A fost Isus pe pământ doar un om?

Mulți oamenii și-au format concepția despre Isus pe baza părerilor omenești venite de la lideri religioși îndopați cu filozofia, cu concepțiile tradiționale în școlile lor „teologice”, mai degrabă filozofice, fariseice. Ei nu s-au adăpat de la Cuvântul lui Dumnezeu, ci ei citesc Biblia cu ochelarii înaintașilor lor!

O astfel de dogmă filozofică este și dogma trinității care susține că „Fiul” a avut pe pământ două naturi: divină și umană, ceea ce Biblia nu învață!

Conform Bibliei, Isus a fost doar om a fost echivalentul lui Adam, adică un om perfect, lipsit de păcat (Romani 5:14-15,19; 1Corinteni 15:45). Duhul Sfânt a avut grijă ca Fiul crescând în burta Mariei, să nu fie contaminat de păcatul moştenit de la Adam (Luca 1:28-35; Luca 2:21-24).

Isus nu a avut două naturi (divină - umană); ci, una, căci Cuvântul a devenit sau „S-a făcut carne” (SCC). Cuvântul nu şi-a păstrat parţial existenţa ca spirit ce o avea înainte, textul nu spune, că „S-a făcut şi carne”; sau: „a fost pus într-o carne sau într-un trup”; ci: „S-a făcut carne”. Astfel Isus când S-a golit de Sine, El S-a golit nu doar de glorie sau poziţie; ci, chiar de natura Sa spiritual-divină.

În Teologia elementară de Charles C. Ryrie se recunoaşte că spiritul este natura divină. La p. 38 se spune: „...în încarnare, Domnul nostru a devenit carne, dar divinitatea Dumnezeului-Om a fost totdeauna numai Spirit”. Biblia nu învaţă însă că Isus a fost şi Spirit şi carne, în sensul de Dumnezeu (spirit) – om (carne). Da, oamenii sunt compuşi din spirit şi carne, căci Duhul lui Dumnezeu dă viaţă cărnii (Iacob 2:26; Ioan 6:63), însă ei nu sunt Dumnezei-oameni. Ei nu sunt spirite; ci, au spirite, tot la fel Isus a avut un spirit (Luca 23:46), însă acesta era un spirit ca al oamenilor, nu era acel spirit glorios ce a existat înainte în forma lui Dumnezeu!

Dacă Isus era Dumnezeu (Spirit) – Om (carne), atunci El nu putea să fie „mai prejos decât îngerii” (Evrei 2:9). Iar dacă Isus a fost doar om, atunci cade teoria potrivit căreia Isus a fost şi Dumnezeu şi Om prin Sine, având o dublă natuă de la naşterea Sa din Maria.

Chiar Isus foloseşte deseori descrierea de „Fiul omului” despre Sine (Matei 17:22; Matei 18:11; Matei 20:28; Matei 26:24; etc.).

El era Fiul lui Dumnezeu, deoarece El provenea din Dumnezeu în existenţa sa pre-umană. Însă El era Fiu al omului fiind născut ca om (Galateni 4:4), El nu a avut o dublă natură, chiar dacă El a venit din cer, deoarece înainte de a veni din cer, El s-a dezbrăcat de forma divină de existenţă.

De fapt, Biblia îl prezintă pe Isus ca om (Romani 5:12-19), apostolii Îl numesc: om (Fapte 2:23; 1Corinteni 15:21), sau ca echivalent al lui Adam (1Corinteni 15:45,47), nu Dumnezeu - OM.

Înainte de a veni ca om pe pământ, Isus a fost supus Tatălui (Filipeni 2:6,7; Ioan 12:49-50). Când a fost pe pământ Isus a fost echivalentul lui Adam, un om perfect (Romani 5:12-19; 1Corinteni 15:45).

El s-a numit pe Sine: Om (Ioan 8:40), iar Scriptura descrie caracteristici umane despre El cum ar fi: I-a fost foame (Matei 4:2); i-a fost sete (Ioan 19:28); a obosit (Ioan 4:6), a fost ispitit (Evrei 4:15).

