Vorbeşte Biblia de un mileniu literal ?

Singura carte din Biblie – Apocalipsa (Revelaţia), vorbeşte în mod direct despre o mie de ani de domnie a lui Cristos cu sfinţii. În Apocalipsa 20:2-7, se pomeneşte de 5 ori expresia: „o mie de ani”, cu referire la faptul că o mie de ani Diavolul va fi legat şi aruncat în adânc ca să nu mai înşele naţiunile de pe pământ (Apocalipsa 20:2-3), sfinţii vor domni o mie de ani cu Isus (v.4,6), şi că ceilalţi morţi care nu au parte de întâia înviere vor înviaţi la sfârşitul celor o mie de ani (v.5).

Însă există mai multe curente teologice care susţin că expresia „o mie de ani”, nu este ceva literal; ci, simbolic, şi se referă la domnia lui Cristos cu sfinţii din primul secol, după învierea lui Isus, şi până El va veni din nou să-şi ridice mireasa la cer. Ei susţin învierea morţilor se referă la naşterea din nou din starea de moarte spirituală, şi este vorba de o înviere spirituală, ei mai spun că Isus domneşte de atunci, şi nu în viitor va domni (Efeseni 1:20-23). Ei mai susţin că nu ne putem baza pe Apocalipsa o carte a semnelor, a simbolurilor, şi deoarece restul Bibliei nu pomeneşte nimic despre „o mie de ani”, este normal să nu interpretăm ca ceva literal.

Alţii, cum ar fi preteriştii, ramura ‘totali’ sau ‘hiper-preterişti’, interpretează „o mie de ani” din Apocalipsa ca fiind perioada între 30-70 e.n. Alţi Preterişti, cred că actualmente trăim în mileniu (după anul 70 e.n.).

Ce neglijează toţi aceştia în interpretare? În primul rând, este adevărat că Isus domneşte din primul secol, de la învierea şi înălţarea Lui, dar domneşte peste adunare (biserică) şi îngeri (1Petru 3:21-22; Efeseni 1:20-23), El are toată autoritatea în cer şi pe pământ, şi puterea de a-şi supune toate lucrurile (Matei 28:18; Filipeni 3.21), însă în prezent nu toate vedem că I se supun (Evrei 2:8).

El a fost pus la dreapta lui Dumnezeu până când toţi vrăşmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale (Evrei 10:12-13), şi atunci doar atunci, împărăţia lumii va deveni a Domnului nostru (comp. cu Apocalipsa 11:15), atunci împărăţia lui Dumnezeu se va manifesta deplin în toţi oamenii şi pe tot pământul (Isaia 11:1-9), atunci El va întronat, în sensul că îşi va manifesta regalitatea într-un sens nou şi deplin (Matei 19:28).

Acum pentru omenire este ziua mântuirii, sau anul de îndurare a lui Dumnezeu (Luca 4:19; 2Corinteni 6:1), atunci nu va fi decât ziua de răzbunare (Isaia 61:2), ziua când Isus se va pune pe tron ca judecător şi ca domnitor chiar şi peste cei neascultători (Matei 25:31). Rezultatul, aceştia vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Lui, adică nimiciţi (comp. Psalm 110:1 cu 1Regi 5:3).

În concluzie, trebuie să facem o distincţie între felul cum domneşte Isus acum, şi felul domniei Lui după ce va fi întronat o dată cu venirea Sa, când va începe restaurarea (restabilirea) sauregenerarea (reînnoirea) tuturor lucrurilor (Fapte 3:21; Matei 19:28).

