Darurile Spiritului Sfânt manifestate în adunare

Fapte 2:17-18: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci.”

Zilele din urmă au început la penticosta prin turnarea Spiritului Sfânt, aşa cum este relatat în Fapte cap. 2. Prin urmare, pe parcursul acestor zile, urmau să se manifeste darurile Spiritului Sfânt împărţite potrivit cu voia Sa (1Corinteni 12:7-11). Daruri spirituale ca: vorbirea în alte limbi, profeţia, viziuni (vedenii) şi visuri, etc. Când, cum, unde trebuie exercitate aceste daruri?

Biblia leagă strâns manifestarea Spiritului, de adunarea creştină, puteţi citi în propriile Biblii, pasajul din 1Corinteni 12:27-30. Acolo se spune că Dumnezeu a rânduit în adunare diferiţi oameni cu daruri. În care adunare? Doar în cea din primul secol? Nu în adunarea lui Dumnezeu, cea pe care porţile locuinţei morţilor nu o poate dărâma (Matei 16:18)!

Astfel fiecare mădular îşi are lucrarea lui, care este efectuată prin darul sau darurile aferente fiecărui mădular. Dacă lipseşte un dar, atunci este ca şi cum un mădular nu funcţionează bine, ce se întâmplă când numai un deget este în atelă şi nu putem să-l folosim? Chiar şi să ne încheiem nasturii la cămaşă devine un chin. O adunare din care lipsesc darurile e o adunare moartă, o adunare din care lipsesc unele daruri este o adunare bolnavă, care nu funcţionează potrivit standardelor Scripturii. În adunările (bisericile) de azi se studiază mult Scripturile, însă ei nu ajung să trăiască Scripturile, nu e suficient să le studiem dacă nu şi credem ce spune acolo şi dacă nu experimentăm ceea ce se spune acolo.

Creştinii pot avea nu numai un dar; ci, mai multe, putem spune pe baza Bibliei că cel puţin darurile: exorcizare, vindecare, vorbirea în alte limbi, profeţia, sunt daruri pe care le poate avea orice creştin. Chiar dacă la unii creştini, unul din aceste daruri va fi pregnant sau principal, şi la alţii poate acelaşi dar, va fi ca o apariţie secundară, şi va avea un alt dar principal, însă toate aceste daruri enumerate mai sus, le poate avea orice creştin. Observaţi cât de clar reiese acest lucru din declaraţiile Scripturi: Ioan 14:12 "Adevărat! Adevărat vă zic: Cel crezând în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; şi va face mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl,"

1Corinteni 14:5: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi.”

1Corinteni 14:31: „Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi.”

Oare Pavel să mintă când a spus sub inspiraţie că toţi pot vorbi în limbi şi profeţi? Oare profeţia din Ioel 2:28-29, împlinită în Fapte 2, nu spunea acelaşi lucru? Dar atunci de ce creştinii nu experimentează aceste manifestări ale Spiritului Sfânt? Motivele sunt multe, cum ar fi necredinţa, neascultarea, mulţumirea cu o stare căldicică, etc. Însă cu siguranţă problema este la noi nu la Dumnezeu care este credincios faţă de Cuvântul Său.

Noi în primul rând, trebuie să recunoaştem că problema este la noi, şi trebuie să începem să credem aceste versete, apoi să cerem Spiritul Sfânt (Luca 11:13), să ascultăm de Dumnezeu (Fapte 5:32), şi să ne deschidem cu credinţă la factorul miracol, şi să alungăm frica, căci nu am primit un Spirit de frică sau laşitate ci un Spirit de putere (2Timotei 1:7).

Nu putem vorbi de o adunare a lui Dumnezeu dacă aceste daruri nu se manifestă, după cum nu putem vorbi de un trup, unde lucrarea mădularelor nu funcţionează. Nu ştiu dacă aş dori să am un trup în care să nu funcţioneze bine rinichii, ficatul, fierea, plămânii, etc. Mi-ar place să am un astfel de trup? Dar atunci cum îi place la Cristos, la Capul, când mădulare nu doresc să-şi facă lucrarea şi să accepte darurile adică funcţiunile (lucrarea) mădularelor?!

Care este cadrul potrivit în adunare pentru desfăşurarea acestor daruri? Şi care sunt principiile de exercitare a darurilor spirituale?