Dacă Isus era ‚Dumnezeu’, atunci prin moartea sa trebuia să răscumpere păcatele unui Dumnezeu, dar Adam a fost om, nu Dumnezeu; tot aşa Isus s-a făcut om, dar un om perfect fără de păcat, echivalentul lui Adam (Evrei 2:6-9; Evrei 4:15) pentru a aduce o răscumpărare corespunzătoare (1Corinteni 15:21).

Un alt text precizează: „Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce Sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18).

Dumnezeu nu poate fi ispitit. Unde se spune asta? În Iacob 1:13. Dumnezeu nu poate fi ispitit. O persoană care vede totul de la început până la sfârşit nu poate fi ispitită, dar Cristos a fost cu adevărat ispitit, aşa spune Scriptura, şi El trebuia să fie ispitit pentru a ne putea ajuta. Prin urmare El trebuia să fie om!

De asemenea Dumnezeu nu poate muri, în Habacuc 1:12, se spune: „O, Dumnezeul meu, Sfântul meu, tu nu mori” (NW, vezi şi n.s. de la NTR; vezi şi Deuteronom 32:39-40; Daniel 6:26), Isus a murit de dragul nostru, aceasta n-a fost o scenă, un rol pretins doar; ci o realitate! Ce indică aceasta? Că Isus Cristos nu a fost Dumnezeu; ci, om!

Însă doctrina trinităţii atacă aceste adevăruri şi ca atare este o învăţătură anti-cristă!

Probabil că una din cele mai mari tragedii ale gândirii creştine este aceea că Domnul Isus Cristos nu a primit respectul care i se cuvenea pentru victoria Sa asupra lumii, păcatului şi a Diavolului. Intens susţinuta doctrină a „trinităţii” face din Isus: Dumnezeu Însuşi. Însă, având în vedere că Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacob 1:13) şi că nu are posibilitatea de a păcătui, înseamnă că Cristos nu a trebuit să lupte cu adevărat împotriva păcatului. Viaţa Sa pe pământ ar fi fost deci o înşelătorie, trăind experienţa umană, dar fără nici un sentiment real faţă de dilemele spirituale şi fizice ale rasei umane, din moment ce El nu a fost personal afectat de acestea, fiind şi Dumnezeu.

Ni se aduce aminte în Biblie, că „Dumnezeu nu este un om” (Numeri 23:19; Osea 11:9); totuşi Cristos a fost clar „Fiul omului”, aşa după cum este adesea numit în Noul Testament. El era „Fiul Celui Prea Înalt” (Luca 1:32). Faptul că Dumnezeu Tatăl este „Cel Prea Înalt” indică faptul că El era Stăpânul suprem; Isus fiind „Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt” (Luca 8:28), arată că nu putea fi Dumnezeu Însuşi.

Simplele cuvinte Tată şi Fiu folosite pentru Dumnezeu şi Isus, ne arată clar că nu sunt unul şi aceiaşi Fiinţă divină. Deşi Fiul poate semăna cu Tatăl său, ei nu pot fi una şi aceeaşi Fiinţă, iar Fiul nu poate avea aceeaşi vârstă cu Tatăl. Există de asemenea o serie de diferenţe evidente între Dumnezeu şi Isus, care arată clar că Isus nu este Dumnezeu Însuşi.

Atunci când suntem ispitiţi, suntem nevoiţi să alegem între păcat şi supunere faţă de Dumnezeu. Cristos a avut posibilitatea de a alege, dar întotdeauna a ales să se supună. Deci El a avut posibilitatea de a păcătui, deşi nu a făcut-o niciodată. Este de ne-conceput ca Dumnezeu să aibă posibilitatea de a păcătui, căci Biblia spune despre El: „El este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte. Dumnezeu este credincios şi în El nu este nedreptate, El este drept şi cinstit” (Deuteronom 32:4). Iar în Psalm 89:14, se spune: „Dreptatea şi judecata sunt temelia tronului Tău; îndurarea şi credincioşia merg înaintea Ta”. Dumnezeu nu-şi poate schimba natura, dreptatea şi perfecţiunea sunt temeilia domniei Sale eterne!

