Trinitarienii susţin că Isus înainte de întrupare a fost Dumnezeu deplin, egal cu Tatăl, iar după întrupare, doar a luat umanitatea în divinitate, El nu s-a golit de natura sa divină; ci, doar a ascuns-o într-un trup de carne.

Trinitarienii susţin că Isus are aceiaşi natură cu Tatăl, pe baza lui Filipeni 2:5-11, ei susţin că Isus este egal în substanţă cu Dumnezeu.

Anumite versiuni ale Bibliei, ar părea să susţină că Isus este Dumnezeu şi egal cu Tatăl.

De pildă, BO traduce: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.”

Şi alte traduceri susţin Dumnezeirea lui Isus, sau faptul că înainte de întrupare El avea deja egalitatea cu Tatăl:

Sfânta Scriptură (1874): „În chipul lui Dumnezeu fiind, nu a socotit ca o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu.”

Gala Galaction (1938): „Cel ce, fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu.”

Însă remarcaţi cum redau alte traduceri acest pasaj:

Das Neue Testament, ediţie revizuită de Friedrich Pfäfflin (1965): „El — într-adevăr de natură divină! — n-a avut niciodată mîndria de a se face egal cu Dumnezeu.”

Today’s English Version (1976): „El avea întotdeauna natura lui Dumnezeu, dar nu s-a gândit să încerce prin forţă să devină egal cu Dumnezeu.”

Biblia Cornilescu (1921): „El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”

La Bibbia Concordata (1968): „care, cu toate că era în formă de Dumnezeu, nu a considerat că a fi egal cu Dumnezeu era ceva ce trebuia să–şi însuşească cu lăcomie”.

The New Jerusalem Bible (1985): „care, fiind în forma lui Dumnezeu, nu a socotit egalitatea cu Dumnezeu ca ceva de apucat.”

Noul Testament CLV (1993): „care, deşi având chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci s-a golit de Sine Însuşi, luând un chip* de rob, devenind în asemănarea oamenilor”.

[La n.s. se explică cuvântul chip: „gr. morphe, formă. Idem în v.7; Mc.16:12].

Biblia Bucureşti (2001 - GBV): „Pentru ca acest gând să fie în voi, care era şi în Hristos Isus: care, fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor”.

Noul Testament Traducerea Fidelă (2008): „Cugetaţi aceasta în voi, ceea ce era şi în Christos Iesus; care în formă de Dumnezeu fiind, nu a considerat o răpire, ca să fie egal cu Dumnezeu; ci, S-a golit pe Sine, luând formă de sclav, făcându-Se într-o asemănare a oamenilor.” (v.5-7).

[La n.s. se explică cuvântul „formă” - în greacă: morfe = formă; chip; aparenţă exterioară].

Trinitarienii susţin câteva aspecte ale dogmei trinităţii pe baza acestui pasaj, după cum urmează:

Domnul Isus era Dumnezeu şi egal cu Tatăl având natura (gr. Morfe) lui Dumnezeu, El nu a ţinut [gr, harpagmos] ca la o pradă egalitatea cu Tatăl, putând să se smerească şi să se goloească [gr. kenoo] de Sine Însuşi pentru a lua formă de sclav, dar rămânea tot divin, deoarece nu se golea de atributele divine, ci o golire de slava exterioară pentru a lua înfăţişarea oamenilor în exterior, o luare a umanităţii peste divinitate.

Să analizăm fiecare aspect pe rând, al acestei interpretări:

1) Era Isus egal cu Tatăl deoarece avea chipul sau forma Lui?

Trinitarienii, susţin că Isus avea aceiaşi natură cu Dumnezeu, deoarece exista în chipul lui Dumnezeu, trinitarienii susţinând că chipul, gr. morfe, are sensul de natură, după cum şi traduc unele traduceri.

Cuvântul grec: „morfe”, are un sens secundar de natură, însă cuvântul expres pentru natură în greacă este „fysis”, iar morfe are ca prim sens: „formă; chip; aparenţă exterioară”, după cum se explică la n.s. în CLV şi NTTF – 2008.

