Mișcarea "Fraților" a început în Marea Britanie, în orașul Dublin, prin trei grupuri de studenți de la Trinity College, care au început să se adune pentru studiul Bibliei, rugăciune și comuniune frățească. Primul grup s-a format în anul 1826, în jurul lui Edward Cronin (1801-1882), fost romano-catolic, student la medicină dentară.

Un al doilea grup de credincioşi s-a format în casa avocatului: John Gifford Bellett (1795-1864), un protestant. La aceste întâlniri participa şi Anthony Norris Groves (1795-1853), un tânăr dentist originar din Anglia. El este considerat de mulți istorici ca fiind fondatorul Adunărilor Fraților.

Tot în acea perioadă, John Vesey Parnell (1805-1883), un aristocrat protestant bogat și care a devenit mai târziu Lord Congleton, a format al treilea grup de studiu biblic. Deoarece numărul credincioşilor din grupul de studiu a crescut, Parnell a închiriat o sală de licitaţie spaţioasă, aceasta fiind prima sală publică de cult a Fraţilor.

Aceste grupuri din Dublin, deşi s-au format în mod independent, treptat au ajuns să se cunoască și să aibă comuniune între ele.

O altă figură marcantă a Mişcării Fraților a fost George Müller (1805-1898), care s-a născut în Prusia și care a venit în Anglia în anul 1829 pentru a studia într-o școală biblică în vederea pregătirii sale pentru lucrarea misionară. După o boală gravă, el s-a stabilit la Teignmouth pentru convalescenţă. Müller l-a întâlnit acolo pe Henry Craik (1805-1866), care locuise la familia Groves și despre care auzise pe când era încă în Londra. Müller şi Craik au început să călătorească împreună pentru a predica Evanghelia în satele din împrejurimile orașului.

Un alt oraș în care s-a dezvoltat Mișcarea Fraților a fost Plymouth, prin Benjamin Wills Newton (1807-1899), un fiu al acestui oraș. El a mers să studieze la Universitatea Oxford, pentru a deveni preot în Biserica Anglicană. Acolo, el l-a întâlnit pe John Nelson Darby (1800-1882), pe care l-a invitat să predice în biserica din Plymouth. Newton s-a separat de biserica Anglicană de stat şi a preluat conducerea bisericii Fraților, cu acordul deplin al lui Darby.

Bisericile Fraților din Dublin, Bristol şi Plymouth, aveau contacte frecvente unele cu altele. Din aceste centre, Mișcarea Fraților a cunoscut o expansiune rapidă în Marea Britanie, Europa și apoi pe toate continentele.

Progresul spiritual al Mișcării Fraților a fost însă încetinit la sfârșitul anilor 1840 de o schismă dureroasă care a avut loc în Plymouth și care a fost provocată de disensiunile teologice și de diferențele de personalitate dintre Darby și Newton. Această schismă a dus la apariția a două mișcări diferite: „Frații Deschiși și „Frații Exclusiviști” – numiți și „Frații Închiși”, sau „Adunările Darbyste”. Bisericile Creștine după Evanghelie din România au fost întemeiate de Frații Deschiși.

Bisericile Fraților Deschiși din alte două ţări europene, Elveția și Germania, au contribuit la înființarea și dezvoltarea Bisericilor Creștine după Evanghelie din România, inclusiv la modelarea teologiei lor. De aceea, în teză sunt prezentate începuturile și dezvoltarea Mișcării Fraților din aceste trei țări.

Adunările Fraților sunt cunoscute în România sub numele de Bisericile Creştine după Evanghelie. Frații din România și-au luat numele de „creștini după Evanghelie” la insistența autorităților, care le-au cerut să aibă un nume distinctiv, nu doar cel de „creștin”, pe care-l poartă și alte culte.

În anul 1899, Edmund Hamer Broadbent (1861-1945), misionar din Bisericile Fraților Deschiși din Marea Britanie, vizitează România în călătoria sa misionară în Rusia, și scrie un articol emoţionant despre nevoia românilor de a li se propovădui Evanghelia. Articolul lui Broadbent, publicat în revista elvețiană Semailles din anul 1899, a fost citit și de Francis Berney (1869-1939), directorul unei şcoli creştine din Tunisia – Africa, membru într-o biserică a Fraților Liberi din Elveţia. Mişcat de nevoia de mântuire a românilor, el s-a stabilit împreună cu familia lui la Bucureşti, chiar în toamna anului 1899.

Berney a predicat la început în limba franceză, elvețienilor, francezilor și românilor din București care vorbeau această limbă și care doreau să asculte Evanghelia. Ca bun misionar, el a început de îndată să învețe limba română. În anul 1901, a ţinut prima adunare în limba română. Printre alţi credincioşi, biserica a fost vizitată în anul 1902 de E. H. Broadbent, de elvețianul Friz Widmer (1861-1934) şi de Johann Bührer (1879-1964) – de profesie arhitect, tot din Elveţia – care s-a şi stabilit în România.

Din Bucureşti, lucrarea s-a extins în Ploieşti, unde un mic grup de tineri s-au dedicat Domnului. Printre ei era şi Gheorghe Giuvelea. Din anul 1912, aici s-a stabilit şi Johann Bührer, care a lucrat în Ploiești și împrejurimi până în anul 1950, când s-a întors în Elveţia.

Un alt câmp de misiune pentru misionarii străini a fost zona Braşovului şi a Sibiului, începând cu saşii transilvăneni vorbitori de limba germană şi apoi extinzându-se şi la români. În Moldova însă, în zona Iașilor, Evanghelia s-a răspândit prin credincioșii români din București și din Ploiești care fuseseră concentrați în timpul Primului Război Mondial în Moldova.

Mai ales în perioada interbelică, Bisericile Creştine după Evanghelie publicau multe reviste, atât pentru transmiterea doctrinei creștine cât și pentru evanghelizarea oamenilor nemântuiți. Aşa s-a răspândit credinţa în Oltenia.

În anul 1925, organele de stat române au autorizat aceste biserici să funcţioneze legal pe tot teritoriul ţării ca asociaţie religioasă cu numele cunoscut deja de „Adunările Creştine după Evanghelie”, prefigurând astfel Decretul 177 din anul 1948 prin care s-a înfiinţat Cultul Creştin după Evanghelie.

În perioada 1939-1989, gruparea creștinilor după Scriptură, numiți și Adunările Tudoriste, după întemeietorul lor, Tudor Popescu, a fuzionat cu creștinii după Evanghelie, funcționând ca Ramura a II-a a Cultului Creștin după Evanghelie.

