La sfârșitul secolului 18 d.Ch. un călător britanic, Bruce, găsește în Etiopia trei manuscrise, ele conțineau o versiune relativ completă a cărții. În anul 1821 este tradusă în engleză de Dr. Lawrence și publicată însoțită de o prefață și câteva note. Manuscrisul se presupune că este din secolul 3 î.Ch. și a fost redactat după fragmente mai vechi.

În anul 1887, săpăturile arheologice franceze realizate în situl egiptean de la Akhmin au dus la descoperirea unei copii a Cărţii lui Enoh în versiune greacă.

O altă carte a lui Enoh, care s-a conservat în slavonă, este tot o lucrare apocaliptică, cu viziuni profetice. Cartea în slavonă descoperită în anul 1892, se crede că a fost compusă în greacă de un evreu alexandrian la începutul erei noastre. Nu cuprinde nici un Mesia şi nici o înviere din morţi. Patriarhul Enoh este purtat prin 7 ceruri spre tronul Divin. Cartea descrie îngerii, stelele, destinul omului, excelenţa morală şi pedeapsa pentru păcat.

În anul 1952 s-a descoperit la Qumran, un manuscris cu cartea lui Enoh. Iar în noiembrie 1991, Profesorii James Robinson şi Robert Einsmann dela California State University din Long Beach au ţinut o conferinţă de presă la New York pentru a prezenta acest manuscris cu peste 200 de fotografii ale unor fragmente din manuscris, cei doi experţi au comentat în faţa reprezentanţilor mass-media rezultatele muncii lor de asamblare şi de traducere a textului.

Se ridică întrebarea dacă această carte cu versiunile ei, este inspirată de Dumnezeu, vrednică de a fi pusă în canonul bibliei?

Unii cred că da, deoarece unii au acceptat-o ca carte canonică ca de pildă Tertulian, și Biserica Abysiană, un alt motiv, este că la ea face referire Iuda în opinia lor în Iuda 1:14-15.

Însă realitatea este că Iuda fratele Domnului spune profeția lui Enoh fără a preciza că ar cita vreo carte a lui Enoh, și chiar dacă ar cita dintr-o carte, în Scripturi găsim citate din ceea ce au scris poeți greci (Fapte 17:28), dar acesta nu înseamnă că poeți greci păgâni au fost inspirați de Dumnezeu!

De fapt chiar așa zisul citat nu corespunde, astfel în Cartea lui Enoh 1:9 (versiunea etiopiană), se spune: “Şi iată! El soseşte cu zece mii dintre sfinţii săi pentru a judeca pe toţi, pentru a distruge tot ce este necurat şi a condamna tot ce este firesc. Şi de toate lucrările rele pe care le-au făcut în necurăţie, şi de toate lucrurile grele pe care păcătoşii le-au vorbit împotrivă Lui”.

Comparați cu ceea ce spune Iuda din cuvintele lui Enoh:

Iuda 1:14-15, Scripturile Calea Creștină (o traducere literară):

“Dar Enoh, al şaptelea de la Adam, a profeţit şi el despre aceştia zicând: Iată! A venit Iehova cu zecile de mii de sfinţi ai Lui; ca să facă judecată împotriva tuturor, şi să dovedească pe toţi neevlavioşii despre faptele lor neevlavioase pe care le-au făcut fără evlavie; şi despre toate asprimile, pe care le-au vorbit împotriva Lui nişte păcătoşi neevlavioşi”.

Deci chiar dacă profetul Enoh a scris o cartea prin mileniu 4 î.Ch. (cca. 3500-3200 î.Ch.) nu aceasta găsită în anul 1821 d.Ch., este cartea lui Enoh cea autentică?

Se știe că pe parcursul istoriei unii oameni și-au luat identități ale sfinților și au scris cărți punându-și numele sfântului în loc de numele real a celui care a scris cartea!

Conform cu Dicționarul Enciclopedic de iudaism: “Apocrifele şi pseudoepigrafele au fost create pe parcursul a patru secole (între 300 î.e.n. şi 100 e.n.). Cele mai vechi dintre ele datează de la sfârşitul dominaţiei persane”.   Deci și cartea lui Enoh a fost scrisă mult mai târziu decât a trăit Enoh!

Această carte este atrăgătoare deoarece: “Cartea cuprinde revelaţii cu privire la Judecata de apoi, un portret al lui Mesia, viziuni despre Şeol, Eden şi ceruri, o descriere simbolică a istoriei evreieşti, precum şi elemente de astrologie” - Dicționarul Enciclopedic de iudaism.

Însă ea este o impostură, scrisă de un impostor ce s-a dat Enoh!

            În ce privește faptul că anumiți oameni o consideră inspirată divină, aceasta nu este o dovadă a inspirației ei, deoarece ea nu face parte din canonul Scripturi recunoscut de poporul lui Dumnezeu.

Colecţia sau lista cărţilor acceptate ca Scripturi inspirate şi autentice este denumită adesea canonul Bibliei. Iniţial, trestia (în ebraică: qane´ în greacă kanon) servea drept instrument de măsurat. Apostolul Pavel a aplicat termenul grecesc kanón la o ‚regulă’ (Galateni 6:16; Filipeni 3:16), acest termen se referă astfel la lista cărţilor recunoscute, adică lista cărţile canonice, cele cu adevărat inspirate şi demne de a fi utilizate, precum şi că aceste cărţi devin regula de viaţă, îndreptarul în stabilirea credinţei, a doctrinei şi a conduitei corecte.

