Acum 2015 de ani, în anul 4 î.Ch., a avut loc în Israel un eveniment cu totul extraordinar, Fiul unic-născut al lui Dumnezeu, Logosul divin a fost trimis din locuinţa cerească pentru a trăi ca om născut din fecioara Maria. La 30 de ani El s-a botezat și a început să predice și să facă discipoli, introducând religia Noului Legământ (Luca 4:43; Luca 22:20; Ioan 4:1-2).

Cum a reacţionat majoritatea omenirii la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ?

Apostolul Ioan descrie răspunsul la această întrebare: „El [Iesus] era în lume; şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. El a venit la cele ale Sale; dar cei ai Săi, nu L-au primit“ (Ioan 1:10-11, SCC).

Într-adevăr, lumea nu l-a acceptat pe Iesus, Fiul lui Dumnezeu. De ce? Iesus a explicat motivul atunci cînd a spus: „Lumea…pe Mine Mă urăşte; pentru că mărturisesc despre ea, că lucrările ei sunt rele.“ (Ioan 7:7, SCC).

În cele din urmă, această lume, reprezentată prin conducătorii religioşi iudei, un rege edomit: Irod şi un guvernator roman: Pilat, l-a condamnat pe Iesus la moarte (Luca cap. 22,23; Fapte 3:14-15; Fapte 4:24-28). Care a fost situația cu discipolii lui Christos?

 

Discipolii lui Christos:

Domnul a declarat despre ei că din punct de vedere fizic ei sunt în lume, ei trăiesc ca oameni pe acest pământ (Ioan 17:15), însă spiritual, faptele lor nu sunt lumești, drăcești, ci cerești (Ioan 17:14,Ioan 17:16-17)!

Avea să fie lumea mai dispusă să-i accepte pe aceştia? Nu. Cu puţin timp înainte de moartea sa, Iesus i-a avertizat: „Dacă eraţi în lume, lumea iubea ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, din cauza aceasta vă urăşte lumea (Ioan 15:19, SCC).

În timpul lucrării apostolilor și a primilor creștini, cuvintele lui Iesus s-au dovedit a fi adevărate. La numai câteva săptămâni după moartea Sa, apostolii săi au fost arestaţi, ameninţaţi şi bătuţi (Fapte 4:1-3; Fapte 5:17-18,Fapte 5:40).

La scurt timp după aceea, diakonul Ştefan a fost târît înaintea sinedriului iudaic şi apoi a fost omorît cu pietre (Fapte 6:8-12; Fapte 7:54,Fapte 7:57-58). Mai târziu, apostolul Iacob a lui Zebedei, a fost executat de către regele Irod Agripa I (Fapte 12:1,Fapte 12:2). În timpul călătoriilor sale, apostolul Pavel a fost persecutat la instigările iudeilor din diaspora în diferite rânduri (Fapte 13:50; Fapte 14:2,Fapte 14:19; 2Corinteni 11:24).

 

Cum au reacţionat primii creştini la o astfel de opoziţie?

În primele zile, cînd autorităţile religioase le-au interzis apostolilor să predice în numele lui Iesus, „Dar Petru şi apostolii au zis: trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni“ (Fapte 5:29, SCC). Aceasta a continuat să fie atitudinea lor ori de câte ori întâmpinau opoziţie, aceasta trebuie să fie și atitudinea noastră în această lume anticristică, care ne îndeamnă la tot felul de compromisuri, care au scopul de a ne duce sub stăpânirea lui: Satan, anticrist și a înțelepciunii drăcești!

Și noi ca și ei trebuie să avem credința exprimată în Fapte 14:22, SCC de apostolii Pavel și Brnaba: “Întărind sufletele discipolilor, îndemnând să rămână în credinţă; şi, că prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Regatul lui Dumnezeu. Fiind conștienți că demonii care vor să ne preseze în tiparul lumii, prin spiritul lumii (Efeseni 2:1-3) și prin rătăcirea religioasă (1Timotei 4:1-3), ne duce la suferințe pe care trebuie să le răbdăm prin credință, și devenim biruitori prin credința și ascultarea noastră de Cuvântul lui Dumnezeu (1Tesaloniceni 1:8-10), ascultând mai mult de Dumnezeu decât de oameni, indiferent cine ar fi acești oamenii în pozițiile lor vremelnice! Să nu uităm Regatul lui Dumnezeu este etern! Cuvântul lui Dumnezeu este etern, el nu se schimbă! – 1Petru 1:22-25.