 

Adunarea lui Dumnezeu în Cristos:

Adunarea (ekklesia) lui Dumnezeu Îl are pe Dumnezeul Bibliei (Fapte 20:28), pe Cristosul Cel Viu şi adevărat (1Corinteni 1:2; 1Tesaloniceni 1:1), şi pe Duhul Sfânt (Fapte 9:31). Ea are Evanghelia Domnului Isus (Fapte 5:42; Romani 15:19), Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14:6), ea are învăţătura lui Dumnezeu (Ioan 7:16-18; 2Ioan 1:9), ea păzeşte credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1:3, GBV 2001).

Adunarea lui Dumnezeu a fost născută prin Cuvântul lui Dumnezeu, ea nu se abate de la Cuvântul Evangheliei, ea rămâne la „învăţătura lui Cristos”, nu o i-a înainte (2Ioan 1:9), ea stăruie în „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42).

Orice om poate deosebi adunarea lui Dumnezeu, de o grupare religioasă, cercetând învăţătura acelei grupări, dacă ea corespunde cu ceea ce este scris în Biblie sau nu?

Se poate cerceta: roada, comportamentul, faptele unei grupări, dacă corespund sau nu cu comportamentul învăţat de Cristos, căci Însuşi Domnul a spus: Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune”Matei 7:16-18.

Cu o altă ocazie Domnul a spus: Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”Ioan 13:34-35.

Pe lângă comportament, se mai poate cerceta dacă învăţătura sau doctrina unei grupări, nu corespunde cu Biblia, atunci şi roadele şi manifestările spirituale sunt de la alte duhuri, nu de la Duhul Sfânt. Este imposibil ca un izvor de apă să producă şi apă amară şi apă dulce (comp. cu Iacob 3:11).

Prin urmare, acest material va analiza, învăţătura, doctrina, „fraților”, dacă ea este biblică sau nu!

Iar dacă ea nu este, atunci nici roada, darurile, lucrările nu sunt de la Duhul Adevărului; ci, de la duhuri amăgitoare!

Însuşi Domnul Isus a spus în Ioan 7:17: Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc dela Mine”.

Prin urmare, dacă suntem sinceri, vom ajunge să cunoaştem dacă o învăţătură este de la Dumnezeu sau nu! Apostolul Petru, le scrie creştinilor următorul avertisment: Însă, în popor, s-au şi ridicat profeţi falşi, cum şi între voi vor fi învăţători falşi, care vor strecura erezii distrugătoare şi-L vor nega pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, aducând astfel asupra lor o distrugere năprasnică. Mulţi îi vor urma în depravările lor; din cauza lor calea adevărului va fi batjocorită. În lăcomia lor, vor încerca să profite de voi prin cuvântări născocite...”. Apostolul Petru avertizează că vor exista „învăţători falşi”, care vor strecura erezii, şi învăţând ceea ce Domnul nu a învăţat, implicit ei se vor lepăda de Domnul Adevărului!

Creştinul este chemat de Dumnezeu să vegheze şi să păstreze singura credinţă (Efeseni 4:5), cea adevărată (Tit 1:1), învăţătura cea sănătoasă (1Timotei 6:3), căci alt fel, a crezut în zadar (1Corinteni 15:1-2)!

Un grup care nu are învăţătura lui Dumnezeu, ci are un amestec, de grâu cu paie (Ieremia 23:28), de erezii şi lucruri luate din Biblie, nu poate fi adunarea lui Dumnezeu! Deoarece este scris: Nu ştiţi că puţină drojdie dospeşte tot aluatul? (1Corinteni 5:6 NTR). Iar în altă parte: „Aşa cum muştele moarte strică şi fermentează untdelemnul negustorului, tot aşa puţină nebunie copleşeşte înţelepciunea şi slava”Ecleziast 10:1.

Să vedem în continuare, ce cred fraţii din Plymouth, despre:

 

Doctrina despre Dumnezeu:

În cartea Răspunsuri la întrebări 2x7”, de Arthur Schweizer, se explică:

„Dumnezeu este o Persoană care aude, care vede, care vorbeşte, care lucrează. Este un Dumnezeu întreit: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt; trei Persoane şi totuşi un singur Dumnezeu. Tatăl nu este Fiul şi Fiul nu este Duhul Sfânt. Aceasta este o taină pe care mintea omului nu o poate pătrunde, pentru că numai prin Duhul lui Dumnezeu se poate cunoaşte ce este dumnezeiesc. Dumnezeu descoperă omului această taină numai când omul se smereşte în faţa Sa: „temerea de Domnul este începutul înţelepciunii" (Psalmul 111.10)”.

Ei spun: „Aceasta este o taină pe care mintea omului nu o poate pătrunde” și de unde știu eu că ei o pătrund, de unde știu că trinitarienii au Duhul lui Dumnezeu sau un duh fals? Acesta este un argument circular, un pseudo argument, eu nu pot să o înțeleg, doar ei, căci ei au Duhul, dar dacă nu-l au, dacă au un alt duh (2Corinteni 11:4), atunci toată explicația lor este falsă! Și așa este odată ce ei se contrazic singuri, când autorul acestei cărți spune: „Dumnezeu este o Persoană” iar mai târziu spune: „trei Persoane” Acum este o persoană sau trei persoane? Aici se observă că de fapt ei nu cunosc pe Dumnezeu!

Dar să luăm și un alt autor de căți din gruparea aceasta. Astfel, în cartea: Duhul Sfânt este o Persoană Divină, de H. L. Heijkoop, se spune: „Un mare adevăr al Noului Testament este că Dumnezeu este o Treime divină, care. S-a descoperit pe Sine însuşi ca Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfînt, aşa cum este atît de clar prezentat în cele trei cercuri care se lărgesc, bine cunoscute, din Efeseni 4:4-6 (vezi de asemenea 1 Cor. 8.6 şi 1 Timotei 2.5)» ”

Nici un text din Noul Testament nu susține „o Treime divină!

În Efeseni 4:4-6, Duhul Sfânt este prezentat ca fiind: un singur Duh, iar Isus, ca fiind singurul Domn (rânduit de Tatăl bineînțeles – Fapte 5:31), iar Dumnezeu este descris distinct de ei, fiind Tatăl al tuturor, deci și al lor. Iar 1Corinteni 8:6, doar Tatăl este Dumnezeu, iar în 1Timotei 2:5, există un singur Dumnezeu distinct de Isus Cristos care este Mijlocitor la Dumnezeu!

Pentru că Noul Testament nu susține teoria lor, ei au recurs chiar la modificări în traducerea lor:

Şi cu adevărat, mare este taina evlaviei: „Dumnezeu S-a arătat în carne, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“ 1Timotei 3:16, GBV 2001.

Iar în cartea: Duhul Sfânt este o Persoană Divină, de H. L. Heijkoop, se comentează: „În Noul Testament găsim o situaţie cu totul deosebită. Minunea veacurilor avea să aibă loc: "Dumnezeu a fost arăptat în trup" (1 Tim. 3.16). Dumnezeu Cel veşnic Creatorul cerului şi al pămîntului S-a plecat spre noi, a devenit "Cel sfînt" născut din fecioară. "Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi (şi noi am contemplat slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl), plin de har şi de adevăr" (Ioan  1:14).