De fapt, dacă morfe aici are sensul de natură, însemnă că Isus după venirea Lui pe pământ nu mai avea natură divină, deoarece El a luat natură de sclav în asemănarea oamenilor!

Domnul când a venit pe pământ s-a făcut carne (Ioan 1:14). Ideea expressed here is that he gave up one form or type of existence for another form orexprimată aici, este că El a renunţat la o formă sau tip de existenţă spirituală, pentru o altă formă sau type of existence, which exchange is expressed in simpler terms by Paul elsewhere intip de existenţă de carne, care este exprimată în termeni mai simpli de Pavel în altă parte, în his writings, “...scrierile sale. Astfel, în 2 Corinteni 8:9, se spune: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi…”.though he was rich he became poor” (2 Corinthians 8:9). Deşi el era bogat, el a devenit sărac, El nu a retain his 'riches' when he “became poor,” otherwise he was not really “poor.”păstrat bogăţiile atunci când a devenit sărac, în caz contrar el nu era într-adevăr „sărac”!

În mod asemănător, dacă înainte a avut natura divină, când s-a făcut carne, El a luat natură de sclav, căci acelaşi cuvânt în greacă apare şi în v.6 şi v.7. Iar dacă Isus a luat natura de sclav golindu-se de cea de Dumnezeu, atunci pe perioada cât a fost pe pământ, nu a mai avut natura divină, şi astfel cade trinitatea care susţine că Isus este egal cu Dumnezeu Tatăl în orice timp şi permanent!

Întrebarea care totuşi se ridică, faptul că Fiul avea forma, chipul sau aparenţa exterioară de Dumnezeu îl făcea egal cu Dumnezeu în toate priviinţele?

Fiul are întipărirea Tatălui, (comp. cu Evrei 1:3 gr. character = întipărirea), acest cuvânt are sensul de un model care întipăreşte forma lui pe altceva, ca o literă de tipografie care întipăreşte pe hârtie caracterul respectiv.

De aici unii pot deduce o egalitate, dar nu este aşa, de ce? Căci dacă ar fi o egalitate, dacă Fiul care este imaginea Tatălui, ar fi fost egal cu Tatăl, atunci am fi avut doi Dumnezei absoluţi şi deplini şi nu un singur Dumnezeu aşa cum susţine doctrina creştină.

În al doilea rând, litera din metal este mai mare ca litera tipărită, având o lăţime; apoi Cel care întipăreşte ar fi Dumnezeu şi ar exista înainte de Cel Întipărit. În al treilea rând, ce nevoie are Fiul care în viziunea trinitarienilor este egal cu Tatăl şi co-etern să fie întipărit de Tatăl? Şi în al patrulea rând, de ce Tatăl este modelul originar, după care este întipărit Fiul, când de fapt ei sunt egali, eterni, şi au aceiaşi natură din totdeauna şi şi nu există nici o diferenţă în ce priveşte calităţile, atributele dintre ei! Deci, de ce este Fiul întipărirea Tatălui atunci? De ce în acest pasaj Dumnezeu care ar trebui să fie în viziunea trinitară: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este distinct de Fiul?

Însă acest pasaj din Evrei 1:3, nu vorbeşte de o singură Fiinţă în trei persoane sau în două persoane; ci, despre Fiinţa lui Dumnezeu şi despre Fiinţa Fiului Său (două Fiinţe). Fiul este distinct de Fiinţa numită Dumnezeu, chiar dacă seamănă cu Tatăl, având chipul sau imaginea Sa, dar nu neapărat atributele/prerogativele Sale!

Din text reiese că Isus este imaginea sau chipul lui Dumnezeu şi nu Însuşi Dumnezeu, textul spune: „Dumnezeu, vorbind în vechime în multe părţi şi în multe feluri părinţilor prin profeţi; în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiu, pe care L-a rânduit moştenitor a toate, prin care a făcut şi epocile; care fiind o strălucire a gloriei şi o imagine a Fiinţei Lui, şi ţinând toate prin cuvântul puterii Lui; făcând o curăţire a păcatelor, S-a aşezat la dreapta măreţiei în înălţimi” – Evrei 1:1-3 (NTTF – 2008).