Biblia vorbeşte de darurile Spiritului Sfânt, însă ea ne şi descrie rolul lor, dinamica lor, şi principii de exercitare a lor în adunare. De asemenea, Noul Testament vorbeşte despre o slujire în comun ca trup al lui Cristos, cât şi de o slujire individuală ca mădulare, despre această slujire pe rând, ca mădulare se vorbeşte în 1Corinteni cap. 14.

În timp ce slujirea în comun, ca trup, la întrunirile adunării, se referă doar la cântări şi rugăciuni în comun, unde fie toată adunarea (Fapte 4:24; Fapte 11:18; Romani 15:6), fie doar apostolii (Fapte 1:24); sau bătrânii (Fapte 20:36), deci un grup din adunare, la fel ca şi în cer, unde fie un grup, fie toţi cântă şi se închină împreună (Apocalipsa 5:13-14; 7:11,12; 15:2-4). Însă în slujirea individuală pe rând, pot fi implicate şi alte daruri, manifestări sau lucrări, pe lângă cântări şi rugăciuni, cum ar fi: profeţia, învăţarea, îndemnarea (îmbărbătarea), cuvinte de cunoştinţă sau înţelepciune, descoperirea (revelaţia), darul vindecărilor, etc. (1Corinteni 12:7-11).

În timp ce la închinarea în comun, prin rugăciune şi cântare, poate participa întreaga adunare, atât bărbaţi cât şi femei, dar chiar şi persoane ne-convertire, musafiri în adunare, copiii fraţilor, sau ai musafirilor (Fapte 1:14; Fapte 21:5), la slujirea individuală, cât şi la închinarea în care un frate reprezintă adunarea, nu pot fi implicaţi decât bărbaţii botezaţi ai adunării.

Deci la slujirea individuală, cât şi la rugăciunea care reprezintă adunarea, doar bărbaţii botezaţi vor sluji, nu femeile sau musafirii, aceştia vor spune doar amin, dacă sunt de acord cu cuvintele celui ce va reprezenta adunarea (1Regi 8:22-61; 1Cronici 16:36; Neemia 8:6; Psalm 106:48; 1Corinteni 14:16).

Închinarea prin cântare o pot face fie participanţii la o adunare (Exod 15:1; Psalm 34:3; Marcu 14:26), poate fi implicat doar un grup dintr-o adunare, chiar dacă e format din femei şi bărbaţi, adică mixt (Exod 15:1-21; Judecatori 5:1; 1Cronici 25:1-8; Ezra 2:65; Neemia 7:67), sau doar din bărbaţi (1Cronici 6:31-47; 1Cronici 15:16-22; 2Cronici 5:12; 2Cronici 20:21-22; Neemia 12:46).

Există două relatări Biblice care par să indice o slujire feminină ca cor sau ca grup de laudă, cea din Exod 15:20,21, unde Miriam prorociţa a luat iniţiativa, şi femeile au venit după ea în laudă şi închinare. Însă această reacţie a lui Miriam, vine în contextul în care tot poporul lui Israel în frunte cu Moise au cântat lui Iehova (Exod 15:1-20), astfel mai degrabă cântecul lui Miriam este o continuare a cântecului lui Moise, astfel închinarea de aici prin cântec este o închinare mixtă (bărbaţi femei), cântecul lui Miraim fiind o continuare, sau complectare armonioasă la cântecul lui Moise. În ce priveşte relatarea din 1Samuel 18:6,7, unde femeile au înălţat fapta de vitejie a lui David mai presus de cea a lui Saul, din relatările paralele, sar înţelege, că nu doar femei au participat la acest cântec care evoca vitejia lui David (vezi 1Samuel 21:11; 1Samuel 29:5). În plus, pe baza acestor relatări nu putem crea un precedent sigur pentru adunarea (ekklesia) noului legământ, în cadrul căruia se porunceşte: „Femeile să tacă în adunări” (1Corinteni 14:34 NTTF - 2007), sau: „Dar femeii nu îi permit să îi înveţe, nici să domnească asupra bărbatului; ci să fie în linişte.”(1Timotei 2:12 NTTF – 2007), iar şi cântarea face parte din învăţământ (Coloseni 3:16). Femeile deci se pot ruga, şi cânta doar la închinarea în comun, unde toţi deodată se închină (Fapte 1:14; 12:5,12; 21:5), unde nu se învaţă (îndeamnă) unul pe altul prin cântare.