Pretenţia ridicată pe baza acestui text, este că Atotputernicul Dumnezeu s-a arătat în trup oamenilor, pe acest pământ. Însă în marea majoritate a traducerilor Bibliei pasajul este redat: Cel ce a fost arătat în trup...” (BC).

Chiar în GBV 1989 (traducerea lor mai veche), apare: „Cel care s-a arătat în trup”!

De ce într-o versiune apare Dumnezeu, iar în altă versiune: „Cel”, cu referire la Cristos?

Cele mai vechi şi mai valoaroase manuscrise în limba originală, (ex. Sinaiticus, Alexandrin) i-a şi ajutat pe erudiţi ce se ocupă cu critica textului, să descopere greşelile care se strecuraseră în manuscrisele realizate ulterior.

De exemplu, textul din 1Timotei 3:16, unde se face referire la Isus, este redat astfel în Sinaiticus: Acela care a fost făcut cunoscut în carne”. În loc de „Acela care”, apărea o abreviere a cuvântului „Dumnezeu”, realizată printr-o mică modificare a cuvântului grecesc οs.  Era simplu, deoarece în limba greacă Dumnezeu este Theοs, adăugându-se literele: The la os, a rezultat Theos = Dumnezeu.

Cele mai bune manuscrise şi cele mai bune traduceri, susţin varianta prezentă şi în Biblia Cornilescu, adică: Cel ce a fost arătat în trup...”.

Astfel, Benjamin Wilson scrie într-o notă marginală din Emphatic Diaglott despre versetul amintit: „Aproape toate manuscrisele vechi şi toate versiunile au în acest pasaj „El care,” în loc de „Dumnezeu”.

Acest cuvânt a fost adoptat în majoritatea traducerilor, lucru valabil şi pentru traducerile din limba română ale Bibliei.

În concluzie, acest pasaj nu doreşte să sugereze că Dumnezeul Atotputernic, care este spirit şi nevăzut, ar fi devenit carne şi vizibil; ci, acest pasaj doreşte să spună că „Cel care (Isus) a fost făcut cunoscut în carne” (vezi şi Ioan 1:14; Filipeni 2:6-8).

Iar textul menționat în cartea lor: "Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine, neţinîndu-le în seamă greşelile" (2 Cor. 5.19) ”.

Problemă gravă pe care o au trinitarienii, este că în ultimile clipe pe cruce, Dumnezeu nu mai era în Fiul, se cunoaște strigătul lui Isus, rostit datorită păcatelor omenirii care au fost puse pe Fiul, atunci când acesta a exclamat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” (Matei 27:46), cum este compatibilă părăsirea Fiului de către Tatăl, cu afirmaţia: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Acum care este adevărul, era Dumnezeu în Cristos în clipa morţii sau nu mai era?

Problema este de traducere în 2Corinteni 5:19, traducerea corectă şi literală din greacă este: Ca şi cum Dumnezeu era în Cristos…” (NTTF – 2008).

În v. 19 cuvintele greceşti folosite sunt: „os oti” = „ca şi cum”. Iar în v. 20 continuă spunând: „Noi, deci, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Deci atât v.19 cât şi 20, susţin mai degrabă o negaţie. Astfel Pavel vrea să spună cu alte cuvinte, parafrazez: ‘Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, dar nu El personal a venit, ci ca şi cum ar fi El, dar de fapt am fost împăcaţi prin Fiul Său: Isus’. Sau înţelesul din v. 20 l-am putea parafraza astfel: ‘Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să se împace cu El, dar nu El personal îndeamnă, ci ca şi cum El, dar de fapt o face prin noi (creştinii), cei trimişi de El’.

Deci acest pasaj, nu se susţine ideea că Isus este Dumnezeul care venit în carne pe pământ!

Ce învață Biblia despre Dumnezeu?

Învăţătura clară a Domnului Isus arată clar că Dumnezeu este doar Tatăl, El declară în Ioan 17:1,Ioan 17:3, ceva ce contrazice flagrant trinitatea: „…Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: Tată, a sosit ceasul!…Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe tine SINGURUL DUMNEZEU ADEVĂRAT, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:1,Ioan 17:3). Deci Isus declară că Singurul Dumnezeu Adevărat este Tatăl, la care se ruga El. De fapt poate Dumnezeu să se roage la Dumnezeu? Domnul Isus nu a spus că Adevăratul Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; ci, Tatăl. Apostolii au înţeles tot aşa; anume că, Dumnezeu era cineva care nu-l include pe Fiul sau pe Duhul Sfânt; ci, este doar Tatăl. În 1Corinteni 8:5,1Corinteni 8:6 se spune: „Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.” Textul acesta spune clar şi fără echivoc, că pentru creştini nu există decât un singur Dumnezeu; şi că Acesta este: „Tatăl”, şi nu cum susţin trinitarienii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

Iar Tatăl este diferit de Isus, pentru că „de la” El vin toate lucrurile; pe când Isus, are rolul de agent fiindcă: „prin El …sunt toate lucrurile” (vezi şi Ioan 6:27; 1Petru 12-3; Iuda 1:25).

De fapt, daca citim introducerile de la toate epistolele Noului Testament, vom găsi aproape în toate, această distincţie, între Dumnezeu, care este prezentat ca fiind: Tatăl, şi Isus Cristos, prezentat ca Fiu sau ca Domn.

Dumnezeu este Tatăl Domnului Isus şi Dumnezeul Lui, după cum Isus Însuşi afirmă: „Nu mă ţinea” i-a zis Isus „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17; vezi şi Efeseni 1:17; Apocalipsa 3:12).

Este Dumnezeul tău iubite cititor, Dumnezeul Bibliei, Dumnezeul lui Isus? Sau este un alt Dumnezeu inventat de mintea omenească, un Dumnezeu trinitar, o concepţie preluată din filozofie, un Dumnezeu nebiblic?

 

Doctrina despre Fiul?

1. Venirea în existență a Fiului

În cartea: Fundamente ale credinţei creştine de Christian Briem, se explică:

1. „La început era Cuvântul." El nu a început să fie ceva, ci El era', aceasta înseamnă că El exista de la început. Cuvântul are existenţă veşnică”.

FALS! În Ioan 1:1, se descrie în prima frază de când exista CuvântuL: „În început era Cuvântul” (traducerea literală: Scripturile Calea Creștină). De când era Cuvântul? Din început, deci nu din veșnicie!