Observăm că Isus nu este Însuşi Dumnezeu, ci Fiul Lui Dumnezeu, PRIN care au fost făcute epocile. El este agentul lui Dumnezeu al Creatorului, nu Însuşi Dumnezeu sau Însuşi Creatorul!

El este imaginea sau întipărirea Fiinţei lui Dumnezeu. Ce înseamna acest lucru? Din acest text, reise că Fiul este imaginea lui Dumnezeu, El este imaginea sau întipărirea înfăţişării exterioare a lui Dumnezeu, nu întipărirea atributelor lui Dumnezeu, El fiind o strălucire a gloriei lui Dumnezeu, aşa cum lumina soarelui este un efect al emanaţiei lui, astfel lumina nu este  însuşi soarele!

Cuvântul: „character”, din Evrei 1:3, are acelaşi sens ca şi „morfe”, din Filipeni 2:6, din motivele mai sus menţionate, din text şi din contextul din Evrei 1:3. Fiul nu este identic cu Dumnezeu ca atribute; ci, doar are un chip (înfăţişare exterioară) asemănătoare Tatălui. Aşa cum un fiu poate semăna cu tatăl lui, dar nu este egal cu tatăl lui în vârstă, putere sau înţelepciune!

Dacă vom căuta ocurenţele lui „character”, vom vedea că în Septuaginta, în Levitic 13:28, se referă o pată produsă de o arsură, ca şi cum arsura care se vindecă este caracterul, iar pata, buba este întipărirea (sau rezultatul întipăririi), textul spune: „Dar dacă pata a rămas pe loc, nu s-a întins pe piele şi a mai scăzut, este o rană pricinuită de umflătura arsurii; preotul să-l declare curat, căci este semnul rănii vindecate a arsurii”.

În cărţile necanonice din Septuaginta mai apare la 2Macabei 4:10:

„Regele a încuviinţat, şi [lason], punând mâna pe putere, îndată i-a impins pe concetăţenii săi la obiceiuri greceşti”.

4Macabei 15:4: „Cum ar putea descrie pasiunile părinţilor care îşi iubesc copiii? Noi imprimăm în copil, de mic, asemănarea la suflet şi la înfăţişare, ca pe o pecete minunată, mai ales [femeile], deoarece ele sunt într-o uniune mai strănsă cu cei pe care i-au născut decât taţii”.

Dar nici aceste pasaje nu indică neapărat ca cel întipărit şi cu cel ce a făcut întipărirea ar fi egali, ei ar putea fi asemănători. Exemplele Scripturii: arsura cu pata sau buba poate fi egală ca zonă afectată, dar nu neaparat ca culoare, sau în toate aspectele, sau cu siguranţă evreii nu vor fi identic educaţi greceşte ca Iason, sau copilul nu va fi identic ca şi mama lui.

La ce se referă întipărirea, la înfăţişarea exterioară, la personalitate sau la atribute?

Întipărirea în Evrei 1:3, se referă la înfăţişarea exterioară, ca şi „morfe”, în Filipeni 2:6, ea nu se referă la atribute!

De fapt, Fiul întipărit de Dumnezeu nu devine Dumnezeu, căci textul spune clar: „S-a aşezat la dreapta măreţiei în înălţimi”, Dumnezeul distinct de Isus este (măreţia întruchipată, maiestatea, proeminenţa), iar Fiul este reflecatarea ei la cel mai înalt nivel, dar Isus stă la dreapta măreţiei. Dacă ar fi vorba de egalitate sau două fiinţe identice, atunci Duhul prin Pavel ar fi spus, „Tatăl şi Fiul care sunt Măreţia stau împreună”. Dar Pavel nu spune asta.

Cu toate că Pavel spune că Fiul este întipărirea Tatălui, totuşi el spune că Fiul stă la dreapta măreţiei (maiestăţii, proeminenţei), El nu este o parte din măreţie! În Lexiconul Friberg, defineşte cuvântul: „megalosune” = lit. proeminenţă, măreţie, importanţă, utilizată de singurul Dumnezeu (Iuda 1:25), maiestate utilizat ca nume pentru Dumnezeu (Evrei 1:3).

