În primul secol d.C., primii discipoli au primit numele de „creştini” prin providenţă divină (Faptele Apostolilor 11:26; 26:28; 1 Petru 4:14-16), pe lângă numele de ‚creştini’ ei mai erau numiţi: ‚martori ai lui Isus’ şi a învierii sale: Faptele Apostolilor 1:8; 2:32; 3:15; 22:15,20; Apocalipsa 2:13; 11:3; 17:6, chiar ucenicii Ştefan, Antipa şi Pavel numiţi ‚martori ai lui Isus’.

În limba greacă: „martyros”: martor (Faptele Apostolilor 22:20), sau “martys”: martor (Apocalipsa 2:13).

Viaţa fidelă a creştinilor din secolul I a adăugat un nou sens noţiunii de „martor“. Mulţi dintre acei creştini au depus mărturie sub persecuţii şi chiar în faţa morţii (Faptele Apostolilor 22:20; Apocalipsa 1:9; 2:13; 6:9).

Drept urmare, în jurul secolului al II-lea d.C., cuvântul grecesc pentru „martor“ (mártys, din care a derivat şi cuvântul „martir“) a căpătat sensul de persoană gata „să sigileze cu moartea seriozitatea mărturiei sau mărturisirii sale“. Aceştia au fost numiţi “martiri”, martori ca şi Domnul Isus care a pecetluit mărturia Lui cu moartea sa pe cruce (Filipeni 2:8; Ioan 18:31-37; Apocalipsa 1:5).

Dumnezeu prin apostolul Pavel a specificat: “şi toţi însă, cei vrând să trăiască evlavios în Christos Iesus, vor fi persecutaţi” – 2 Timotei 3:12, Scripturile Calea Creştină.

În primele trei secole au existat mai multe perioade de persecuţi crâncene, încât mulţi creştini au fost martirizaţi. Persecuţile ca opresiune oficială a statului a durat până în anul 313, d.C. când s-a emis: Edictul de la Milan. Cei doi împăraţi aliaţi – Constantin şi Liciniu – mărturiseau interesul lor pentru chestiunea religioasă şi proclamau dreptul tuturor la libertatea credinţei şi a cultului.

Pe parcursul timpul adunarea lui Dumnezeu a fost persecutată, în viitor se aşteaptă alte persecuţi şi martiraje după cum este profeţit (Apocalipsa 12:17; 13:7-10; 20:4).

Trebuie să ne pregătim de persecuţie, întărindu-ne în credinţă, smerenie, răbdare, vezi: 1 Petru 5:5-11.