Apoi în fraza a doua descrie relația Cuvântului cu Cel care L-a născut, cu Dumnezeu Tatăl, apostolul Ioan spune astfel: şi Cuvântul era la Dumnezeul. La fel și în Ioan 1:2:Acesta, era în început la Dumnezeul. Este interesant că Biblia nu susţine ideea că: Logosul doar era cu Tatăl; ci, că El era la Dumnezeul, în greacă: „pros” = la, către.

Cuvântul a fost la Dumnezeul în sensul că El era îndreptat cu faţa spre El, Cuvântul primea învăţături de la Tatăl (Ioan 8:27), privea faţa Tatălui (Isaia 63:9), era transformat de gloria Tatălui, atât de apropiat era de Tatăl, încât Acesta era în sânul Tatălui, stătea în braţele Lui, ca un Fiu care se hrăneşte din El, soarbe cuvintele Lui, primeşte dragostea Lui!

Apoi Ioan explică rangul ce L-a primit Cuvântul în urma transformări după învățătura Tatălui: „şi un Dumnezeu era Cuvântul”. După relația cu Tatăl, Logosul a devenit un Dumnezeu, și apoi a început să-L reveleze (dezvăluie). Însă și după ce a devenit un Dumnezeu, Cuvântul a continuat această relație, El știa că va rămâne un Dumnezeu, doar dacă nu va face nimic de la Sine, ci doar ceea ce a văzut la Tatăl. Această relație de după ce Cuvântul a devenit un Dumnezeu prin transformarea Lui prin învățătura Tatălui, este descrisă în Ioan 1:18, SCC:Nici unu nu a văzut vreodată pe Dumnezeu; un Dumnezeu unic-născut, Cel fiind în sânul Tatălui, Acela L-a explicat”.

Și apoi după ce Cuvântul a învățat de la Tatăl, după ce a devenit un Dumnezeu, apoi Tatăl s-a folosit de El în lucrarea Lui descrisă în Ioan 1:3: Totul a fost făcut prin El, şi fără El nu a fost făcut nici unu care a fost făcut. Acesta este adevărul pe care l-a transmis Dumnezeu prin apostolul Ioan, și a fost consemnat în Ioan 1:1-3!

Alte teorii false ale fraților:

2. „Cuvântul era cu (sau: la) Dumnezeu." Aceasta înseamnă că acest Cuvânt posedă o personalitate proprie, distinctă.

3. „Cuvântul era Dumnezeu." Deşi distinct, el este în acelaşi timp Dumnezeu. Cuvântul are o natură proprie dumnezeiască.

Răspuns: dacă Cuvântul este Dumnezeu ca și Tatăl, atunci sunt doi Dumnezei! Biblia învață de un singur Dumnezeu (Galateni 3:20; Romani 3:30).

Însă, Cuvântul era un Dumnezeu numit de Tatăl care a inspirat Scripturile: un Dumnezeu, deorece El a primit putere de la Tatăl în lucrarea creației! Și astfel este un singur Dumnezeu Tatăl (1Corinteni 8:6), care se folosește de ființe puternice (Fiul, Duhul, îngerii), care și ei sunt numiți Dumnezeu pe baza autorității și puterii primite, dar rămâne un singur Dumnezeu Tatăl care lucrează prin toți (Efeseni 4:6).

4. „El era la început cu Dumnezeu." Domnul Isus nu este numai o revelare clară a dumnezeirii în acel timp, ci Cuvântul posedă o personalitate veşnică.

5. „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El." El a fost Creatorul activ şi nimic nu a fost făcut fără El. Cuvântul nu a fost făcut, ci El a făcut totul. Cuvântul este originar, El este Creatorul.”

Textul nu spune că Cuvântul a creat, ci că Dumnezeu PRIN El a creat, astfel El este agentul creației, nu însuși Creatorul!

În cartea Răspunsuri la întrebări 2x7, de Arthur Schweizer:

Prin venirea Fiului Său pe pământ. Aceasta a fost cea mai mare revelare a lui Dumnezeu din toate timpurile: prin Fiul Său venit pe pământ. Prin această lucrare, Dumnezeu a luat un chip de om, pentru a-I readuce în comuniune cu El pe omul pierdut. Dar toate minunile pe care Domnul Isus le-a făcut pe pământ, ca şi lucrarea de pe Golgota, au fost socotite de oamenii necredincioşi de domeniul povestirilor. Pe Golgota S-a revelat însuşi Dumnezeu. Când pământul s-a cutremurat şi soarele şi-a pierdut strălucirea, nu a fost un eveniment întâmplător, ci atunci a fost arătată o parte din puterea lui Dumnezeu, care a putut fi simţită de oameni…Cine este Isus?...El nu este creat. Este Fiul lui Dumnezeu din veşnicii. Când Dumnezeu a creat cerurile, citim despre Isus: „Când El pregătea cerurile, Eu eram acolo; când trăgea un cerc pe faţa adâncului, când aşeza norii sus, când fântânile adâncului deveneau tari, când impunea mării hotărârea Sa, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când stabilea temeliile pământului, atunci Eu Ii eram Meşter şi zilnic eram desfătarea Sa, veselindu-Mă întotdeauna înaintea Lui, veselindu-Mă în partea locuită a pământului Său; şi desfătările Mele erau în fiii oamenilor" (Proverbe 8:27-31).

În primul verset al Evangheliei după Ioan, acest adevăr este din nou arătat:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu". Isus a fost la începutul oricărui început. În Evanghelia după Matei citim: „Şi iată un glas din ceruri spunând: Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea" (3.17). Dumnezeu Tatăl nu a avut nimic mai presus decât Fiul Său preaiubit. Pentru El şi prin El au fost create toate lucrurile”.

Conform Bibliei, pe Golgota nu putea fi Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu nu poate fi batjocorit (Galateni 6:7), omorât (Deuteronom 32:40). Răscumpărarea a vizat pe Adam și copiii săi, nu niște dumnezei, ca să fie nevoie de un dumnezeu ca să moară pentru ei!

Chiar moartea lui Isus, indică că El nu a fost Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu moare, El este nemuritor (1Timotei 1:17; Apocalipsa 15:3).

Fraza: „El nu este creat. Este Fiul lui Dumnezeu din veşnicii, este un non sens! Cineva care este Fiu nu poate fi ne-creat, și nici din veșnicii!

Cuvântul era la început (Ioan 1:1), deoarece a fost zidit la început (Coloseni 1:18; Apocalipsa 3:14), fiind primul fundat sau zidit, şi apoi tot în aceea perioadă numită „început”, tot în începutul primei zile de creiere, a fost făcut şi cerul şi pământul! În Ioan 1:1, SCC, se spune: în început era Cuvântul, deci de când era Cuvântul? Din început! Nu din veșnicii!!!

Biblia învață clar că Fiul este de la început, nu din veșnicie, în 1Ioan 2:13-14, GBV 2001: Cel care este de la început”. Deci, de când este Fiul? Răspunsul Bibliei negru pe alb: de la început”!