Iată! În Evrei 1, singurul Dumnezeu poartă numirea de Proeminenţă, Maiestate; iar Fiul Său, care este imaginea Lui, conform textului este la dreapta Lui.

Diferenţa între Filipeni 2:6, şi Evrei 1:3, este că în Filipeni 2:6, se referă la forma (înfăţişarea) exterioară a Fiului înainte de întrupare, care este asemănătoare cu Tatăl, iar Evrei 1:3, se referă la înfăţişarea exterioară a Fiului cu Tatăl după înviere şi înălţarea la cer a Fiului.

Revenind la Filipeni 2:6, dacă Isus înainte de întrupare a fost egal cu Dumnezeu, textul nu ar fi vorbit de o posibilitate ca Fiul „să fie [la viitor] egal cu Dumnezeu”, ci ar fi vorbit de o realitate trecută sau prezentă, adică ca Fiul: „să nu rămână egal cu Dumnezeu”, dar textul nu vorbeşte la trecut sau prezent, ca şi cum înainte de golirea de Sine, Fiul a avut egalitatea, ci ca şi cum Fiul ar fi putut alege să obţină egalitatea prin uzurpare!

Faptul că atât Tatăl precum şi Fiul au aceiaşi formă (gr. morfe) nu însemnă egalitate după cum noi, care avem chipul lui Cristos nu suntem egali cu Cristos (Galateni 4:19, în greacă morfo, din rădăcina acelaşi cuvânt: morfe).

Pe lângă toate acestea, chiar dacă pe baza acestui text am susţine că Isus era egal înainte de întrupare cu Dumnezeu, având forma lui Dumnezeu, tot acest pasaj nu ar susţine trinitatea, care învaţă o egalitate eternă, permanentă şi neîntreruptă a celor trei persoane.

Totuşi, cum am mai explicat, Isus prin faptul că exista în forma lui Dumnezeu, nu indică că era egal cu Dumnezeu, chiar faptul spus de Pavel: ‚forma lui Dumnezeu’, indică că Isus nu era din Fiinţa lui Dumnezeu; ci, era o persoană distinctă de Fiinţa lui Dumnezeu, care semăna cu Dumnezeu. Astfel acest pasaj nu susţine trinitatea în nici un fel! Ba chiar, acest pasaj demască trinitatea, deoarece Isus nu este din Fiinţa lui Dumnezeu; ci o fiinţă separată de Dumnezeu care are înfăţişarea lui Dumnezeu, o fiinţă care s-a smerit şi nu a încercat ca Lucifer să devină egalul lui Dumnezeu, să uzurpe sau să răpească egalitatea cu Dumnezeu Tatăl (vezi Isaia 14:13-14).

A doua problemă din interpretarea trinitariană asupra textului:

2) Domnul Isus n-a ţinut la egalitatea pe care o avea, sau nu a ţinut să aibă, să apuce egalitatea?

Trinitarienii susţin că Domnul Isus nu a ţinut la egalitatea pe care o avea deja înaintea golirii de Sine, traducând harpagmos cu „n-a ţinut” (Gala Galaction 1938), de unde se subînţelege că avea egalitatea.

Chiar şi o astfel de traducere, ca şi Gala Galaction: „Cel ce, fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu”, nu sugerează o egalitate permanentă şi veşnică; ci, o egalitate care a avut-o, dar pe care, Fiul a pierdut-o prin golirea de Sine, când a devnit om.

Însă traducerea harpagmos, derivat din harpazo, nu are sensul de a ţine, ci: de a apuca, a smulge, a uzurpa, a acapara. Cu alte cuvinte, sensul cuvântului sugerează că Isus nu a dorit ca să apuce, să smulgă egalitatea pe care nu o avea. Astfel Ralph Martin, în The Epistle of Paul to the Philippians (Epistola lui Pavel către Filipeni) face asupra originalului grecesc următorul comentariu: „Ne putem îndoi, totuşi, că verbul ar putea să alunece de la sensul său real de ’a apuca‘, ’a smulge cu violenţă‘, la cel de ’a ţine cu putere la‘.“

Iar The Expositor’s Greek Testament (Comentariu interpretativ al Testamentului grec) spune: „Nu se găseşte nici un pasaj în care ἁρπάζω [har·pa’zo] sau vreuna dintre derivatele sale să aibă sensul de a ’ţine în posesie‘ sau de ’a reţine‘. Acest verb înseamnă în mod invariabil ’a apuca, a smulge cu violenţă‘. Prin urmare, nu este permis să deviem de la sensul adevărat, ’a apuca‘, spre un alt sens, total diferit, acela de ’a ţine cu putere‘.”

