cineva (Matei 11:29; Luca 6:40). În prima fază de un creştin şi apoi, va auzi vocea Domnului şi va fi învăţat şi călăuzit de Domnul! – Ioan 10:2-4.

Exemple de relaţii învăţător (mentor) – discipol (ucenic):

Moise – Iosua (Numeri 11:28)

Ilie – Elisei (1Regi 19:19-21)

David şi luptătorii săi (1Samuel 22:2; 1Cronici 11:10).

Ioan Botezătorul şi discipolii săi (Marcu 2:18)

Isus şi discipolii Săi, cei doisprezece (Matei 10:1), cei şaptezeci şi doi (Luca 10:1).

Pavel – Timotei (2Timotei 1:2-7).

Lucrarea cu discipoli poate lua mai multe forme:

Grupul mare (Matei 5:1,2); Grupul mic (Matei 13:36-52; Ioan 13); de la om la om (Matei 17:25,27; Ioan 21:15-22). Prin predică, sfătuire, învăţătură, părtăşie, mărturie vie prin faptele, comportamentul mentorului.

Concluzie: Domnul Isus a poruncit discipolilor Săi să facă discipoli, această responsabilitate nu este a liderilor, sau a bisericii, ci ea este a fiecărui discipol în parte, predicarea evngheliei, sfătuirea, a face discipoli prin învăţare, creşterea spirituală a fiecărui discipol, este o îndatorire a fiecărui creştin, astfel acesta devine părinte spiritual, şi aduce rod pentru Domnul (Matei 13:23).

Un discipol după botez, nu trebuie abandonat şi lăsat în grija predicilor din adunare, după cum un copil ce are părinţi credincioşi nu ar trebui abandonat adunării să-l înveţe, ci părinţii acasă îl vor învăţa paralel cu adunarea. Sau după cum părinţii nu vor instrui un copil doar la întrunirile cu toţii din familie, ci îşi va face timp şi pentru educare intimă, între părinte şi copil.

Un sfat pentru părinţii spirituali, RUGAŢI-VĂ PENTRU COPII VOŞTRII SPIRITUALI:

Coloseni 1:9-12: „De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie, mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină” (BC).

Un sfat pentru copiii spirituali: ASCULTAŢI DE SFATURILE LOR, CĂLCAŢI PE URMELE LOR, IUBIŢII:

1 Corinteni 4:14: „Nu vă scriu aceste lucruri, ca să vă fac ruşine; ci ca să vă sfătuiesc ca pe nişte copii preaiubiţi ai mei. Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele. Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate Bisericile” (BC).

„Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit cuvântul; al căror rezultat al purtării, privindu-l, imitaţi-le credinţa.” – Evrei 13:7.

---

[1] Fraza: „botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Spirit”, aşa cum apare în multe Biblii, este considereată o interpolare de unii cerectători (o adăugire probabil din sec. II d.H). Peste tot în Scripturi, au existat botezuri doar în Numele lui Isus, dar nu şi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului (Fapte 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:3; 1Corinteni 1:12,13; 6:11; Galateni 3:27).