Însă în slujirea individuală poate cânta doar un bărbat botezat, fie în limbi, fie în limba proprie (1Corinteni 14:15-20; Efeseni 5:19; Coloseni 3:16), deoarece prin cântat fratele nu numai mângâie; ci, şi învăţă, şi sfătuieşte adunarea (Coloseni 3:16), iar acest lucru îi este interzis unei surori (1Timotei 2:11-15; 1Corinteni 14:34-40).

În plus, o femeie nu poate reprezenta adunarea în închinare, dacă de faţă e un bărbat botezat, adică capul ei; excepţie este doar în cazul în care adunarea este formată doar din femei.

Deci în concluzie, musafirii ne-convertiţi, copiii şi surorile, nu pot reprezenta adunarea în închinare, nici să slujească individual în cadrul întrunirilor, însă surorile pot sluji trupului lui Cristos, sau oamenilor din lume cu darurile lor, în afara întrunirilor programate a adunării, în diferite moduri menţionate în Biblie, vezi: Luca 8:2-3; Fapte 9:36-39; 21:9; Romani 16:1-3,7,12,15; Filipeni 4:3.

Revenind la exercitarea darurilor la întrunirile adunării, trebuie să înţelegem că Biblia doar prezintă principii generale de exercitare a darurilor în adunare, doar în cazul limbilor şi profeţiei se prezintă reguli mai amănunţite.

La restul darurilor, principiile implicate sunt:

1Corinteni 16:14 „Toate ale voastre să fie făcute în dragoste.”

1Corinteni 14:12 „Aşa şi voi, întrucât sunteţi râvnitori de daruri ale Spiritului, căutaţi să fiţi îmbelşugaţi în ele, pentru zidirea adunării.”

1Corinteni 14:33 „Pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii; ca în toate adunările sfinţilor.”

1Corinteni 14:40 „Dar toate să fie făcute cuviincios şi în ordine.”

Efeseni 4:15 „ci, spunând adevărul, în dragoste, să creştem în toate, spre El care este capul; Hristos”

1Petru 4:10-11 „Fiecare, după cum a primit un dar al harului, aşa să vă serviţi între voi, ca administratori buni ai harului felurit al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, să fie ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu; dacă serveşte cineva, să fie ca din tăria pe care o dă Dumnezeu; pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu prin Iesus Hristos; pentru care sunt gloria şi puterea în eterntităţile eternităţilor. Amin.”

În concluzie: darurile trebuie utilizate corect, în conformitate cu adevărul, dar să le exercităm în dragoste, pentru zidirea adunării, într-un mod ordonat, nu în dezordine, în mod cuviincios (decent) şi pentru creştere spirituală, ca să ajungem toţi la statura lui Cristos. De fapt, El este modelul perfect de exercitare a darurilor, iar prin exercitarea darurilor să-l glorificăm pe Dumnezeu, nu omul să fie înălţat, nu profetul, nu lucrătorul, nu pastorul; ci, Dumnezeu prin Cristos.

În ce priveşte darul vorbirii în alte limbi şi profeţiei, avem reguli mai amănunţite de exercitare a acestora, consemnate în 1Corinteni 14:26-33 unde se spune:

„Deci cum este, fraţilor? Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire. Şi dacă cineva vorbeşte într-o limbă, să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă. Dar dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu. Iar profeţii să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Dar dacă altuia şezând, are să i se descopere ceva; cel dintâi să tacă. Pentru că puteţi toţi să profeţiţi, câte unu; pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie îndemnaţi. Şi, spiritele profeţilor sunt supuse profeţilor; pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii; ca în toate adunările sfinţilor.” (NTTF -2008).

După cum ne dăm seama din text, motivul pentru care Pavel a fost inspirat să dea aceste principii de exercitare a darului limbilor şi a darului profeţiei, este pentru ca „toate să fie făcute pentru zidire” şi pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu nu al dezordinii; ci, al ordinii şi păcii. Chiar dacă creştinii din Corint aveau toate darurile (1Corinteni 1:7), ei erau carnali, copii spirituali, imaturi (1Corinteni 3:1-3), şi le exercitau egoist şi nu pentru zidirea celorlalţi; ci, pentru a atrage atenţia asupra lor, şi nu le foloseau în dragoste (1Corinteni cap. 13; 14:6-20).

Fără a intra prea mult în detalii, Pavel inspirat fiind, a dat următoarele reguli cu privire la vorbirea în limbi:

„...dacă cineva vorbeşte într-o limbă, să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă. Dar dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu.”