Revenind la primii creștini, chiar dacă în societatea Imperiului Roman din secolul I, creştinii au beneficiat fără îndoială de pe urma acelei pax romana, sau pacea romană, menţinută cu ajutorul legiunilor romane. Autoritatea stabilă a legii şi a ordinii, drumurile bune şi călătoriile maritime relativ sigure au creat condiţii care au favorizat extinderea creştinismului. Evident că primii creştini şi-au recunoscut îndatoririle faţă de societate şi au urmat porunca lui Iesus de ‘a da Cezarului ce este al Cezarului’ (Marcu 12:17). Scriindu-i împăratului roman Antoninus Pius (138–161 d.Ch.), Iustin Martirul afirma despre creştini că îşi plăteau impozitele „mai repede decît toţi oamenii“ (Prima Apologie, capitolul 17). În anul 197 d.Ch., Tertulian le-a spus conducătorilor romani că încasatorii lor de impozite „le erau recunoscători creştinilor“ pentru conştiinciozitatea cu care îşi achitau impozitele (Apologiacapitolul 42). Aceasta era o modalitate prin care ei urmau sfatul lui Pavel potrivit căruia trebuiau să se supună autorităţilor pământești (Romani 13:1-7).

În Imperiul roman, copiii nedoriți, handicapați, erau abandonați spre a muri, odată cu răspândirea creștinismului în Imperiul Roman, creștinii au salvat acești copii abandonați. Creștinismul a început să predea, așa cum a făcut iudaismul anterior, că infanticidul a fost greșit. Scriitorii creștini, apologeții și teologii încep să vorbească împotriva acestei practici ucigașe! Primii creștinii nu numai că a învățat pe această temă, dar au acționat asupra ei, nu numai că primii creștini au refuzat să se angajeze în uciderea copiilor "nedoriți", cei care erau un sex nedorit (de obicei fete) sau care aveau vreun defect fizic. Creștinii au început să meargă la locurile unde copiii au fost lăsați să moară și să-i salveze, astfel încât chiar conducătorii i-au lăudat!

Din păcate, țări pretinse creștine, practică: avortul, ne-călcând pe urmele sfinților, și milioane de copiii ne-născuți au fost uciși de falși creștini, de cei care spun că cred în “Domnul vieții” (Fapte 3:15) !?! Chiar statul a legiferat avortul [vezi: https://www.clinicabelladona.com/romanian/intreruperea-sarcinii/], artând prin acesata că este un stat ucigaș (comp. cu Exod 21:22-23), ai propriilor copii ne-născuți, pe care ar trebui să îi apere, să le ofere ocrotire, fiind cei mai mici români, și mai sensibili, având cel mai multă nevoie de ocrotire!

Cultele care pretind că sunt creștine, nu disciplinează pe membrii lor abortivi, ucigași, care încalcă porunca: „să nu ucizi” (Romani 13:9, SCC). Ba mai mult, în viclenia lor, învață că este permisă contracepția, din care unele metode sunt avortine nu anticoncepţionale! Iar celelalte sunt anti-viață și anti-binecuvântare (Deuteronom 7:13-15; Psalm 128).

Să vedem în continuare:

 

Primii creștini biruiau lumea:

Primii creştini căutau să trăiască în pace cu vecinii lor. Dar acest lucru nu era uşor. Lumea din jurul lor era extrem de imorală şi era cufundată în idolatria greco-romană, la care, nu cu mult timp în urmă, fusese adăugată închinarea la împărat. Religia păgînă a romanilor era în esenţă o religie de stat, astfel că orice refuz de a o practica putea fi considerat drept un act de ostilitate faţă de Stat.

În ce situaţii i-a pus acest lucru pe creştini?