Biblia conţine 66 de cărţi, primele 39 de cărţi, au fost scrise în principal în ebraică, doar mici fragmente în arameică. Pe acestea 39 de cărţi le putem numi: „Scripturile ebraice” şi sunt cărţile de la Geneza la Maleahi, şi descriu creaţia precum şi istoria de la început a omenirii, precum şi relaţia lui Dumnezeu cu poporul Israel.

Astfel Israelul, poporul lui Dumnezeu din vechime au grupat cărţile Bibliei, cele 39, formând 22 de cărţi sau suluri, după cum urmează: cartea Rut alături de Judecătorii, iar Plângerile alături de Ieremia, Samuel (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte), Regi (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte), Cei doisprezece profeţi (Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi, alcătuiau o singură carte), Ezra şi Neemia (o singură carte); Cronici (Prima şi a doua carte alcătuiau împreună o singură carte).

Aceste 22 de suluri, adică Scripturile ebraice erau împărţite în vechime în trei părţi aşa cum recunoaşte şi Domnul Iesus în Luca 24:44. După cum urmază: legea (primele cinci cărţi ale Bibliei), Psalmii sau Scrierile (următoarele 17 cărţi) şi Profeţii ce conţin (ultimele 17 cărţi).

De aceea, Conciliul iudaic de la Iamnia (cca. 90 d.Ch.) a exclus în mod expres din canonul ebraic toate aceste scrieri apocrife, unele introduse în Septuaginta, și nu a recunoscut ca fiind inspirate decât cele 39 de căți ale Scripturilor ebraice (Vechiul Testament).

Istoricul iudeu Josephus Flavius, din secolul I d.Ch., face referire în lucrarea sa Împotriva lui Apion (I, 38–41) la toate cărţile care au fost recunoscute de evrei drept sacre, lista lui coincide cu canonul celor 39 de cărţi al Scripturilor Ebarice, în lista lui nu apar aceste cărţi ne-canonice. În felul acesta, Josephus arată că, de fapt, canonul Scripturilor ebraice fusese fixat cu mult timp înainte de secolul I e.n. El chiar a scris: „Nu există deci la noi o sumedenie de cărţi care se contrazic şi se luptă între ele, ci doar douăzeci şi două[echivalentul celor 39 de cărţi actuale], unde se află analele din toate timpurile, bucurându-se pe bună dreptate de încrederea dumnezeiască.”

De asemenea, credem că omul, prin conciliile, cataloagele scrise despre canonul Biblic de pe parcursul timpului, nu au stabilit canonul; ci, mai degrabă l-au recunoscut.

De fapt, cărţile canonice au fost canonice din momentul în care au fost scrise, nu a fost necesar să se aştepte până când diferite concilii le-au examinat şi atestat ca canonice, ele au fost considerate Cuvântul lui Dumnezeu imediat după scrierea lor. Oamenii lui Dumnezeu prin Spiritul lui Dumnezeu au judecat şi au înţeles spiritual care cărţi provin de la Dumnezeu (1Corinteni 2:10-16). De pildă, Petru considera scrierile lui Pavel ca fiind „Scripturi” (2Petru 3:16), adică Scripturile adăugate la„celelalte Scripturi” adică la Scripturile Ebraice, ele au fost din start canonice datorită inspiraţiei şi peceţii divine din ele.

Oamenii şi conciliile precum şi cataloagele cu listele de cărţi canonice scrise ulterior, nu au făcut decât să recunoască ceea ce era adevărat datorită inspiraţiei şi valorii intrinseci a acestor cărţi. Nici o carte a Bibliei nu a devenit canonică prin decizia vreunui conciliu bisericesc, acestea nu au fost decât recunoscute pe baza unor criterii solide care cărţi sunt inspirate.

Noi credem că Dumnezeu a vegheat asupra Cuvântului Lui (Ieremia 1:11-12), şi a călăuzit poporul Său, oamenii Săi, să strângă cărţile inspirate laolaltă, şi astfel să se formeze cartea ce o numim noi în prezent: Biblia sau Sfânta Scriptură.

Cartea lui Enoh nu apare nici în canonul din Noul Testament recunoscut de primii creștini.

Ultimele 27 de cărţi (Noul Testament), le putem numi mai corect: Scripturile Creştine, iar ele conţin cărţile de la Matei la Apocalipsa, cu excepţia Evangheliei după Matei scrisă în limba ebraică, celelalte cărţi ale Scripturile creştine, au fost scrise în limba greacă. Şi sunt împărţite în patru categorii de scrieri: Evangheliile (primele patru cărţi ale Scripturilor Creştine); Faptele Apostolilor; Epistolele (20 de scrisori de la Romani la Iuda) şi Apocalipsa (Revelaţia).

Scripturile Creştine conţine: Evangheliile, unde se descrie viaţa, lucrarea şi învăţătura Domnului Isus, conţine cartea Faptele Apostolilor, unde se descrie viaţa, lucrarea şi învăţătura apostolilor şi a primilor creştini. Scripturile creştine conţin şi mai multe epistole, care sunt scrisori, scrise sub inspiraţie divină, şi ultima carte: Apocalipsa, care este o carte profetică, ce descrie viziuni şi profeţii primite de Ioan pe Insula Patmos.

Fie ca să citim zilnic Scripturile (Iosua 1:8), Sfânta Biblie!