Majoritatea teologilor interpretează acest text, după cum urmează: în adunare (biserică) nici o vorbire în limbi să nu fie fără tălmăcire, iar dacă nu este cine să interpreteze să tacă şi să vorbească cel mult în sinea lui. Iar cu ocazia unei întruniri creştine, au voie maxim trei să vorbească în limbi, şi aceştia pe rând nu toţi odată, iar după fiecare vorbire să fie interpretată (tălmăcită), iar dacă unul vorbeşte în limbi fără ca nimeni să nu interpreteze să se oprească al doilea vorbitor în limbă.

Aparent interpretarea aceasta pare în concordanţă cu textul, însă se ridică o problemă:

De ce Spiritul Sfânt a dat la mai mulţi vorbirea în alte limbi, simultan şi nu pe rând, şi fără a exista darul tălmăcirilor? Să se contrazică Spiritul Sfânt? De pildă, la Penticosta discipolii adunaţi atunci au vorbit în limbi, toţi deodată (Fapte 2:1-11), tot la fel în casa lui Corneliu, au vorbit mai mulţi în limbi decât trei (Fapte 10:24,44-46), şi la botezul celor 12 discipoli ai lui Ioan din Efes, toţi cei 12 au vorbit pe rând în limbi (Fapte 19:1-7). Deci nici vorbă de vorbire în limbi maxim trei persoane, sau vorbire pe rând?

Cu toţii recunoaştem că şi acele manifestări au fost tot de la Spiritul Sfânt, atunci de ce Spiritul dă reguli de desfăşurare prin Pavel, diferite de manifestările din Fapte, al cărui autor a fost acelaşi Spirit Sfânt?

Unii ar putea explica că acolo nu a fost vorba de o sesiune sau întrunire a adunării, dar în Fapte 2 a fost de fapt o întrunire a adunării (Fapte 1:15; Fapte 2:1). Şi în plus, oare aceşti teologi ar lăsa o vorbire a multor vorbitorii în limbi la o întrunire de Evanghelizare cum a fost cea din casa lui Corneliu? Puţin probabil, ei ştiu una şi bună: maxim trei şi pe rând.

O altă explicaţie ar fi că regula venită prin Pavel ar fi una ulterioară, pe care creştinii din Fapte nu au avut-o, chiar dacă e aşa Spiritul Sfânt prin care Isus conduce adunare, o ştia dinainte şi nu trebuia să dea vorbirea în alte limbi, decât la maxim trei persoane, pe rând şi în ziua Penticostei, căci Domnul nu se schimbă (Evrei 13:8).

Problema este că nu numai că Cristos a dat darul vorbirii în alte limbi, la mai mulţi în cadrul unei întruniri, da chiar a turnat vorbirea în alte limbi fără a turna şi darul interpretării (tălmăcirii) limbilor. În nici una din cele trei ocazii din Fapte 2:1-12; Fapte 10:44-46; Fapte 19:6, acest dar, al interpretărilor, nu a fost prezent împreună cu cel al limbilor. Din nou ne întrebăm: Să greşească Domnul? Nu a lucrat acelaşi Spirit? Nu a coordonat lucrarea acelaşi Dumnezeu? De ce alte reguli în 1Corinteni 14 şi altele în alte ocazii?

Unii ar putea spune că nu era nevoie de darul interpretării (tălmăcirii) căci din ziua Penticostei au înţeles vorbirea în dialectul propriu. Da, însă nu toţi au înţeles, unii au spus că cei ce vorbeau în limbi erau beţi (Fapte 2:12-13). În plus, în casa lui Corneliu şi în cazul celor 12 discipoli ai lui Ioan din Efes, nu a înţeles nimeni vorbirea lor în limbă, cum rămâne atunci cu avertismentul lui Pavel din 1Corinteni 14:6-9 (vezi şi v. 10-23): „Iar acum, fraţilor, dacă am să vin la voi vorbind în alte limbi, ce vă voi folosi, dacă nu am să vă vorbesc fie în descoperire, fie în cunoştinţă, fie în profeţie, fie în învăţătură? La fel, cele neînsufleţite, dând un sunet; fie un flaut, fie o harfă; dacă nu au să dea o deosebire tonurilor; cum va fi cunoscut ce este cântat cu fluier, sau ce este cântat cu harfă? Pentru că şi o trompetă, dacă are să dea un sunet neclar, cine se va pregăti de război? Aşa şi voi, prin limbă, dacă nu aveţi să daţi o cuvântare bine înţeleasă; cum va fi cunoscut ce este vorbit? Pentru că veţi vorbi în aer.”