Profesorul E. G. Hardy de la Universitatea Oxford a scris: „Tertulian enumeră multe lucruri care erau inacceptabile pentru un creştin conştiincios, deoarece implicau idolatria, cum ar fi: jurămîntul care se obişnuia la încheierea de contracte; iluminatul uşilor cu ocazia sărbătorilor etc.; toate ceremoniile religioase păgîne; întrecerile sportive şi circul; profesia de învăţător al literaturii laice; serviciul militar; funcţiile publice”. — Christianity and the Roman Government.

Da, era dificil să trăieşti în lumea romană fără să-ţi renegi credinţa creştină. Scriitorul catolic francez A. Hamman scrie: „Era imposibil să întreprindă ceva fără să întîlnească o divinitate. Din cauza poziţiei sale, creştinul se confrunta zilnic cu probleme; el se afla la periferia societăţii . . . Problemele se iveau în orice moment, acasă, pe stradă, la piaţă . . . Pe stradă, creştinul, indiferent că era sau nu cetăţean roman, trebuia să-şi descopere capul în faţa templelor sau a statuilor. Cum să se sustragă de la acest lucru fără să trezească suspiciuni şi cum să i se supună fără să comită un act de devoţiune? Dacă era comerciant şi trebuia să împrumute o sumă de bani, creditorul îi pretindea un jurămînt în numele zeilor . . . Dacă accepta o funcţie publică, se aştepta din partea lui să aducă o jertfă. Dacă era înrolat, cum să se sustragă de la depunerea jurămîntului şi de la ritualurile pe care le implica serviciul militar?“ — Viaţa cotidiană a primilor creştini, 95–197 d.Ch.

Chiar dacă creștinii erau cetăţeni cinstiți, ei dar defăimaţi, astfel în anul 61 d.Ch. când Pavel se afla la Roma aşteptînd să fie judecat de împăratul Nero, iudeii de frunte spuneau referitor la primii creştini: „Dar suntem vrednici să auzim de la tine cele ce gândeşti, pentru că despre secta aceasta ne este cunoscut că pretutindeni se vorbeşte împotriva ei (Fapte 28:22).

Consemnările istorice confirmă faptul că se vorbea împotriva creştinilor, însă pe nedrept. În cartea sa The Rise of ChristianityE. W. Barnes relatează: „În primele documente demne de încredere, mişcarea creştină este reprezentată ca fiind în principal morală şi manifestînd respect faţă de lege. Membrii săi doreau să fie buni cetăţeni şi supuşi loiali. Ei evitau slăbiciunile şi viciile păgînismului. În viaţa particulară, căutau să fie vecini paşnici şi prieteni demni de încredere. Ei erau învăţaţi să fie echilibraţi, harnici şi să ducă o viaţă curată. În mijlocul corupţiei şi imoralităţii care predomina, ei erau cinstiţi şi fideli dacă rămîneau loiali principiilor lor. Normele lor de ordin sexual erau înalte: legătura căsătoriei era respectată, iar viaţa de familie era pură. Oricine ar fi crezut că, întrucît ei aveau astfel de virtuţi, nu puteau fi nişte cetăţeni care să creeze probleme. Cu toate acestea, ei au fost mult timp dispreţuiţi, defăimaţi şi urâţi“.

Întocmai cum lumea antică nu-l înţelesese pe Iesus, nici chiar majoritatea din poporul Israel, așa lumea nu-i înţelegea nici pe creştini şi, drept urmare, îi ura! Îi ura pentru că ei demascau lucrările întunericului, deoarece refuzau să se închine împăratului şi divinităţilor păgîne, ei erau acuzaţi de ateism. Una din acuzele la adresa primilor creștini a fost ateismul! Vezi Prima Apologie de Iustian Martirul capitolele: V, VI.

Cu toate că ei credeau în Dumnezeu, în Creator (Evrei 11:6), deorece nu credeau în multele zeități păgâne, greco-romane,  ei erau socotiți atei, deorece credința lor în Dumnezeu nu era recunoscută ca credință!

La fel și în prezent, cezarul nu recunoaște ca credință cu drept de manifestare, decât cultele și ascociațile, aprobate de el, care pun ștampila cezarului mai presus de aprobarea lui Dumnezeu! Această falsă libertare, este de fapt, o persecuție subtilă a curvei, a înțelepciunii drăcești, care dorește să supună lumea: anticristului, să supună prezența lui Dumnezeu din adunare și poporul Lui: Cazarului, ca și cum Cezar poate da autorizație ca prezența divină să se coboare!!!