Se mai spune: „Nu găsim niciun pasaj în care [har·pa´zo] sau vreunul dintre derivaţii săi [inclusiv har·pag·mon´] să aibă sensul de «a ţine», «a reţine». Se pare că acest termen înseamnă întotdeauna: «a uzurpa», «a smulge cu violenţă». Nu este deci permis să deviem de la adevăratul sens de «a acapara» la sensul total diferit de «a ţine strâns»”. — The Expositor’s Greek Testament, de W. Robertson Nicoll (Grand Rapids, 1967), vol. III, p. 436, 437.

În concluzie, sensul lui Filipeni 2:6, este că Domnul Isus nu a considerat o pradă, o ţintă, un lucru de apucat şi urmărit: egalitatea, astfel El nu o avea, dar nici nu a urmărit-o. Dacă o avea nu mai avea rost să o urmărească ca pe o pradă, dacă nu o avea, atunci putea să o urmărească, însă El nu a urmărit-o, El nu a dorit să devină un Satan, deoarece textul spune că El „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu” (BB-2001).

Prin urmare, Pavel nu a dorit să spună că ‚Isus nu a considerat un lucru de ţinut să rămână egal cu Dumnezeu’; ci, a vrut să spună că ‚n-a considerat un lucru de apucat să uzurpe sau să smulgă cu violenţă egalitatea cu Dumnezeu’

Este clar că unii traduceri sucesc regulile limbii greceşti, pentru a-şi sprijini ideile trinitare. Departe de a sugera faptul că Isus considera un lucru potrivit a se face egal cu Dumnezeu, textul grecesc din Filipeni 2:6, atunci când îl citim cu ochi obiectivi, afirmă exact contrariul: Isus nu se gândea că era potrivit acest lucru.

Contextul (versetele 3-8) ne lămureşte asupra modului în care trebuie să înţelegem versetul 6. Pavel formulează acest îndemn: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.” Apostolul utilizează aici remarcabilul exemplu al lui Isus, pentru a-i îndemna pe creştini spre smerenie.

Dacă creştinii sunt din punct de vedere al salvării (mântuirii) egali, ei trebuie să-i privească pe ceilalţi mai presus de ei înşişi şi astfel să caute şi foloasele altora. Pentru a îndemna spre smerenie, el dă următorul exemplu dinaintea golirii de Sine a Fiului: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Cristos Isus.” Ce „gând” ? Gândul că măcar că Isus avea chipul (forma) lui Dumnezeu, nu a crezut ca un lucru de apucat (nu a dorit să uzurpe, sau să smulgă) poziţia de egalitate cu Dumnezeu; ci „el s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte”.

Cu alte cuvinte un creştin este egal cu un alt creştin şi totuşi trebuie să-l privească pe celălalt mai presus de el însuşi (superior) şi să nu încerce să câştige superioritatea pentru sine, iar creştinul în cauză să se smerească, să aleagă pentru sine o poziţie inferioară celuilalt.

În mod asemănător, Domnul Isus dacă era egal cu Tatăl, trebuia potrivit acestui principiu, să-l trateze pe Tatăl superior şi pe El inferior.

Însă doar dacă Isus nu era egal cu El, având doar forma divină, asemănătoare (inferioară) faţă de Dumnezeu (Tatăl), în acest caz nu trebuia să încerce să apuce egalitatea, ci să aleagă inferioritatea, să se smerească chiar mai mult decât forma de Dumnezeu, luând formă de sclav.

În timp ce poziţia de înălţare a unui creştin (în cazul mândriei) ar fi fost superioritatea faţă de fraţii săi, iar cea de smerire, inferioritate faţă de fraţii săi.