Iată, câteva motive pentru care nu trebuie vorbit fără tălmăcire: vorbirea fără tălmăcire este fără folos, inutilă, derutantă, e ca şi cum ai vorbi în aer. Şi totuşi vorbirea din cartea Faptelor Apostolilor, nu a fost o vorbire inutilă chiar dacă au vorbit mai mulţi de trei şi fără tălmăcire. De ce? Deoarece prin ea s-a împlinit profeţia din Ioel 2, iar vorbirea în limbi din casa lui Corneliu la convins pe Petru că şi celelalte popoare pot fi acceptate de Dumnezeu. Atunci care e explicaţia, de ce desfăşurarea acestui dar în Fapte este diferită de regulile din 1 Corinteni 14?

Greşeala fundamentală a multor teologi, care îşi permit să explice manifestarea şi exercitarea limbilor, este că explică fără ca ei să fi experimentat personal darul limbilor; astfel ei nu fac distincţia dintre vorbirea în limbi la închinarea comună, şi vorbirea în alte limbi în rugăciunea individuală pe rând.

Astfel în timp ce în relatările din Fapte cap 2, şi 10, a fost vorba de rugăciune în limbi în comun, nu individuală, sau pe rând, ca în cazul 1Corinteni cap. 14, unde este vorba de slujirea pe rând.

Prin urmare, la închinarea în comun, la rugăciunea în comun, sau la serviciul de evanghelizare, în care mai mulţi primesc Spiritul Sfânt şi acest dar al limbilor, se aplică alte principii de exercitare a limbilor, şi nu cele prezentate în 1Corinteni 14: 26-33, unde se vorbeşte de vorbirea în limbi nu în cadrul rugăciunii în comun, ci în cadrul slujirii pe rând în adunare.

De unde ştim că aşa stau lucrurile? Observaţi ce se arată în text şi în context:

„Deci cum este, fraţilor? Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire. Şi dacă cineva vorbeşte într-o limbă, să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă. Dar dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu.”

Observaţi că textul indică o rugăciune sau o vorbire în limbi, ca persoană individuală, ca mădular, nu ca trup, căci se spune: „dacă cineva vorbeşte într-o limbă”. Textul nu spune: „când adunarea se roagă să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă.” Nu e vorba de închinarea în comun, ci de slujirea individuală, observaţi contextul: „Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire.”

Este vorba clar de ceea ce are „fiecare” şi cum slujeşte fiecare pe rând, pe baza darului pe care-l are, şi nu este vorba de rugăciunea sau închinarea în comun ca trup. Astfel când cineva se ridică în adunare şi are un cuvânt în alte limbi, fie rugăciune, cântare sau vorbire în alte limbi, deoarece ceilalţi nu înţelegeau vorbirea şi slujirea lui, ei nu se puteau unii cu el, să spună: „amin”, la binecuvântările şi mulţumirile ce le aducea vorbitorul în limbă (vezi 1Corinteni 14:13-19). De aceea Pavel a fost inspirat să introducă această regulă: „dacă cineva vorbeşte într-o limbă, să vorbească doi sau cel mult trei, şi pe rând; iar unu să traducă. Dar dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu.” Dar această regulă nu se aplică nici în Evanghelizare, când mai mulţi primesc Spiritul şi darul vorbirii în alte limbi, şi nici la rugăciunea în comun, unde putem să ne rugăm toţi în limbi fără să fie necesar să interpretăm (tălmăcim, traducem).

Dacă aplicăm şi la rugăciunea comună principiul: „dacă nu are să fie un traducător, să tacă în adunare; însă să îşi vorbească lui şi lui Dumnezeu”, atunci ca să fim consecvenţi trebuie să interzicem surorilor să mai participe şi la rugăciunea în comun, căci lor li se porunceşte în 1Corinteni 14:34-35: „Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci, să fie supuse [bărbaţilor], după cum zice şi legea. Dar dacă vreau să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor; pentru că este ruşinos pentru femeie să vorbească în adunare.”

Este interesant că cuvântul „să tacă”, din v.28, unde este vorba de vorbitorii în limbă, provine din aceiaşi rădăcină în limba greacă ca expresia: „să tacă”, din v.34, unde este vorba de femei. Astfel dacă spunem vorbitorilor în limbă „să tacă” şi să nu vorbească în limbi fără tălmăcire în cadrul închinării în comun, atunci ca să fim consecvenţi, trebuie să le spunem şi surorilor şi musafirilor „să tacă”, în cadrul rugăciunii în comun. Şi atunci surorile nu vor mai putea nici să cânte nici să se roage la închinarea în comun, ceea ce ar fi în contradicţie cu texte din Biblie, ca de pildă: Fapte 1:14; 21:5; etc.