O libertate autentică, este libertatea ca orice grup să se manifeste liber conform gândirii proprii, în clădiri proprietate persoanlă, așa cum și primii creștini se adunau în case particulare (Romani 16:5; Coloseni 4:15; Fapte 5:42).

Fără această libertate nu este decât o persecuție subtilă: satanică și anticristă, o obligare la a supune religia noastră curată și neîntinată (Iacob 1:27): Cezarului și oamenilor lumii!

Odată ce nici un grup nu este considerat biserică, decât prin aprobarea cezarului, cezarul se pune în locul lui Dumnezeu și se dă drept Dumnezeu, care înființează biserici și religii prin aprobare statală, ce dovadă mai clară avem a conducerii lui anticrist, vezi: 2Tesaloniceni 2:4.

Toate cultele pun pe cezar deasupra lui Dumnezeu, ei sunt scriși pe pământ așa cum a declarat Iehova prin profetul Iermia: Doamne, nădejdea lui Israel! Toţi ceice Te părăsesc vor fi acoperiţi de ruşine.“ – „Ceice se abat dela Mine vor fi scrişi pe pămînt, căci părăsesc pe Domnul, izvorul de apă vie” (Ieremia 1713, BC). Încrederea lor, puterea lor, autoritatea lor este aprobarea umană, pământească!

Pe când adunarea lui Christos este cerească, ea domnește cu Christos din cele cerești, ea este scrisă în ceruri se supune la Capul ei: Iesus Christos (Efeseni 2:6; Coloseni 1:18; Evrei 12:22-23).

Însă cei din adevăr nu se supun curvei și anticristului; ci, lui Dumnezeu și lui Iesus Christos! – Ioan 14:1; 1Ioan 5:4-5.

În primele secole, dacă avea loc o catastrofă, erau condamnaţi că i-au mîniat pe zei. Întrucît nu asistau la jocurile imorale sau la sîngeroasele spectacole cu gladiatori, erau consideraţi antisociali, ba chiar că ‘urăsc rasa umană’. Adversarii lor pretindeau că „secta“ creştină destrăma familiile şi că, prin urmare, ea constituia un pericol la adresa stabilităţii sociale. Tertulian vorbea despre soţi păgâni care preferau ca soţiile lor să comită adulter decât să devină creştine.

Creştinii erau criticaţi pentru că erau împotriva avortului, care era practicat pe scară largă în acel timp. Cu toate acestea, adversarii lor îi acuzau că omoară copii. Se pretindea că la întrunirile lor ei beau sîngele copiilor sacrificaţi. În acelaşi timp, adversarii lor căutau să-i forţeze să mănînce cîrnaţi cu sînge, ştiind că acest lucru era împotriva conştiinţei lor. În felul acesta, acei opozanţi au dovedit că propriile lor acuzaţii erau mincinoase. — Tertulian, Apologiacapitolul 9.

La fel în prezent lumea ne îndeamnă la practici păgâne, la care ei i-au pus eticheta creștină: ouăle roșii, bradul, cozonazii, etc.

Lumea numește fanatici, sectanți, antisociali, pe cei care țin principiile sfințeniei și condamnă relațiile sexuale înainte de căsătorie, că țin principiile separării de tot ceea ce este necurat, cei care nu participă la votul politic, la alegeri, sau că ei caută Regatul cerurilor și nu îmbogățirea în această lume, etc.

 

Dispreţuiţi ca fiind o sectă nouă:

Istoricul Kenneth Scott Latourette scria: „Mai existau o mulţime de alte acuzaţii prin care creştinismul era ridiculizat din cauza originii sale recente şi era pus în contrast cu caracterul străvechi al rivalilor săi“ (A History of the Expansion of Christianityvolumul 1, pagina 131).

