Când a fost scrisă cartea Apocalipsa (Revelaţia) ?

În primul rând, să vedem, cine este autorul cărţii Apocalipsa?

Majoritatea teologilor şi exegeţilor din lumea antică şi din prezent susţin că autorul cărţii Apocalipsa este apostolul Ioan fiul lui Zebedei, însă Diodor din Alexandria în 264 e.n. susţine că autorul nu poate fi identic cu acela care a scris a patra evanghelie şi epistolele, deoarece atât stilul cât şi cuprinsul Apocalipsului sunt deosebite.

Cu toate că întâlnim unele idei comune ambelor scrieri: miel, apă vie, viaţă, poruncă; în Apocalipsa lipsesc multe noţiuni fundamentale ale teologiei lui Ioan: lumină, întuneric, adevăr, har, iertarea păcatelor, dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, dragostea frăţească.

De asemenea, unii nu cred că apostolul Ioan a scris cartea datorită deosebirile mari de limbă şi stil între Apocalipsa şi a patra Evanghelie, care spun ei sunt de ne-explicat, dacă le atribuim aceluiaşi autor. În comparaţie cu Apocalipsul, limba Evangheliei este corectă, deşi, ici şi colo se simte că autorul gândeşte în limba aramaică.

Însă stilul diferit nu dovedeşte neapărat un alt autor, deoarece subiectul abordat în Apocalipsa este diferit de cele abordate în Evanghelia după Ioan şi în epistole în care cade accentul pe iubire. Să nu uităm că Ioan fiul lui Zebedei a fost şi un om foarte dinamic şi uneori mânat de dorinţe nu tocmai paşnice, blânde şi iubitoare. Astfel cu o ocazie el împreună cu fratele lui Iacob, au dorit să se coboare foc din cer peste un sat al samaritenilor, ca indignare deoarece aceştia nu l-au primit pe Domnul, astfel chiar Domnul Isus îi numeşte „fiii tunetului” (Marcu 3:17; Luca 9:54). De asemenea, tipul de revelaţie şi inspiraţie a autorului pământesc, este diferit de tipul de inspiraţie în cazul scrierii Evangheliei şi a epistolelor, informaţiile din Apocalipsa sunt primite direct prin revelaţie şi viziuni. Ioan redactează Evanghelia pe baza revelaţiei primite, folosind mai puţin raţiunea, sentimentele proprii, în timp ce în Evanghalie şi în epistole, cu toate că sunt inspirate de Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu nu a estompat sentimentele şi gândirea lui Ioan, ci s-a folosit de ele ca să îl prezinte pe un Isus al dragostei, un Isus care se jertfeşte. În contrast, Domnul Isus din Apocalipsa nu mai este în stadiu de om; ci, de o persoană spirituală glorificată, astfel Domnul Isus de aici nu este un Isus după carne, smerit şi blând; ci, un Isus care are toată autoritatea în cer şi pe pământ (comp. cu 2Corinteni 5:16; Matei 28:18).

Alţii susţin că cartea a fost scrisă de un personaj, numit ‘Ioan Prezbiterul’ episcop în Efes, care a trăit la sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea secol e.n.

Autorul Apocalipsului ni se prezintă ca fiind Ioan (Apocalipsa 1:1; Apocalipsa 1:4; Apocalipsa 1:9; Apocalipsa 22:8), frate al celor cărora le scrie. Cu toate că nu se precizează că e vorba de apostolul Ioan, fiul lui Zebedei, totuşi tradiţia din vechime a Bisericii a recunoscut în el pe apostolul Ioan, fiul lui Zebedeu şi frate cu Iacob (Marcu 1:19).

Iustin (100-164 e.n.), Irineu (135-200 e.n.), Clement din Alexandria (160-215 e.n.), Hipolit din Roma (150-215 e.n.), Origen (185-254 e.n.), sunt unanimi în această privinţă. Din scrierea însăşi, rezultă că autorul ei este o personalitate de frunte, binecunoscută în Biserica din Asia Mică, altfel s-ar fi prezentat într-o formă mai precisă cititorilor săi. Din scrisorile ce le adresează Bisericilor, reiese de asemenea că situaţia lor religioasă este binecunoscută, iar severitatea cu care intervine pentru a le aduce la întoarcere dă de înţeles că în faţa acestor Biserici avea o autoritate de netăgăduit şi un prestigiu unic. Aceste elemente pot pleda cu oarecare tărie în favoarea apostolului Ioan.

Papia care a scris la jumătatea secolului II e.n. a considerat cartea de origine apostolică, tot la fel Iustin Martirul în cartea sa: „Dialog cu Trifon” spune: „Cu noi era un anumit om, al cărui nume era Ioan, unul dintre apostolii lui Isus, care a profeţit, printr-o revelaţie care I s-a dat”. Iar Irineu afirmă în mod explicit că apostolul Ioan este scriitorul Apocalipsei. Iar Origene, un erudit biblic celebru din sec. III e.n. spunea: „Vorbesc despre cel care s-a sprijinit pe pieptul lui Isus, Ioan, care a lăsat în urmă o evanghelie,…şi care a scris şi Apocalipsa” (Istoria Ecleziastică VI, xxv_, 9,10). Mai târziu alţii părinţi ai bisericii vor recunoaşte că apostolul Ioan este autorul, mai ales: Tertulian, Ipolit şi Victorinus, iar conciliul din Laodicea la confirmat oficial în 397 e.n.