Şi în acest caz, întrunirile adunării, nu ar mai fi pentru surori, şi pentru musafiri, o casă de rugăciune pentru toate naţiunile (Matei 21:13; Isaia 56:7). Dar bine că nu aşa stau lucrurile, versetele din 1Corinteni 14:26-28, se referă la slujirea individuală şi nu la închinarea în comun.

În plus, Pavel era pentru vorbirea în alte limbi, ea putea fi exercitată în particular, acasă, în închinarea comună din adunare, însă când e vorba de slujirea individuală a mădularelor, pentru zidirea adunării, el era împotrivă, dacă nu se făcea pe rând şi cu traducere.

În plus, el nu vrea să spună că la o întrunire să vorbească maxim trei, aşa cum interpretează teologii, căci atunci s-ar contrazice singur, căci el spune în v. 5: „eu vreau să vorbiţi voi toţi în limbi”. Dar atunci la ce se referă fraza: „să vorbească doi sau cel mult trei”? Se referă la faptul, de a nu trece la o a patra vorbire în limbi, dacă primele trei nu au fost tălmăcite în adunare. După cum, după trei profeţii date de trei profeţi, erau necesar timp pentru a judeca profeţiile şi a găsi interpretarea corectă (1Corinteni 14:29-31), tot aşa după maxim trei vorbiri, trebuia dată traducerea limbilor, fie pe rând, fie după ce s-au epuizat toate cele trei vorbiri în limbi. Însă după ce s-a dat traducerea celor trei vorbiri anterioare, puteau continua alţii vorbitori în limbi, pe rând, maxim trei, ca apoi din nou să se traducă.

De fapt dorinţa lui Pavel exprimată în 1Corinteni 14:5,39 era: „Iar eu vreau să vorbiţi voi toţi în limbi, dar mai mult ca să profeţiţi... Aşadar, fraţii mei, râvniţi profeţirea; şi nu opriţi vorbirea în limbi.” Apostolul Pavel dorea ca toţi să vorbească în limbi nu doar trei!

O obiecţie care se aduce împotriva vorbirii în limbi, în cadrul rugăciunilor în comun, este textul din 1Corinteni 14:23, unde se spune: „Deci, dacă are să se strângă adunarea întreagă într-acelaşi loc, şi toţi au să vorbească în limbi, dar au să intre nişte oameni simpli sau necredincioşi; nu vor zice că sunteţi nebuni?”

Vedeţi vor spun ei, a ne ruga în comun prin vorbirea în alte limbi este o nebunie, chiar şi Pavel o condamnă.

Problema ce se ridică este dacă fraza „toţi au să vorbească în limbi” se referă la o rugăciune în comun, toţi deodată, sau la rugăciunile pe rând, ale tuturor membrilor adunări? Textul nu ne spune dacă toţi cei care vorbesc în limbi, o fac deodată, sau pe rând, însă contextul textului ne poate ajuta să găsim interpretarea corectă. În v. 6-22, apostolul Pavel enumera 10 argumente contra vorbirii în limbi în adunare, în cadrul slujirii individuale fără tălmăcire, căci despre rugăciunea şi cântarea individuală este vorba în context (vezi v.13-17), deci el nu vorbeşte de rugăciunea în comun în context.

Aceste argumente contra vorbirii în limbi fără tălmăcire, în slujirea pe rând, individuală, sunt următoarele: această vorbire nu aduce folos (v.6), nu aduce cunoştinţă, descoperire (v.6), nu dă sunete distincte, deci nu pregăteşte pe credincios de acţiuni concrete (v.7,8), este ca o vorbire în vânt, degeaba (v.9), nu uneşte pe credincioşi, fiind ca nişte străini, unii pentru alţii, căci nu vorbesc cu înţeles (v.11), nu zideşte (v.13), mintea este fără rod (v.14), fratele tău nu poate fi în comuniune cu tine căci nu ştie ce spui şi nu poate spune amin la rugăciunile tale în limbi (v.16), Pavel spune că în slujirea individuală, fie în faţa fraţilor sau în mijlocul adunării, face mai mult 5 cuvinte spuse cu mintea, decât 10.000 de cuvinte în alte limbi (v.19), cei ce vorbesc în limbi fără interpretare sunt copii la minte (v.20), el continuă aducând al 10 argument, de data aceasta din Scripturile Vechiului Testament, el citează din Isaia 28:11 şi trage concluzia: „limbile sunt un semn…pentru cei necredincioşi”, adică Pavel vrea să spună că după cum Dumnezeu în vechime a vorbit prin Babilonieni, şi aceştia erau necredincioşi, tot aşa Dumnezeu vorbeşte prin Corinteni, dar această vorbire în limbi pe rând, fără interpretare nu este după voia lui Dumnezeu, ci este apanajul celor necredincioşi, ca a Babilonienilor, ca a celor de la turnul Babel (Geneza 11:7).