Însă, sămânţa lui David promisă în 2Samuel 7:12-16, era Solomon, care Îl prefigura pe Cristos. În versetul 14 vorbeşte despre Cristos ca Fiu, şi Dumnezeu ca Tată, dar şi despre posibilitatea lui Cristos de a păcătui: „Dacă va face răul, îl voi pedepsi”. Cred că este clar că Dumnezeu nu poate face răul (Habacuc 1:13; 3Ioan 1:11), şi atunci Isus nu este Dumnezeu!

Tot la fel profeţia despre Emanuel (Isus) indică clar că acesta când a fost prunc mic nu a avut discernământ, astfel în Isaia 7:14-15, se spune: „...va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână şi miere, până va şti să lepede răul şi să aleagă binele.” Profetul Isaia spune că înainte ca copilul să crească, El nu va putea distinge binele de rău. Prin urmare, atunci când Isus a fost mic, el nu putea fi Dumnezeu-om, căci nu a avut discernământ, fiind doar un prunc.

Cuvântul „natură” se referă la ce suntem noi în mod natural, fundamental. Biblia vorbeşte doar despre două naturi – cea a lui Dumnezeu şi cea a omului. Prin natura Sa, Dumnezeu nu poate muri, nu poate fi ispitit, etc. Este evident că Cristos nu a avut natura lui Dumnezeu pe parcursul vieţii Sale. El a avut prin urmare o natură umană. Era absolut necesar ca Cristos să fie ispitit asemenea nouă (Evrei 4:15), astfel încât, prin depăşirea ispitei, El să devină un Mare Preot milos, care să poată simţi împreună cu noi când suntem ispitiţi, să poată avea empatie, şi să poată mijloci din perspectiva a cineva care a experimentat puterea ispitei şi a încercărilor! Era necesar ca Cristos să aibă natura umană pentru a putea trăi şi depăşi aceste ispite, dacă era şi divin, Isus nu ar fi fost expus ispitei, natura divină iar fi dat putere să treacă cu uşurinţă peste ispite, şi atunci nu ar fi putut fi un Mare Preot plin de milă pentru cei ce sunt ispitiţi (Evrei 2:17-18)!

În Evrei 2:9-18, se afirmă: „Dar pe Acela care a fost făcut „pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii” adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor...Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”. Acest pasaj subliniază faptul că Isus a avut o natură umană: El a fost mai prejos decât îngerii; El a fost desăvârşit prin suferinţe, Dumnezeu nu poate fi perfecţionat, Isus este descris ca fiind părtaş la carne şi sânge, adică la natura umană, El nu avea natura îngerilor, deoarece El era sămânţa lui Avraam, care venise pentru a aduce mântuire credincioşilor care deveniseră sămânţa lui Avraam. Datorită acestui fapt, era necesar ca Cristos să aibă doar natura umană.

În orice fel, El „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi” (Evrei 2:17), astfel încât Dumnezeu să ne dăruiască iertarea prin sacrificiul lui Cristos. De fiecare dată când credincioşii păcătuiesc, ei pot veni la Dumnezeu, să-şi mărturisească păcatele în rugăciuni prin Cristos (1Ioan 1:9); care va mijloci pentru ei, din perspectiva faptului că El a fost ispitit în toate, şi înţelege puterea ispitei şi slăbiciunea trăirii ca om în carne (Evrei 4:14-16).

De aceea, Dumnezeu, de dragul lui Cristos, ne poate ierta, deoarece Cristos a murit în locul nostru, nu în locul unui Dumnezeu, ca să răscumpere pe acel Dumnezeu (Efeseni 4:32).