A fost Isus creat de Dumnezeu? Ce spune Biblia?

Dumnezeu afirmă clar despre Isus, Fiul Său, în Scripturile inspirate de El (2Timotei 3:16-17) că:

El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creaţie” - Coloseni 1:15.

În limba greacă în original este:

Prototokos           pases      ktiseos

întâi-născut din întreaga  creație.

Deci, El nu este din afara creației, o ființă necreată! Nu, El este primul născut al creației!

Dumnezeu folosește referitor la Fiul Său, atât termenul: născut, cât și o formă a termenului: creat, respectiv: creație.

Și acești termeni îi folosește și referitor la facerea lumii, fiindcă lumea provine “din Dumnezeu, adică Dumnezeu a vorbit, din gura Lui a ieșit cuvânt și suflare (Psalm 33:6), aceasta este nașterea, iar suflarea a fost materialul creției, dar modelată de cuvânt, așa a fost creată atât: lumea spirituală și apoi cea materială (Evrei 11:3)!

Despre Dumnezeu se spune: Pentru că din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin”. Din gândul și gura lui Dumnezeu, prin cuvântul și suflarea Lui, s-au creat toate (Isaia 55:11).

La fel se spune și în 1Corinteni 11:12 (CLV[1]): Căci, după cum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie, însă toate sînt din Dumnezeu”. Iată femeia provine din coasta lui Adam (Geneza 2:21-23), în limba greacă: εκ”: din. În mod asemănător, toate provin din (εκ”) Dumnezeu.

Astfel creația este atât născută din Dumnezeu, cât și făcută sau creată de El (Geneza 2:4; Apocalipsa 4:11).

În Apocalipsa 3:14, Domnul Isus îi spune apostolului Ioan: Şi îngerului adunării din Laodiceea scrie-i: «Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Domnul Isus este Martorul credincios și adevărat (vezi Apocalipsa 1:5). El este descris în original ca fiind:

Arche              tes ktiseos tou  Theou

Începutul         creației      lui   Dumnezeu.

Deci, El este o creatură, Dumnezeu a început creația cu Fiul, El fiind primul creat! El nu este născut înainte de lucrarea creației, nici nu este etern; ci, are un început!

Un alt argument clar, este Exod 20:11: Pentru că în şase zile Domnul a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele şi în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea Domnul a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o”. Întrebarea care se ridică este: face parte Fiul lui Dumnezeu, din tot ce este în cer și pe pământ? Cu siguranță da! Când au fost făcut tot ce există în cer și pe pământ (inclusiv Fiul)? Pentru că în şase zile Domnul a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele”. Deci Fiul a apărut în această perioadă a creației lui Dumnezeu Tatăl!

Mai exact în care zi din cele șase a fost făcut Fiul?

Geneza 1:1: La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”.

Atunci când Dumnezeu își descrie lucrarea în Biblie, și folosește termenul: cerurile”, El nu se referă la ceruri, doar ca teritoriu, fără ființe cerești (îngerii); ci, implicit se referă și la ființele cerești, așa cum se explică în Exod 20:11! Chiar în Iov 38:4-7, Dumnezeu îl întreabă pe Iov: Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere! Cine i-a hotărât măsurile – dacă ştii? Sau cine a întins sfoara peste el? Pe ce au fost aşezate temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra unghiulară, când stelele dimineţii cântau împreună şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie?” Fiii lui Dumnezeu sunt îngerii (Iov 1:6Iov 2:1; Daniel 3:25-28), ei erau creați o dată cu cerul și apoi a fost făcut pământul.

Deci Fiul a fost făcut primul și apoi celelalte creaturi cerești, toți aceștia au fost făcuți în acel început, al primei zile a creației, din cele șase!

De aceea Isus este numit: “Începutul creației lui Dumnezeu, deoarece El este primul creat, în începutul primei zile a creației, din cele șase! (vezi și Ioan 1:1; 1Ioan 1:1; 1Ioan 2:13-14).

În cartea: Fundamente ale credinţei creştine de Christian Briem, se spune: „Un alt pasaj important, pentru subiectul nostru, găsim în Mica 5:2: „Şi tu, Betleeme-Efrata, măcar că eşti prea mic între miile lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei". Acest text este citat în Matei 2:6 şi se referă direct la Domnul Isus. Aşa cum arată Mica, „Judecătorul lui Israel" va fi respins; dar acest „Rob sfânt" (Faptele Apostolilor 4:27) este nespus de mare în Persoana Sa, fiind din zilele veşniciei. Copilul care stătea în ieslea Betleemului nu era altul decât Acela a cărui origine este din zilele veşniciei. Din nou trebuie să reamintim că adevărata fire a Persoanei care a venit în trup de carne şi ca un Copil vizibil într-o iesle nu poate fi redată decât cu un singur cuvânt: Dumnezeu.

În unele texte cuvântul „olam”, are sens de etern, pentru totdeauna (vezi: Deuteronom 32:40; Psalm 90:2, etc.), dar în altele are sensul de: timp îndelungat, sau de durată, de vechime dar nu etern (vezi Exod 21:6; Isaia 63:9,Isaia 63:11; compară Exod 31:16 cu Coloseni 2:16; compară şi Numeri 25:13 cu 1Samuel 2:30-35; 1Regi 2:27; compară Exod 29:9 cu Evrei 7:12).

Trinitarienii afirmă că Fiul s-a născut din Tatăl veşnic, deoarece în veşnicie nu a existat timp. Prin urmare, spun ei nu putem să vorbim de un moment în timp al naşterii Fiului din Tatăl, naşterea Lui este din veşnicie, un argument al lor este chiar Mica 5:2. Însă chiar traducerile trinitarienilor susţin că în veşnicie a fost timp, redând cu zilele veşniciei”, iată că conform cu aceste traduceri, veşnicia are zile!

Însă sensul corect al lui „olam”, din acest pasaj este de: „zile vechi”, aşa cum traduce Sfânta Scriptură de la 1874, nu de zilele veşniciei”, din următoarele motive: expresia din ebraică nu este obligatoriu să o traducem cu: „zilele veşniciei”, ea poate fi tradus şi înţeles cu „zile vechi”, sau: „zilele de demult”, sau „zile din vechime, sau din „trecutul îndepărtat”. Este acelaşi cuvânt care apare în Geneza 6:4, în fraza „aceştia sunt eroii care au fost în vechime. În Psalm 143:3: „cei care au murit de mult timp.

Expresia în ebraică, nu trebuie tradusă neapărat cu „zilele veşniciei”, deoarece în toate textele în care este folosită, se referă la zilele din vechime şi nu la „zilele veşniciei” (Isaia 63:9,Isaia 63:11; Amos 9:11; Mica 7:14; Maleahi 3:4).