După aceste 10 argumente, el mai aduce un argument: „...dacă are să se strângă adunarea întreagă într-acelaşi loc, şi toţi au să vorbească în limbi, dar au să intre nişte oameni simpli sau necredincioşi; nu vor zice că sunteţi nebuni?”

Deci acest text face parte dintr-un context bogat de 11 argumente împotriva vorbirii în limbi ca slujire individuală fără tălmăcire. El nu era împotriva rugăciunilor în limbi la închinarea în comun, ca acelora de la Penticosta (Fapte 2), ci a slujiri pe rând în adunare cu acestea.

Iar dacă interpretăm că „toţi au să vorbească în limbi” se referă la rugăciunea în comun în limbi, păi atunci nu numai că scoatem textul din contextul dinainte, dar atunci trebuie să interpretăm ca să fim consecvenţi şi v. 24, că se referă la o vorbire profetică în comun, căci textul precizează: „Dar dacă toţi au să profeţească, însă are să intre cineva necredincios sau un om simplu; el este convins de toţi, este judecat de toţi. Cele ascunse ale inimii lui se fac arătate; şi astfel, căzând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, vestind că într-adevăr Dumnezeu este între voi. Deci cum este, fraţilor? Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire.”

Să ne imaginăm o adunare în care intră un necredincios, şi toţi deodată profeţesc, şi îi descoperă toţideodată tainele inimii, oare ar fi zidit, ar mai înţelege ceva? Ar mai fi el convins de toţi, judecat de toţi? Cu siguranţă nu. Tocmai că aici este vorba ca toţi să profeţească din adunare, dar nu toţi deodată; ci, pe rând, aşa necredinciosul va fi zidit, şi cercetat. Căci însuşi textul spune în continuare, şi clarifică modul în care toţi profeţesc sau slujesc după darul lor, şi nu e vorba de o slujire sau o vorbire simultană; ci, pe rând, observaţi ce spune v.26 ca o continuare la v. 23-25: „Când aveţi să fiţi strânşi împreună, fiecare are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are o vorbire în limbă, are o traducere; toate să fie făcute pentru zidire.” Deci toţi împreună suntem strânşi, toţi putem vorbi în limbi, profeţii, sau face altceva, dar pe rând, cuvântul cheie care indică slujirea individuală este „fiecare”, şi tot aşa trebuie să înţelegem şi v. 23, dacă toţi vorbesc în limbi, pe rând, pentru cel necredincios este o nebunie fără tălmăcire.

Închipuiţi-vă că în adunarea dvs. toţi membrii se ridică în picioare, sau merg la amvon în faţă, şi vorbesc pe rând în limbi, rugăciuni în limbi, cântări în limbi, predici în limbi, şi musafirii nu înţeleg nimic, „nu vor zice că sunteţi nebuni?”

Deci e clar, că vorbirea în limbi din v.23 a adunării se referă la vorbirea în limbi pe rând, această interpretare fiind în armonie cu contextul.

Deci regulile de exercitare a darului vorbirii în alte limbi din 1Corinteni 14:26-27, se referă strict la slujirea individuală din cadrul adunării nu la rugăciunea în comun, unde conform cu Fapte 2:1-13; 10:43-46; 11:15-18, putem să ne rugăm în comun toţi în limbi fără a fi nevoie să tălmăcim, căci la rugăciunea în comun fiecare se concentrează la ceea ce spune el, nu la ceea ce spun ceilalţi din adunare.

În ce priveşte darul profeţiei (prorociei), şi aici există o dilemă, Pavel spune: „Iar eu vreau să vorbiţi voi toţi în limbi, dar mai mult ca să profeţiţi...” sau: „să proorociţi toţi, dar unul după altul” (BC) dar pe de altă parte spune (v.29-32): „Iar profeţii să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece.” Păi acum pot profeţi toţi sau doar trei?

