Fac creştinii armata și se implică ei în războaie?

Adevăraţii urmaşi ai lui Cristos, respectă învăţăturile Domnului (Ioan 8:31-32).

Învățătura Domnului este să nu răspundem la rău cu rău, ci să ne iubim chiar şi dușmanii, căutând să le facem bine şi nu să răspundem la violenţa lor cu violenţă; ci, îi vom câştiga de partea lui Cristos dacă ne vom comporta paşnic şi blând (Matei 5:38-48; Luca 6:27-36; Romani 12:17-21).

Unii oameni din culte spun că apărarea națională este „o cauză sfântă”, însă modul în care creștinii apără țara și națiunea de dușmani este prin lupta spirituală (Efeseni 6:11-17), în care ei biruiesc demonii care îi împing pe oamenii din altă națiune să ne invadeze. Lupta lor nu este cu carnea și sângele ci cu spiritele răutății din locurile cerești (Efeseni 6:12).

Însă vom putea noi spune că ne iubim duşmanii dacă uzăm de violenţă? Isus a mai precizat că cei ce ridică sabia de sabie vor pieri (Matei 26:52), de aceea creştinii nu vor folosi arme pentru lezarea semenilor noştri (Exod 20:13; Romani 13:9), ei trebuie să fie pacifişti astfel nu vor satisface serviciul militar unde învaţă războiul şi să ucidă (Isaia 2:4; Evrei 12:14; Mica 4:1-4).

Conform istoriei cum s-au comportat creştinii din primele secole?

Istoricul Roland Bainton de la universitatea Yale scrie: „Nu există nici o evidenţă că membrii bisericii creştine au participat la armată în perioada dintre vremea Noului Testament şi decada 170-180 a erei creştine”.

Iar Guy F. Hershberger adaugă: „Este destul de evident că în perioada de până la anul 174 după Cristos nu putem vorbi despre militari creştini.” Nici un singur lider din mişcarea creştină de până la vremea lui Constantin (313) n-a spus că este bine pentru un urmaş al lui Isus Cristos să intre în cariera militară.

Este interesant ce spune Iustian Martirul, un creştin martirizat prin anul 150 d.C.: „Şi noi, care eram plini de războaie, de ucideri şi de toată răutatea, pe tot pământul, am transformat fiecare din noi instrumentele războinice; săbiile în pluguri şi lăncile în unelte de cultură; şi cultivăm, pietatea, dreptatea, iubirea de oameni, credinţa şi nădejdea care vin de la însuşi Tatăl…”.

Tertulian (care a murit în anul 225) a spus: „Dacă se aşteaptă de la noi să ne iubim duşmanii, cu cine ne mai putem lupta? Dacă ni se interzice să urâm atunci când suntem urâţi, cui îi vom face rău cu mâinile noastre?” Tertulian a spus că orice ostaş care se convertește trebuie să părăsească imediat armata. Şi alţi conducători ai bisericii din acea vreme şi-au exprimat păreri similare.

Origen, care a trăit la un secol după Iustin, a spus: „Noi (creştinii) nu mai luăm săbiile ca să ne războim cu alt popor, nici nu mai învăţăm războiul, căci am devenit fii ai păcii.”

În Martie 295 d.C., Maximilian, fiul unui ofiţer de armată, a fost executat pentru refuzul său de a îmbrăca uniforma militară. El a spus că, fiind creștin, nu mai poate depune jurământul militar. Istorisirea refuzului său, judecarea și executarea sa sunt consemnate în unele cărţi, cu precizarea clară că biserica creştină a privit spre el ca spre un martir sfânt, care a murit pentru împotrivirea lui faţă de serviciul militar.

De aceea creştinii pe baza conştiinţei lor instruită de legea lui Cristos, nu mai au ce să se lupte cu carnea şi sângele (Efeseni 6:12), ei sunt ostaşi ai lui Cristos (2Timotei 2:3-4). Deci ei nu vor participa la lupte şi războaie, nici nu vor satisface serviciul militar, unde facem un jurământ solemn, călcând astfel interdicţia de a face jurăminte de orice fel (Matei 5:34; Iacob 5:12).

Ba mai mult, în unele servicii, ca jandarm, poliţist, gardian, etc, s-ar putea ivi situaţii de a ne ucide sau răni semenii (Exod 20:13; Romani 13:9-10).