Pentru Domnul Isus Cristos, poziţia de auto-înălţare (în cazul mândriei) ar fi fost egalitatea cu Dumnezeu, poziţia de smerire ar fi fost poziţia de egal cu omul având chip de sclav. Dacă Isus se înălţa devenea egal cu Tatăl, smerindu-se (la întrupare) El a devenit egal cu omul.

În cazul creştinului:

auto-înălţarea unui creştin =	superioritatea faţă de ceilalţi creştini
Smerirea unui creştin =	inferioritatea faţă de ceilalţi creştini

 

 

 

 

 

În cazul Domnului Isus Cristos:

auto-înălţarea lui Cristos =	Egalitatea cu Dumnezeu Tatăl
Smerirea lui Cristos la întrupare =	Egalitatea cu omul

 

 

 

 

 

În concluzie, Domnul Isus nu a avut înainte de golirea de Sine, poziţia de egalitate, dar nici cea de om; ci, o poziţie aproape de Dumnezeu Tatăl, dar inferior Lui.

O altă problemă ridicată de trinitarienii, este că golirea lui Cristos de Sine Însuşi, are sensul că Isus a luat divinitatea în umanitate, nu s-a golit de divinitate.

3) Ce a implicat golirea lui Isus de Sine Însuşi?

Conform trinităţii, ea nu a implicat pierderea naturii divine ce o avea Fiul; ci, a implicat o îmbrăcare cu natura umană, peste cea divină.

Dar textul nu spune aşa ceva.

Observaţi explicaţia forţată şi extra-biblică a trinitarienilor: „Din contextul capitolului doi din epistola către Filipeni a apostolului Pavel, vedem limpede ca lucrul de care s-a dezbrăcat Logosul când s-a întrupat în Isus din Nazaret n-a fost dumnezeirea Sa, nu au fost atributele Sale divine; ci, prerogativele Sale: slava şi privilegiile Sale. El şi-a acoperit de bună voie slava Sa sub voalul naturii umane pe care a luat-o asupra Lui.

Aceasta nu înseamnă că natura Sa divină a încetat să mai fie divină ca să poată să devină umană. De exemplu în timpul schimbării la faţă (Matei 17:1-13) vedem natura Sa divină invizibilă cum răzbate în afară şi devine vizibilă, iar Isus se transfigureaza ochilor ucenicilor Săi. Dar în cea mai mare parte Isus şi-a ţinut ascuns acea slavă.

Practic „kenoza” nu este dezbrăcare; ci, îmbrăcarea naturii divine în natura umană, fără a-i diminua atributele.

Cu alte cuvinte, umanitate a fost adăugată divinităţii lui Hristos. Cu toate acestea, Hristos nu S-a schimbat atunci când a devenit „trup”; de aceea, cuvântul „S-a facut” (egeneto) trup (Ioan 1:14), trebuie înţeles ca ‚a luat asupra Lui Însuşi’ sau ‚a sosit pe scenă ca om’.”

De ce interpretarea trinitariană este eronată?

În primul rând, ei se contrazic, dacă ‚morfe’ are aici sensul de ‚natură’, cum susţin trinitarienii, atunci lucrul de care s-a golit, este însuşi: ‚morfe’, adică de natura în care vieţuia, luând o altă natură, cea de sclav.

Întrebarea care se ridică, este: De care lucruri s-a golit Isus? Să lăsăm ca textul însuşi să dea răspunsul: „care în formă de Dumnezeu fiind, nu a considerat o răpire, ca să fie egal cu Dumnezeu; ci, S-a golit pe Sine, luând formă de sclav, făcându-Se într-o asemănare a oamenilor.”

Iată că Isus fiind în ‚formă de Dumnezeu’ s-a golit de Sine, ce era El înainte de golire? O fiinţă în forma lui Dumnezeu? De ce s-a golit El? De Sine, de existenţa Sa în forma de Dumnezeu. Un argument în plus, este tocmai ce a devenit El după golire. Ce a devenit El după golirea de Sine? A devenit El o formă de Dumnezeu îmbrăcată într-o formă umană? Nu, textul spune clar că El a devenit ‚formă de sclav’, asemănător oamenilor. Iată că natura Lui era una asemănătoare oamenilor, şi nu una asemănătoare lui Dumnezeu, după ce a devenit carne. Textul din Ioan 1:14, arată clar că Cuvântul care era divin şi Spirit, s-a făcut sau a devenit carne. Deci textul nu spune că Isus s-a dezbrăcat doar de slavă sau de prerogativele divine; ci, textul spune: „Şi Cuvântul S-a făcut carne, şi a locuit între noi; şi noi am privit gloria Lui, o glorie ca a unui Singur născut de la un Tată. El era plin de har şi de adevăr.” (NTTF–2008).