Câţi pot profeţi în adunare?

Răspunsul e clar, ca şi în cazul vorbirii în alte limbi, pot profeţii toţi, însă după trei profeţii, e nevoie să se dea timp pentru judecarea, analizarea şi interpretarea acestor prime trei profeţii. De aceea, Pavel spune în continuare: „...ceilalţi să judece. Dar dacă altuia şezând, are să i se descopere ceva; cel dintâi să tacă.Pentru că puteţi toţi să profeţiţi, câte unu; pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie îndemnaţi. Şi, spiritele profeţilor sunt supuse profeţilor”. Astfel după o profeţie dacă cineva are o descoperire trebuie să o spună, poate e chiar interpretarea sau aplicarea practică a primei profeţii, sau a primei viziuni. Dar chiar dacă nu se primeşte vreo descoperire, vor vorbi doar trei profeţi pe rând, ca după aceea să se dea timp de analiză, judecată, interpretare şi aplicare a profeţiilor, ca numai după aceea să se treacă fie la cântare, rugăciune, etc. fie din nou la vorbirea altor trei profeţi, după care are loc din nou, timpul de analiză şi interpretare. Astfel se poate ajunge ca toţi să profeţească fie direct, fie dând interpretarea profeţiilor spuse mai înainte.

Astfel toţi creştinii pot profeţii, deci pot vorbi inspiraţi fiind, cu următoarele condiţii: 1. toate să se facă spre zidirea şi nu spre a atrage atenţia asupra persoanei noastre, astfel nu vom căuta ca noi să vorbim mai mult, sau să avem ultimul cuvântul; ci, vom căuta să ne deschidem gura numai după ce suntem siguri că ceea ce spunem, sunt cuvintele lui Dumnezeu (1Petru 4:11) şi zideşte cu adevărat adunarea din punct de vedere spiritual. Astfel dacă nu suntem siguri că vom edifica trupul lui Cristos, atunci mai bine tăcem. 2.,,să proorociţi toţi, dar unul după altul” (BC), deci trebuie să vorbim pe rând, căci Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii (1Corinteni 14:33), ba mai mult, chiar să ne dăm întâietate unii altora (Romani 12:10), considerând că ceilalţi poate au un mesaj mai important ca al nostru (Filipeni 2:3-4). 3. Cei ce au slujba de profeţi, pot vorbi la prima sesiune de profeţii, cel mult trei, şi pe rând, în timp ce adunarea judecă mesajul, după cum se spune: „cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece” (BC) 4. Apoi, după rostirea unui mesaj de către profet, sau după ce vor vorbi maxim cei trei profeţi, vom lăsa timp ca alţi însufleţiţi de spiritul profetic, să vorbească pentru a putea completa eventual prin altă descoperire cuvântul rostit de ei, după cum se spune: „Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă” (BC). Această vorbire ulterioară poate fi atât completare sau aplicare la mesaj, cât şi posibile comentarii şi descoperiri la judecata asupra unei prooroci făcute cu glas tare de către unii fraţi. De asemenea, un frate poate mărturisi ce lumină şi rezolvare i-a adus profeţia, după cum spune şi Pavel: ,,va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru”. – 1Corinteni 14:25-32.

În concluzie: vorbire în limbi se poate exercita fără tălmăcire la rugăciunea în comun (Fapte 2:4-12; 10:44-46), însă la slujirea individuală, pot vorbi (rugăciune, cântare, vorbire), maxim trei bărbaţi în limbi, pe rând, ca apoi obligatoriu să se tălmăciască fie pe rând, fie după cele trei vorbiri (1Corinteni 14:13,27-28). Ca apoi eventual să continue ciclul de trei vorbiri plus tălmăcire.

Profeţii vor vorbi pe rând, dar după fiecare profeţie, trebuie dat timp pentru comentarii, interpretări, aplicări, sau după ce se vor da maxim trei profeţii, trebuie lăsat timp pentru a fi judecate, analizate şi interpretate de ceilalţi fraţi (1Corinteni 14.29), ceilalţi vor putea complecta cu alte dezvăluiri şi revelaţii (1Corinteni 14:3,26). Ca după judecarea profeţiilor, eventual să se continue ciclul de trei profeţii şi de judecare, interpretare şi aplicare a lor.

Dumnezeu să ne ajute să exercităm darurile după voia Lui, în dragoste pentru zidirea trupului lui Cristos.