Domnia Lui poate fi comparată într-o anumită măsură cu domnia regelui David, acesta a fost uns ca rege, însă înainte de moartea lui Saul, însă nu şi-a manifestat pe deplin domnia (1Samuel 16:13-14; 1Cronici 29:26-27), deoarece unii oameni au continuat şi după ungere lui David ca rege, să îi fie loiali lui Saul regele lepădat de Dumnezeu. În mod asemănător, până la judecata naţiunilor şi legarea lui Satan şi aruncarea lui în abis, Domnul Isus Cristos este implicat în problemele omenirii, dar exercită domnia în special peste trupul Său care este adunarea şi peste îngerii fideli care se supun Lui, demonii, Satan şi oamenii răi care nu ascultă de Regele regilor, sunt prefiguraţi de Saul şi slujitorii lui. De aceea, Dumnezeu va aduce judecata şi pedeapsa asupra lor la timpul hotărât de El, ca să se împlinească după aceea profeţia din Daniel 7:13-14: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” Cu siguranţă înţelegem că la ora actuală nu-i slujesc lui Isus „toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile”. Domnul Isus, aşteptă acel timp, stând la dreapta lui Dumnezeu, ca la timpul hotărât de Dumnezeu, El să acţioneze şi să cureţe pământul şi omenirea de tot ceea ce este rău, ca să se împlinească Psalm 110:1-2: „...Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând: „Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!” Domnul Isus stă la dreapta lui Dumnezeu până la timpul când Dumnezeu Tatăl „va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând: „Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!”. Această stăpânire în mijlocul duşmanilor nu însemnă decât exercitarea autorităţii asupra lor, şi anume nimicirea lor (comp. cu Ieremia 49:38).

Chiar dacă unii scriitori biblici nu menţionează mileniul, probabil nici nu au primit revelaţia despre domnia lui Cristos de o mie de ani (de pildă, din scrierile lui Pavel şi Petru ar rezulta o finalitate a lucrurilor, nu după mileniu; ci, în ziua de mânie a lui Dumnezeu sau la sfârşitul acestei lumii -1Corinteni 15:24-28; 2Petru 3:10-13).

Însă Ioan pe Insula Patmos a primit această revelaţie care face parte din canonul biblic, şi pe care trebuie să o luăm în serios cu atât mai mult, cu cât ea este ultimul Cuvânt a lui Dumnezeu pentru noi prin intermediul Bibliei. Noi fiind armata Domnului, şi ca şi în orice armată, ultimul ordin este cel care poate anula, revizui, sau clarifica ordinele anterioare, acest ordin poate reprezenta adevărul ultim spus de Superiorul nostru, în cazul nostru de Domnul Isus pentru armata Lui (Apocalipsa 1:1).

Unii ar mai putea spune, de ce să domnească Isus doar o mie de ani, când Biblia spune că va domni veşnic în altă parte (Daniel 7:14,27; Luca 1:32-33)? Ei bine şi cartea Apocalipsa se vorbeşte de o domnie veşnică (Apocalipsa 22:5), însă ea vorbeşte şi de o domnie a lui Isus cu sfinţii de o mie de ani (Apocalipsa 20:6). Aceste două concepte nu se contrazic se complectează. Prima va fi domnia de o mie de ani, apoi domnia veşnică. Dar care este sensul acestei domnii veşnice, dacă tot Biblia spune în 1Corinteni 15:24-28, că Isus va preda domnia în mâna lui Dumnezeu Tatăl?

Chiar după ce Isus va preda domnia, după ce a realizat tot planul lui Dumnezeu, şi după ce Dumnezeu a devenit ‚totul în toţi’, Isus va continua să existe alături de Tatăl, ca şi la început (Ioan 1:1), iar domnia lui Isus nu va avea sfârşit (Luca 1:33; Daniel 7:27), în sensul că Dumnezeu Tatăl, nu va modifica realizările şi bunul mers al regatului (împărăţiei) stabilite de Isus o dată pentru totdeauna. Realizările domniei lui Isus vor fi ceva de tipul „perpetuu mobile”, adică o stare perfectă ce se va perpetua etern fără vreo modificare din partea lui Dumnezeu Tatăl.

Revenind la problema mileniului, trebuie să menţionăm că cu toate că doar în Apocalipsa 20 se vorbeşte de „o mie de ani”, acest pasaj nu este de lepădat, nu putem spune despre vreun text sau frază că este simbolică dacă nu avem argumente în acest sens. Nimic din contextul din Apocalipsa 20, nu ne permite să tragem concluzia că această expresie ar fi simbolică sau că ar trebui să o aplicăm figurat.

În plus, restul Bibliei chiar dacă nu menţionează explicit sau direct expresia „o mie de ani”, totuşi se face referire la această perioadă de timp. Să dau câteva exemple:

În Isaia 65:17-25, se vorbeşte de o perioadă de timp după ce Dumnezeu va crea cerurile şi un pământ nou, când oamenii vor trăi într-un paradis fără pericolul vreunei vătămări fizice din partea animalelor, când va fi belşug şi binecuvântare divină în toate. Este clar că nu putem interpreta acest pasaj decât în contextul împărăţiei lui Dumnezeu. Însă la care împărăţie să aplicăm? La cea de o mie de ani sau la cea eternă?