Este de aceea extrem de important să înţelegem, cum Cristos a fost ispitit asemeni nouă, şi că trebuie neapărat ca El să aibă doar natura umană, pentru ca acest lucru să fie posibil.

Evrei 2:14, declară că Cristos avea o natură „din carne şi sânge”. În contrast „Dumnezeu este Spirit” (Ioan 4:24 NTTF - 2008) prin natură, şi chiar dacă El are un trup, ca „Spirit” el nu poate fi din carne şi sânge. Cristos fiind din „carne” înseamnă că nu a avut în nici un fel, natura lui Dumnezeu în timpul vieţii Sale.

Scrierile din Evanghelie ne oferă multe exemple despre natura omenească a lui Isus. Se spune că era obosit şi că a trebuit să se aşeze pentru a putea bea dintr-o fântână (Ioan 4:6). Mai mult decât toate acestea, scrierile ce descriu suferinţele Sale finale ar trebui să ne dovedească pe deplin natura sa omenească: „Acum sufletul Meu este tulburat”, a recunoscut El în timp ce Îl ruga pe Dumnezeu să-l salveze de la moartea pe cruce (Ioan 12:27). El „s-a rugat, zicând: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta; Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39). Acest lucru indică faptul că, într-un fel, „voinţa”, sau dorinţa lui Cristos era diferită de cea a lui Dumnezeu.

În toată viaţa Sa, Cristos şi-a supus voinţa celei a lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru această încercare finală a crucii: „Eu nu pot face nimic de la Mine: judec după cum aud: şi judecata Mea este dreaptă; pentru că eu nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:30). Această diferenţă dintre voia lui Cristos şi cea a lui Dumnezeu ne demonstrează că Isus nu era Dumnezeu.

Isus când a fost copil, nu a fost Dumnezeu - Om, căci Dumnezeu nu putea fi „supus”, unor fiinţe limitate şi imperfecte ca Iosif şi Maria, şi nici să crească „în înţelepciune”, căci cineva care este Atotînţelept nu mai poate creşte în înţelepciune, căci El are toată înţelepciunea, are „cunoştinţa desăvârşită” (comp. Luca 2:51-52; cu Iov 11:7; Iov 12:13; Romani 11:33; Evrei 4:13).

Isus a fost educat de părinţii Lui în legea lui Dumnezeu, astfel încă din copilărie, „Pruncul creştea şi se întărea” (Luca 2:40). La vârsta de 12 ani, El „era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El”, El depăşea cu înţelepciunea copiii de vârsta Sa, „Toţi care-L auzeau, rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui.” Însă cu toate acestea relatarea Biblică spune în continuare: „Apoi s-a pogorât împreună cu ei, a venit la Nazaret şi le era supus...Isus creştea în înţelepciune şi statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:51-52).

Aceste două versete ne prezintă creşterea fizică a lui Cristos în paralel cu creşterea Sa spirituală; procesul de creştere s-a petrecut la El atât în domeniul fizic cât şi în cel spiritual. Dacă „Fiul este Dumnezeu”, aşa după cum susţine Crezul Atanasian al Trinităţii, acest lucru nu ar fi fost posibil. Nu era posibil ca Dumnezeu să se supună unor oameni limitaţi, imperfecţi ca şi Iosif şi Maria. Ba mai mult, Dumnezeu nu poate creşte în înţelepciune, El are toată înţelepciunea. În contrast, Isus, chiar şi la sfârşitul vieţii Sale, a recunoscut că nu cunoştea momentul exact al celei de-a doua veniri a Sale, însă Tatăl îl ştia (Marcu 13:32).

Supunerea în faţa voinţei lui Dumnezeu este ceva ce ar trebui să învăţăm cu toţii pe durata vieţii. Cristos a trebuit de asemenea să urmeze procesul de învăţare a supunerii faţă de Tatăl Său, ca orice fiu. „Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit; şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut urzitorul unei mântuiri veşnice”, ca urmare a completei sale dezvoltări spirituale (Evrei 5:8-9).