Iată că Cuvântul devine carne, expresia folosită de trinitarieni: „întrupat”, nu este o expresie biblică şi poate nu este exprimarea cea mai potrivită. Fiul care era spirit având chipul lui Dumnezeu fiind asemănător lui Dumnezeu, a devenit carne şi om asemănător oamenilor păcătoşi şi având chip de sclav!

Fiul nu doar că se îmbracă cu carne, sau i-a divinitatea în carne (trup), NU; ci, Cuvântul divin, devine carne!

Iar argumentul cu momentul transfigurării, nu este decât un praf în ochii, pasajul nu arată că slava (gloria) a izvorât din interiorul lui Isus, ca şi cum în Isus era natura divină, îmbrăcat în cea umană, NU, textul nu spune aşa ceva, pur şi simplu acest argument este unul venit din imaginaţia bogată a trinitarienilor. Relatarea Biblică din Luca indică că pe când Isus se ruga, El a fost transformat (Luca 9:28-31), iar un nor cu gloria lui Dumnezeu a venit peste El (Matei 17:5; Marcu 9:7). Apostolul Petru vorbeşte de acest eveniment şi El îl interpretează ca fiind o prefigurare a venirii viitoare a lui Cristos care va veni în slava Tatălui despre care a vorbit Isus înainte de transfigurare (Matei 16:27; Marcu 8:38). Iar Petru spune că slava şi cinstea a primit-o de la Tatăl, nu izvorâtă din divinitatea Lui (2 Petru 1:16-18).

În concluzie, Filipeni 2:5-11, susţine că:

1) Isus exista în forma lui Dumnezeu, aceasta nu implică egalitatea, deoarece El nu era din Fiinţa lui Dumnezeu; care este unică şi nu are egal; ci, o altă fiinţă care semăna profund cu Dumnezeu.

2) Isus nu a considerat un lucru de apucat (uzurpat) egalitatea cu Dumnezeu.

3) Isus s-a golit de forma de Dumnezeu, de divinitatea Lui asemănătoare cu a Tatălui (nu identică sau egală), şi a devenit om, având o formă, înfăţişare (aparenţă exterioară) de sclav.

4) Din cauza ascultării Lui, la timpul potrivit, El a fost înălţat, după cum spune textul în continuare: „Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte; însă o moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Numele cel ce este mai presus de orice Nume, ca în Numele lui Iesus să se aplece orice genunchi, al celor din ceruri, şi al celor de pe pământ, şi al celor de sub-pământ; şi orice limbă să mărturisească spre gloria Dumnezeului Tată, că Iesus Christos este Domn” (NTTF – 2008).

Deoarece Domnul Isus nu s-a înălţat pe Sine ca Lucifer, Dumnezeu Tatăl la înălţat pe Isus într-o poziţie superioară celei avute înainte de golire, primind înapoi gloria (Ioan 17:5) şi natura divină, de dinainte de întrupare, dar şi poziţii, privilegii şi prerogative care înainte nu le-a avut ca cele de: Mijlocitor (1 Timotei 2:5) şi Mare Preot (Evrei 4:14-15)!

Însă deoarece Dumnezeu este unic, nici această înălţare nu putea viza egalitatea, totuşi Isus este înălţat ca Domn, de către Dumnezeu, deci iată că Fiinţa lui Dumnezeu este distinctă de Fiul, şi închinarea este efectuată: „în Numele lui Isus”, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl.

Cu siguranţă că dacă Domnul Isus este egal cu Tatăl, nu are nevoie să fie înălţat de Tatăl, căci ce nevoie are o persoană care este Dumnezeu Atotputernic, să fie înălţată de altă persoană?