Termenul nu înseamnă în sine: „eternitate”; ci, „timp nedefinit”, mult timp în trecut sau în viitor. Doar prin implicaţiile contextuale (la Dumnezeu, la speranţa credincioşilor etc.) capătă sensul de „veşnic” în unele cazuri, sau în unele cazuri se referă la viaţa unui om, un veac, o perioadă lungă de timp. Cealaltă expresie ebraică din text pentru: „vremuri străvechi”, de asemenea, are în mod obişnuit sensul „de demult”, „de odinioară” (Psalm 74:12; Psalm 77:6,Psalm 77:12; Psalm 143:5; Isaia 45:21; Habacuc 1:12; Neemia 12:46).

Chiar trinitarianul care a scris: Teologie elementară de C. Ryrie, recunoaşte la p.215. „...din zilele eternităţii (Mica 5:2; vezi Habacuc 1:12). Deşi expresia poate însemna „din zilele de odinioară”, adică „din timpurii vremuri”.

Iar adevărata fire sau natură nu este cea divină, ci cea umană, pentru că conform cu Filipeni 2:6-8, Fiul s-a dezbrăcat de chipul lui Dumnezeu și a luat chip de sclav, fiind asemenea oamenilor.

 

2. Ce natura a avut pe pământ: Fiul?

În cartea: Fundamente ale credinţei creştine de Christian Briem, se mai învață:

În Sfânta Scriptură nu există o întrebare mai importantă ca aceea pe care Domnul Isus însuşi le-a pus-o oamenilor din zilele acelea: „Ce gândiţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?" (Matei 22:42). Aceste puţine cuvinte sunt punctul central în jurul căruia se învârte totul. Adevărurile de temelie ale credinţei sunt insolubil legate de această întrebare şi fiecare greşeală în această problemă are urmări vaste. Nu poţi să fii sigur că eşti corect în alte lucruri, dacă nu ai gânduri corecte şi clare despre această întrebare.

Sarcina noastră este de a ne ocupa cu ceea ce arată Sfânta Scriptură, şi anume că Domnul Isus este cu adevărat Dumnezeu, care a devenit om adevărat, într-un har nespus de mare, pentru des-coperirea slavei lui Dumnezeu şi pentru salvarea noastră. Vrem să ne ocupăm de ambele părţi ale subiectului nostru şi să începem cu dumnezeirea Domnului Isus.

Să ne îndreptăm acum privirea la unele texte importante din Vechiul Testament, care dau măr-turie despre Persoana şi caracterul Celui care trebuia să vină. în Isaia 7:14 este promis lui Ahaz şi poporului său un „semn": „De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel". în Matei 1:23 este arătat direct că această veste este despre Domnul Isus şi că numele Emanuel înseamnă: „Dumnezeu cu noi". In Isaia 8 se dau mai multe amănunte referitoare la Cel care va veni şi este interesant că ultimele cu-vinte din textul ebraic al versetului 10 dau împreună numele Emanuel. In versetele 14-18 ne este arătată respingerea Celui venit, de către însuşi poporul Său. Apoi în capitolul 9.6 descoperim că Fiul fecioarei nu S-a născut pentru ea, ci pentru ca harul lui Dumnezeu să se reverse peste tot Israelul: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii»". Nespus de preţios este epitetul de Răscumpărător şi împărat care conţine o slavă încincită. „Numele" arată în Scriptură ce este revelat în legătură cu acea persoană. Cele cinci caracteristici ale numelui Fiului sunt acestea:

„Minunat": Persoana Sa este unică şi depăşeşte orice cunoştinţă omenească.

„Sfătuitor": El se remarcă prin înţelepciune, capacitate şi autoritate. El este pe deplin cunos-cător al tainelor hotărârilor dumnezeieşti şi este capabil să le înfăptuiască.

„Dumnezeu puternic": Acesta este titlul deplin al dumnezeirii Sale. Este demn de remarcat că în ebraică „Dumnezeu" în textul acesta stă nu la plural, ca de cele mai multe ori, ci la singular: El nu Elohim. Fiul fecioarei este dacă putem spune aşa Dumnezeu la singular, este Dumnezeu în sine însuşi.

„Părintele veşniciei": Din El izvorăşte totul, cât şi veşnicia.

„Prinţ al păcii": El va domni în dreptate şi aceasta va duce la adevărata şi statornica pace în cer şi pe pământ (Luca 19:38).

Dacă unim toate cele spuse în aceste preţioase versete despre Domnul Isus, ne rămâne doar constatarea: El este Dumnezeu!”

Răspunsul lui Petru la întrebarea lui Isus, cine spuneți voi că sunt este clar: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu“ (Matei 16:16, GBV 2001). Deci Petru prin revelația Tatălui a afirmat că Isus este „Fiul Dumnezeului celui viu” și nu însuși Dumnezeu cum spun „frații”!!!

Astfel teoria „că Domnul Isus este cu adevărat Dumnezeu, care a devenit om adevărat”, nu are suport biblic! Toate textele aduse de ei nu susțin această interpretare! Dar să le analizăm în continuare:

Isus este numit: „Emanuel”, care însemnă: „Dumnezeu este cu noi” (Isaia 7:14; Isaia 8:8,Isaia 8:10; Matei 1:23), prin aceasta trinitarienii sugerează că Însuşi Dumnezeu s-a născut din fecioara Maria.

Însă faptul că Isus are numele „Emanuel”, nu dovedeşte nimic; în multe nume ebraice era încorporat cuvântul Dumnezeu (El sau Elohim), sau Iehova. De pildă „Eliata” înseamnă ‘Dumnezeu a venit’ (1Cronici 25:4,1Cronici 25:27); sau „Iehu” înseamnă ‘Iehova este el’ (1Regi 16:1; 1Regi 19:16-17). Nici unul dintre aceste nume nu sugerează că purtătorul acestuia ar fi Dumnezeu sau Iehova în persoană.

Însă în cazul lui Isus, îngerul a mai spus că El este: Fiul Celui Prea Înalt” (Luca 1:32,Luca 1:35), şi nu ‚Cel Prea Înalt’ în persoană.

Însă atât la adresa copilului născut de aceea prorociţă, cât şi la adresa pruncului Isus, numit de profetul Isaia prin Duhul: „Emanuel” se spune următoarele în v.15,16: „El va mânca smântână şi miere, până va şti să lepede răul şi să aleagă binele. Dar înainte ca să ştie copilul să lepede răul, şi să aleagă binele, ţara de ai cărei doi împăraţi te temi tu, va fi pustiită.” Profetul Isaia spune că înainte ca copilul să crească şi să aibă discernământ pentru a deosebi binele şi răul, regatul lui Iuda va fi pustit. Însă profeţia din v.14-16, este o profeţie dublă, adică o profeţie atât despre copilul din timpul lui Isaia cât şi cel născut din Maria. Prin urmare, atunci când Isus a fost mic, el nu putea fi Dumnezeu-om, căci nici El nu a avut discernământ, fiind doar un prunc.