Filipeni 2:7-8, relatează acelaşi proces de creştere spirituală a lui Isus, care a culminat cu moartea Sa pe cruce. El „S-a dezbrăcat pe sine însuşi, şi a luat un chip de rob… S-a smerit şi s-a făcut ascultător până la… moartea de cruce”. Cuvintele folosite aici ilustrează felul în care Isus şi-a grăbit în mod conştient creşterea spirituală, devenind din ce în ce mai umil, astfel încât în cele din urmă „s-a făcut ascultător”, faţă de voia lui Dumnezeu ca El să moară pe cruce. Astfel el a fost „făcut desăvârşit”, nu în sensul că nu era perfect şi că a avut păcate sau o natură păcătoasă; ci, a devenit complet pregătit pentru rolul Său de Mare preot şi Mijlocitor!

Este evident de aici că Isus a trebuit să facă un efort personal, conştient, pentru a fi drept; în nici un fel el nu a fost forţat să fie astfel de către Dumnezeu, ceea ce ar fi făcut din El o marionetă. Isus ne-a iubit cu adevărat, şi Şi-a dat viaţa pe cruce pentru acest motiv. Sublinierea constantă a iubirii lui Cristos pentru noi ar fi în van, dacă Dumnezeu L-ar fi forţat să moară pe cruce (Efeseni 5:2,25; Apocalipsa 1:5; Galateni 2:20). Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, atunci nu ar fi avut de ales decât să fie perfect şi apoi să moară pe cruce. Faptul că Isus a avut aceste opţiuni, ne ajută să-I apreciem iubirea, şi să dezvoltăm o relaţie personală spirituală cu El!

Dumnezeu s-a bucurat atât de mult de Cristos tocmai datorită dorinţei voluntare a acestuia de a-Şi sacrifica viaţa pe cruce: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa… Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine” (Ioan 10:17-18). Faptul că Dumnezeu a fost atât de mulţumit de această supunere de bună voie a lui Cristos ar fi greu de înţeles dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, trăind o viaţă într-o formă omenească precum un fel de simbolică asociere cu un om păcătos (Matei 3:17; Matei 12:18; Matei 17:5). Aceste scrieri ce descriu mulţumirea Tatălui la supunerea Fiului este o dovadă suficientă că Cristos a avut posibilitatea de a nu se supune, dar că, în mod conştient, a ales să Se supună.

Isus „a adus rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel (Dumnezeu) ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi a fost ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7). Faptul că Cristos a trebuit să-L roage pe Dumnezeu să-L mântuiască de la moarte, neagă orice posibilitate ca El să fi fost Dumnezeu Însuşi. După învierea lui Cristos, moartea „nu mai are nici o stăpânire asupra Lui” (Romani 6:9), rezultând că înainte a avut.

Majoritatea Psalmilor profeţesc despre Isus. În mai multe rânduri, este subliniată nevoia lui Cristos de a fi mântuit (salvat) de către Dumnezeu:

Psalm 91:11-12, este citat cu referire la Isus în Matei 4:6. În Psalm 91, se profeţeşte despre modul în care Dumnezeu va oferi mântuirea lui Isus: „Îl voi sătura cu viaţă lungă, Şi-i voi arăta mântuirea Mea”. Psalm 69:21 se referă la crucificarea lui Cristos (Matei 27:34); întregul Psalm descrie gândurile lui Cristos pe cruce: „Scapă-Mă Dumnezeule… Apropie-Te de sufletul Meu şi izbăveşte-l… Dumnezeule, ajutorul Tău să Mă ridice” (versetele 1,18,29). Psalm 89 este un comentariu despre promisiunea lui Dumnezeu către David referitor la Cristos. Despre Isus, Psalm 89:26, prevesteşte: „El îmi va zice (lui Dumnezeu): Tu eşti tatăl Meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele”.