La începutul secolului al II-lea d.Ch., istoricul roman Suetoniu numea creştinismul „o nouă superstiţie dăunătoare“. Tertulian a confirmat faptul că însuşi numele de creştin era detestat şi că creştinii erau o sectă care nu era iubită. Vorbind despre modul în care erau priviţi creştinii de către funcţionarii de stat ai Imperiului Roman din secolul al II-lea, Robert M. Grant scria: „Concepţia fundamentală era că creştinismul nu este altceva decît o religie inutilă, poate chiar dăunătoare“. — Early Christianity and Society.

La fel „creștinii” de două mii de ani, condamnă adunările locale noi care apar și care predică Evanghelia, și care fac discipoli, și care nu se mulțumesc cu un Dumnezeu de formă, și îi numesc sectanți, etc.

 

Primii creștini erau acuzaţi de fanatism, de prozelitism!

În cartea sa, intitulată: Les premiers siècles de l’Eglise (Primele secole ale Bisericii), Jean Bernardi, profesor la Sorbona, scria despre creștini că ei „trebuiau să se ducă să vorbească pretutindeni şi tuturor. Pe drumuri şi în oraşe, în pieţe publice şi în case. La timp şi nelatimp. Celor săraci, şi celor bogaţi, împovăraţi de propriile averi. Celor neînsemnaţi, precum şi guvernatorilor provinciilor romane . . . Trebuiau să pornească la drum, să se îmbarce pe corăbii pentru a se duce pînă la marginile pămîntului“.

Profesorul Léon Homo relatează că opinia publică era ostilă primilor creştini din cauza ‘prozelitismului lor înflăcărat’. Profesorul Latourette declară că, în timp ce iudeii îşi pierduseră zelul pentru facerea de prozeliţi, „creştinii, în schimb, erau nişte misionari stăruitori şi, drept urmare, stîrneau resentimente“.

Primii creştini mai erau criticaţi şi pentru că pretindeau că deţin adevărul primit de la singurul Dumnezeu adevărat. Ei nu acceptau ecumenismul, sau interconfesionalismul. Latourette scria: „Spre deosebire de majoritatea credinţelor din timpul acela, ei erau ostili altor religii . . . În contrast cu toleranţa fără margini care caracteriza celelalte culte, ei declarau că deţineau adevărul absolut“.

În anul 202 d.Ch., împăratul Septimiu Sever a emis un edict care le interzicea creştinilor să facă prozeliţi. Acest lucru nu i-a oprit însă din activitatea de a depune mărturie despre credinţa lor. Latourette descrie care a fost rezultatul în ce privește creștinismul primar: „Prin refuzul de a face compromis cu religiile păgîne existente şi cu multe dintre obiceiurile sociale şi dintre practicile morale ale timpului, a dezvoltat o unitate şi o organizare care l-a pus în opoziţie cu societatea. Tocmai schimbarea bruscă ce se pretindea pentru a i te alătura le dădea aderenţilor săi o convingere care constituia o sursă de rezistenţă împotriva persecuţiei şi o sursă de zel în câştigarea de prozeliţi“.

Primii creştini, se străduiau să fie buni cetăţeni şi să trăiască în pace cu toţi oamenii, însă refuzau să devină o parte ‘a lumii’ (Ioan 15:19). Ei respectau autorităţile. Dar cînd Cezarul le interzicea să predice, ei nu aveau altă soluţie decît să continue să predice. Ei căutau să trăiască în pace cu toţi oamenii, dar refuzau să facă compromis în privinţa normelor morale. Pentru separarea de lume, de idolatrie, ei erau dispreţuiţi, defăimaţi, urîţi şi persecutaţi, întocmai cum profeţise Cristos că se va întâmpla (Ioan 16:33).

Trăim și în prezent timpuri grele (2Timotei 3:1), însă Domnul Iesus a precizat: „Dar cel răbdând până la sfârşit, acesta va fi salvat” (Matei 24:13, SCC). Iar apostolul Pavel a îndemnat să perseverăm în rugăciune (Romani 12:12), și fie ca Iehova Dumnezeu care știe cum să ocrotească pe cei drepți așa cum se spune în 2Petru 2:9, SCC: „Iehova ştie să izbăvească din încercare pe evlavioşi, dar să păstreze pe nedrepţi pentru o zi de judecată; pentru pedeapsă”. Acesata este și speranța și încrederea noastră!