În plus, dacă expresia „Emanuel”, denotă venirea lui Dumnezeu pe pământ, atunci însemnă că Dumnezeu şi-a luat umanitatea în divinitate, sau s-a întrupat, şi în timpul lui Isaia, deoarece această expresie fiind folosită şi atunci în Isaia 8:8,Isaia 8:10!?!

În Isaia 8:8, este vorba de acel prunc născut de prorociţă, făcându-se referire la ţara lui Emanuel, adică la Iuda. Iar în Isaia 8:10, chiar dacă naţiunea lui Iuda face planuri, ele nu se vor împlini, deoarece Dumnezeu este cu noi (Emanuel), în sensul că El va împlinii planurile Sale şi voia Sa nu planurile omului (Isaia 46:9-13).

În ce privește Isaia 9:6, observăm însă că Isus nu este numit Dumnezeu Atotputernic. În plus, Acesta este Fiul care ni s-a dat, ori Fiul lui Dumnezeu nu poate fi acelaşi cu Dumnezeu, căci este Fiul Lui, iar poziţia pe care o are de Dumnezeu tare, nu o are prin El Însuși, ci ea este obţinută prin sprijinul Tatălui, căci în v.7 se spune: „…Zelul lui Iehova, Dumnezeul oştirilor, va face aceastaSS 1874.

Dumnezeu are totul prin Sine, nu are nevoie de nimic sau de nimeni, astfel expresia ‚Dumnezeu’ de aici, nu se referă la Dumnezeul suprem şi absolut; ci, la Dumnezeu în sensul de persoană cu putere, autoritate, care primeşte de la altcineva autoritate de a domni.

În ce priveşte numirea de: „Părintele veşniciei”, se referă la faptul că Isus, ca Cel din urmă Adam (1Corinteni 15:22,1Corinteni 15:45), i-a luat locul lui Adam, care trebuia să fie tatăl (părintele) omenirii (comp. Geneza 3:20 cu 1Corinteni 15:47-49). Dar acum prin răscumpărarea lui Cristos, acesta a devenit noul Tată al omenirii, care le va da viaţă veşnică oamenilor în calitatea lui de Domn al vieţii şi duh dătător de viaţă (Fapte 3:15; 1Corinteni 15:45).

Apoi Isus are un Tată (Ioan 20:17), care este şi Tatăl nostru, singurul pe care Isus ne învaţă să-l numim ‚Tată’ (Matei 23:9).

Tot în cartea: Fundamente ale credinţei creştine de Christian Briem, se mai spune:

Mărturia dumnezeirii lui Hristos în Noul Testament

În Ioan 8:58 găsim însăşi mărturia Domnului despre dumnezeirea Sa: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt." Iudeii zilelor Sale înţelegeau foarte bine că pretenţia de a fi Fiul lui Dumnezeu nu însemna altceva, decât ca Dumnezeu să fie Fiul (Ioan 5:18; Ioan 10:33)”.

În ce priveşte explicaţia la „ego eimi” (Eu sunt), Isus nu o întrebuinţează ca numire sau titlu, ca şi în cazul din Exod 3:13-15, unde Moise Îl întreabă pe Dumnezeu care este Numele Lui. Discuţia lui Isus cu iudeii nu era despre identitatea Sa, Numele Său; eternitatea Sa; ci, El a făcut referire la preexistenţa Sa. În context discuţia nu este despre cine este Isus; ci, despre vârsta lui Isus (vezi Ioan 8:56-58).

Acest text nu are nici o legătură cu veşnicia sau cu identitatea Fiului. Observaţi, de altfel, cum redau şi alte traduceri ale Bibliei versetul din Ioan 8:58:

 „Mai ’nainte de a fi Abraam sînt eu.” - Sfânta Scriptură, 1874.

„Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. - Biblia Ortodoxă.

 „Adevărat vă zic: înainte de a se naşte Abraam, Eu sunt.” - Scripturile Calea Creştină

„Eu existam înainte ca Avraam să se fi născut!” - The Bible-An American Translation, de J.M.P. Smith şi E. J. Goodspeed (1935).

 Eu eram viu înainte ca Avraam să se fi născut!” - The Simple English Bible (1981).

În consecinţă, adevăratul sens al textului grecesc este că Isus, ’întîiul-născut‘ creat de Dumnezeu, exista cu mult înainte de naşterea lui Avraam. - Coloseni 1:15; Proverbe 8:22-23,Proverbe 8:30; Apocalipsa 3:14.

Şi de această dată, contextul dovedeşte că aşa trebuie înţeles acest pasaj. Evreii voiau să-l ucidă cu pietre pe Isus pentru că el a afirmat că l-a văzut pe Avraam, în timp ce, după părerea lor, el nu avea încă 50 de ani (versetul 57). Este deci natural ca Isus să-i informeze asupra vârstei sale. De aceea, El le spune: „Mai ’nainte de a fi Abraam sînt eu.” - Sfânta Scriptură, 1874.

În ce privește Ioan 5:18

Oamenii au interpretat afirmaţiile Sale într-un mod eronat, şi au considerat că Isus huleşte sau aduce blasfemie, atunci când El îşi prezenta prerogativele divine, cum ar fi puterea de a ierta (Marcu 2:5-12), de a abroga sabatul (Ioan 5:18-19), sau din cauza unor afirmaţii a Lui, iudeii au interpretat că este Dumnezeu sau egal cu Dumnezeu (Ioan 5:18; Ioan 10:24-33).

Însă Isus, manifesta prerogative divine, puteri divine, şi făcea lucrări de putere, nu datorită faptului că El avea două naturi; ci, datorită faptului că Dumnezeu (Tatăl) era în El şi lucra prin El (Ioan 14:10-11). Astfel, să nu uităm, El a făcut toate aceste lucruri prin puterea Tatălui care era în El, nu prin Sine (Ioan 5:36-37; Ioan 8:28; Ioan 10:32-38), Dumnezeu Tatăl se manifesta prin El, şi nu natura divină a Fiului se manifesta prin El.

Da, este adevărat că Isus pe pământ a avut prerogative divine ca: puterea de face minuni, de a vindeca, de a învia morţii, de a ierta păcatele, de a judeca, însă toate aceste lucrări divine le-a făcut prezenţa Tatălui care locuia în El prin Duhul Sfânt (Ioan 14:10; Luca 5:17). El însuşi spune că: „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”.