Rugăciunile lui Cristos la Dumnezeu să-l mântuiască au fost auzite; El a fost auzit datorită evlaviei Lui, şi nu datorită locului Său în cadrul trinităţii (Evrei 5:7).

Faptul că Fiul a murit şi că Dumnezeu L-a înviat pe Isus şi L-a proslăvit cu nemurirea este o temă majoră din Noul Testament, vezi: (Fapte 2:24,32-33; Fapte 3:13,15; Fapte 5:30-31).

Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu Însuşi, atunci toată această subliniere ar fi deplasată, deoarece Dumnezeu nu poate muri. Isus nu ar fi avut nevoie să fie mântuit (izbăvit) dacă ar fi fost Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu este cel care L-a înviat pe Isus, demonstrează superioritatea lui Dumnezeu în faţa lui Isus şi diferenţa dintre Ei. Cristos nu ar fi putut să fie „Dumnezeul etern (cu) două… naturi… divină şi umană”, aşa după cum afirmă primul din cele 39 de articole ale Bisericii Anglicane.

O altă întrebare care se ridică este: cum putea Isus, dacă este o parte a divinităţii Atotputernice să fie mai prejos ca îngerii aşa cum Îl descrie Scriptura în Evrei 2:9? Însă dacă era om, ca echivalentul al lui Adam, putea, nu-i aşa?

Unii trinitarienii argumentează că Fiul avea două naturi, prin faptul că El a făcut miracole. Însă aceştia uită că şi profeţii din V.T. şi unii creştini din N.T. au făcut miracole.

Mai trebuie precizat, că la botezul Său, Isus a primit Spiritul Sfânt, şi astfel a primit: prezenţa Tatălui în El. Aceasta nu înseamnă, că Isus prin Sine a avut două naturi; ci, a doua natură, cea divină, nu era a Lui; ci a Tatălui care locuia prin intermediul Spiritului Sfânt în El (Ioan 1:29-34; Ioan 3:34-35; Ioan 8:28-29; Ioan 17:2,21-23). De aceea, Isus s-a manifestat ca Dumnezeu (Ioan 5:18-19; Marcu 2:7-10), pentru că Tatăl era în El şi lucra prin El, şi în El (vezi Ioan 14:10).

Oamenii au interpretat afirmaţiile Sale într-un mod eronat, şi au considerat că Isus huleşte sau aduce blasfemie, atunci când El îşi prezenta prerogativele divine, cum ar fi puterea de a ierta (Marcu 2:5-12), de a abroga sabatul (Ioan 5:18-19), sau din cauza unor afirmaţii a Lui, iudeii au interpretat că este Dumnezeu sau egal cu Dumnezeu (Ioan 5:18; Ioan 10:24-33).

Însă Isus, manifesta prerogative divine, puteri divine, şi făcea lucrări de putere, nu datorită faptului că El avea două naturi; ci, datorită faptului că Dumnezeu (Tatăl) era în El şi lucra prin El (Ioan 14:10-11). Astfel, să nu uităm, El a făcut toate aceste lucruri prin puterea Tatălui care era în El, nu prin Sine (Ioan 5:36-37; Ioan 8:28; Ioan 10:32-38), Dumnezeu Tatăl se manifesta prin El, şi nu natura divină a Fiului se manifesta prin El.

Da, este adevărat că Isus pe pământ a avut prerogative divine ca: puterea de face minuni, de a vindeca, de a învia morţii, de a ierta păcatele, de a judeca, însă toate aceste lucrări divine le-a făcut prezenţa Tatălui care locuia în El prin Duhul Sfânt (Ioan 14:10; Luca 5:17). El însuşi spune că: „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”.

Astfel natura lui Isus era de om perfect fără de păcat, El prin Sine era doar om (1Corinteni 15:21,47), la botezul Său când s-a coborât Duhul Sfânt şi a primit Duhul Sfânt făcând ca Tatăl să locuiască în El (Ioan 1:32-34; Ioan 3:34-35; Coloseni 1:19; Coloseni 2:9).