Când a scris Ioan cartea Apocalipsa?

Unii susţin că această carte a fost scrisă prin 68-69 e.n., dovada lor este o afirmaţie a lui Papias conform căreia apostolul Ioan a murit ca martir înainte de distrugerea Ierusalimului din 70 e.n., şi că exilarea lui pe insula Patmos, s-a datorat persecuţiei lui Nero. Însă dovada unei date timpurii a cărţii înainte de anul 70 e.n. este pus la îndoială de mulţi cercetători, care fie contestă autenticitatea citatului lui Papias socotindu-l o interpolare în scrierea lui Papias, fie susţin că Papias nu a scris în cunoştinţă de cauză.

Opinia majoritară a specialiştilor, este că Ioan a scris în 95 sau 96 e.n., şi în acest sens converg cele mai multe dovezi atât istorice cât şi din interiorul cărţii.

De pildă, în lucrarea sa intitulată „Împotriva ereziilor”(V,xxx), Irineu spune despre Apocalipsa: „Căci aceasta a fost văzută nu cu foarte mult timp înainte, ci aproape în zilele noastre, către sfârşitul domniei lui Domiţian” Eusebiu, Clement din Alexandria şi Ieronim sunt şi ei de acord cu această mărturie. Domiţian care a domnit între 81-96 e.n.a pretins să i se aducă închinare în calitate de Dumnezeu şi Domn, creştinii nu au fost de acord cu cultul împăratului şi au fost persecutaţi, se crede că Ioan a fost exilat pe insula Patmos în această perioadă, unde a şi primit revelaţia Apocalipsei. În 96 e.n. Domiţian a fost asasinat, şi a fost succedat de Nerva un împărat mai tolerant faţă de creştini. Irineu şi Iustin afirmă că Ioan s-a reîntors în Efes, după exilul lui în Patmos, şi că a trăit până la începutul domniei lui Traian, adică până în 98 e.n. Astfel după toate informaţiile Ioan a scris Apocalipsa în 95-96 e.n, în timpul persecuţiilor lui Domiţian, iar cele trei epistole în 97 sau 98 e.n. când Ioan era în Efes după exilul său.

Irineu pune apariţia Apocalipsului la sfârşitul domniei împăratului Domiţian (81-96), ceea ce ar însemna prin anul 94-96 e.n. Această datare este întărită de unele elemente din însuşi cuprinsul scrierii.

Scrisorile adresate celor şapte Biserici principale din Asia Mică presupun că creştinismul este foarte răspândit în aceste ţinuturi. Bisericile trec printr-o criză care dă de înţeles că fervoarea lor şi dragostea dintâi de la început s-a răcit cu timpul (Apocalipsa 2:4). Deci între întemeierea lor şi momentul acestei scrisori s-a scurs o lungă durată de vreme. În sfârşit, autoritatea şi notorietatea lui Ioan nu au putut atinge prestigiul de care se bucură decât după o îndelungă muncă şi prezenţă misionară a apostolului în Asia Mică.

Iar unele rânduieli ale creştinilor, din această carte, se armonizează doar cu perioada sfârşitului de sec. I e.n. şi începutul sec. II. e.n. De pildă, în Apocalipsa mesajul către cele 7 biserici este adresat ‘îngerului bisericii’ adică conducătorului de adunare, că nu ne închipuim că un ‘înger al Domnului’ ar avea păcate ce trebuie corectate. În greacă cuvântul pentru înger, are înţelesul de: sol, mesajer. Conducerea de către un singur conducător, prezbiter, sau pastor, cum vrei să-l numeşti, nu a apărut decât spre sfârşitul secolului I e.n. şi coincide cu a treia epistolă unde se prezintă un conducător de adunare corupt pe nume: Diotref. În scrierile Noului Testament mai timpurii, scrise de Luca, Pavel sau Petru, conducerea adunărilor era efectuată de către „ceata prezbiterilor” (1Timotei 4:14) de un grup de păstori şi nu de unul singur. Prezbiterii (bătrânii) apărând peste tot la plural nu la singular. Însă spre sfârşitul sec. I e.n. conform istoriei, lucrurile s-au schimbat şi episcopul (supraveghetorul) a devenit diferit de prezbiteri, şi superiori lor în poziţie. Deci vedem o armonie între autorul III Ioan şi Apocalipsa.

O altă dovadă din carte, este că în Apocalipsa se vorbeşte de „ziua Domnească” (Apocalipsa 1:10) cu referire la ziua când creştinii se închinau, adică duminica. Doar spre sfârşitul sec. I. şi în secolul II e.n. s-a accentuat ziua întâi a săptămânii ca fiind ziua Domnului şi zi de închinare, la început creştinii se adunau în fiecare zi (Fapte 5:42). Dar ulterior s-a pus accentul pe o zi de închinare, ziua când a înviat Domnul, adică duminica, toate aceste indicii arată că Ioan a scris Apocalipsa nu între anii 68-69, cum susţin unii; ci, spre sfârşitul sec. I. e.n. mai precis: 95-96 e.n.