Dacă atunci când va avea loc sfârşitul lumii, când Isus va veni, şi-şi va exercita domnia asupra duşmanilor Lui, dacă atunci va începe veşnicia când „moartea nu va mai exista” (Apocalipsa 21:1-5), atunci ne întrebăm în mod sincer de ce se spune în Isaia 65:20, următoarele: „Căcicine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” ?

Dacă interpretăm că acest pasaj se referă la lumea actuală, care om moare în prezent, la 100 de ani, însă nu ca bătrân; ci, ca tânăr? E clar că nu putem scoate textul din contextului lui din Isaia 65:17-25, unde se vorbeşte de împărăţia lui Dumnezeu instaurată după crearea unor„ceruri noi şi un pământ nou”.

Astfel este clar că trebuie să acceptăm două etape ale împărăţiei lui Dumnezeu, despre care vorbeşte atât de clar şi frumos ultima revelaţia a lui Dumnezeu: Apocalipsa. Prima etapă după venirea lui Isus şi judecata naţiunilor, şi legarea lui Satan pentru o mie de ani, în care împărăţia nu a ajuns la stadiul perfecţiunii absolute, când unii oamenii[1] încă mai pot muri din cauza neascultării lor, sau vor primi alte pedepse (vezi Zaharia 14:18,19).

Şi un al doilea stadiu, după judecata finală, aruncarea lui Satan şi a tuturor oamenilor neascultători în lacul de foc când nu va mai exista moarte chir şi locuinţa morţilor atunci va fi distrusă (Apocalipsa 20:11-15; Apocalipsa 21:8).

În legătură cu mia de ani, mai există o profeţie legată de Satan şi demonii, în care se arată că ei vor fi prizonieri un mare număr de zile, conform cu Apocalipsa o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3,7). Profeţia se găseşte la Isaia 24:21-23, unde se precizează într-un limbaj profetic: „În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului.Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle, şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui.” Iată că căpeteniile, domniile, stăpânirile demonice din locurile cereşti (Efeseni 6:12), sunt pedepsite, ei sunt „puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle, şi,după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi.” Acest text concordă perfect cu Apocalipsa 20:1-10, unde se spune: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani...Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui,... Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.”

Un alt argument este că în timpul primelor trei secole ale creştinismului, majoritatea Părinţilor Biserici (Papias, Iustin, Tertulian, etc.) îşi spuneau „chiliaşti” de la chilioi = mie, adică credeau într-o mie de ani literală.

Doar în secolul IV e.n. Augustin prin stilul lui primit de la Clement şi Origen, de a spiritualiza descrierile din Scriptură, a dat un înţeles simbolic mileniului, spunând că prima înviere se referă la naşterea din nou a credincioşilor, iar ulterior, teologi filozofi, au preluat acest stil de a da un înţeles non-literal, şi de a spiritualiza Biblia şi informaţiile ei, şi au susţinut interpretarea lui Augustin şi altele, una mai fantezistă ca alta.

Unii părinţi ai Bisericii părăsind interpretarea primilor creştini au ajuns în extrema de a susţine că tot Vechiul Testament este o alegorie, abandonând complet valoarea istorică a acestuia.

Nu cred însă că o altă interpretare despre „o mie de ani”, poate armoniza mai bine Biblia decât cea de a accepta un mileniul de domnie a lui Cristos cu sfinţii într-un mod literal. Orice altă explicaţie încurcă şi mai mult lucrurile sau creează discrepanţă între profeţiile Biblice.

[1] Nu tratez în acest material pe larg cine sunt aceşti oameni, pe scurt putem spune că aceşti oameni sunt Israelul carnal, care se întoarce la Dumnezeu în ziua venirii lui Isus; căci toţi prorocii vorbesc despre restabilirea Israelului în ţara lor (Romani 11:25-28; Isaia 44:1-4; Ezechiel 37:21-28; Amos 9:11-15). Şi naţiunile care se vor converti după Israelul la sfârşitul zilelor (Isaia 2:2-4; Mica 4:1-4; Zaharia 14:12-16).