Astfel natura lui Isus era de om perfect fără de păcat, El prin Sine era doar om (1Corinteni 15:21,1Corinteni 15:47), la botezul Său când s-a coborât Duhul Sfânt şi a primit Duhul Sfânt făcând ca Tatăl să locuiască în El (Ioan 1:32-34; Ioan 3:34-35; Coloseni 1:19; Coloseni 2:9).

Trinitarienii aduc în atenţie pasajul din Ioan 5:8-30, în acest pasaj, se relatează cum Isus, tocmai făcuse o minune, vindecând un om care era paralizat de treizeci şi opt de ani. Numai că făcuse lucrul acesta într-o zi de sabat, prin urmare iudeii erau foarte mânioşi şi căutau să-l omoare. Isus le răspunde: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez.”

Acest răspuns a aprins şi mai tare mânia Iudeilor, iată reacţia lor la aceste cuvinte: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu. (Ioan 5:18).

Pe baza acestei afirmaţii a iudeilor, Trinitarienii afirmă că Isus este egal cu Dumnezeu. Dar să observăm, nu Isus a spus acest lucru; ci, evreii, şi nu este prima dată când ei au făcut afirmaţii greşite despre Isus Cristos.

Ei au spus despre El, că are demon şi că este nebun (Ioan 10:20), că este samaritean (Ioan 8:48), că amăgeşte poporul (Ioan 7:12), că Isus nu a ţinut sabatul (Ioan 9:16), cu toate că noi ştim că Isus a păzit întreaga lege (Matei 5:17), etc.

Toate aceste afirmaţii ale iudeilor despre Isus sunt false, atunci şi aceasta poate fi falsă. Trinitarienii fac apel şi la răspunsul lui Isus la reacţia iudeilor, răspuns care după opinia lor, nu clarifică lucrurile în ce priveşte egalitatea, adică, Isus nu a negat nici nu a dat înapoi; ci, din contră, ‚pune paie pe foc’, făcând afirmaţii de ne-conceput pentru iudei în ce priveşte egalitatea lui cu Tatăl: - „tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19)

„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului...” (Ioan 5:22)

- „În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21)

- „pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis” (Ioan 5:23).

- „Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.” (Ioan 5:26).

Însă prin toate aceste afirmaţii Isus nu susţinea egalitatea; ci, mai degrabă El arăta poziţia ce a primit-o de la Tatăl, pe baza căruia a făcut lucrarea de vindecare în sabat. El a lucrat în sabat deoarece şi Tatăl a lucrat, El i-a corectat pe iudei, tocmai prin faptul că le-a spus: „Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19). Iată că El nu spune: Eu prin autoritatea Mea fac acest lucrări, şi calc sabatul; ci, El spune că „nu poate face nimic de la Sine”, dacă era Dumnezeu sau egal cu Dumnezeu nu făcea o astfel de afirmaţie care exprimă dependenţa Lui de Altcineva!

El îşi arată dependenţa de Tatăl şi prin alte afirmaţii din context: Isus primeşte informaţii despre lucrarea Tatălui (v.20), primeşte autoritatea de a judeca (v.22,27), tocmai de aceea oamenii trebuie să-l cinstească (v.23), Isus primeşte viaţă în Sine, adică putere de a învia (v.26).

 

Însă El afirmă într-un mod clar în v.30: „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi”, cu siguranţă că dacă era deo-fiinţă cu Tatăl, nu putea face o astfel de afirmaţie, pentru că atunci, fie nici Tatăl nu ar putea face nimic de la El însuşi, fie nu sunt egali. Este clar că Tatăl poate face şi lucrează de la El Însuşi (comp. cu Isaia 44:24; 1Corinteni 12:6), adică prin iniţiativă şi putere proprie, iar Fiul nu, aceasta arată: inegalitatea din ei!

Trinitarienii merg pe interpretarea şi afirmaţiile iudeilor, noi mergem pe afirmaţia Domnului care a spus că Tatăl este singurul Dumnezeu, iubite cititor, tu pe care variantă mergi?

Tot în cartea: Fundamente ale credinţei creştine de Christian Briem, se mai spune:

În mai multe locuri din epistolele sale, apostolul Pavel, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, mărturiseşte dumnezeirea Domnului Isus. In Romani 95 după ce a vorbit de privilegiile părinţilor Israelului, a spus: „şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci". Aceasta arată totodată slava lui Israel, căci din acest popor a venit Acela care nu este numai Mesia, ci Dumnezeu glorificat în veci. El era Emanuel, Dumnezeul Israelului. Din lipsă de spaţiu nu putem să ne referim, în amănunt, la toate mărturiile din epistolele către Coloseni 1 şi Evrei 1. Doresc însă să amintesc un loc însemnat din Tit 2, versetul 13, unde este vorba de fericita noastră nădejde şi arătarea slavei „marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos". în limba greacă, acest text ne arată o particularitate însemnată şi anume: dacă între două substantive există conjuncţia „şi", aceasta arată două părţi sau două calităţi ale unei persoane, sau prezintă două situaţii a două persoane identice, sau două persoane cu calităţi identice.”

Acest caz îl avem şi aici. Între „Dumnezeu" şi „Mântuitor Isus Hristos" există conjuncţia „şi" arătând tocmai acest lucru. Ce exacte sunt exprimările Duhului Sfânt! El vorbeşte aici numai de-spre Persoana minunată a lui Isus Hristos, care este şi „Dumnezeu" şi „Mântuitor".

Nici Pavel nu stă mai prejos, faţă de ceilalţi apostoli, când e vorba de recunoaşterea dumnezeirii lui Hristos. La începutul celei de a doua epistole el foloseşte expresii similare aceleia din Tit 2, vorbind despre dreptatea primită prin „Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos" (versetul 1): Isus Hristos este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru…În afară de textele amintite mai sunt şi alte numeroase, preţioase dovezi, în Noul Testament, despre dumnezeirea Domnului Isus. Niciodată nu găsim, la numeroasele minuni pe care le-a făcut Domnul Isus.”

„Frații traduc eronat Romani 9:5; Tit 2:13, pentru a susține teoria!

Alte versiuni ale Bibliei redau altfel acest pasaj, sugerând că de fapt în acest text, este vorba de două persoane:

1) Cristos; 2) Dumnezeu (Tatăl).

Astfel NW traduce astfel: care îi au pe strămoşi şi din care a provenit după carne Cristosul: Binecuvântat să fie pentru totdeauna Dumnezeu, care este deasupra tuturor! Amin!”

Iar NTTF–2008 traduce: „ai cărora sunt patriarhii, şi din care este Hristosul după carne. [- Dumnezeul Cel fiind peste toţi, fie binecuvântat în eternităţi. Amin! -]”.

SCC: „ai cărora sunt patriarhii, şi din care este Christosul după carne. Zeul Cel fiind peste toţi, fie binecuvântat în epoci. Amin!”

Într-un mod asemănător traduce şi The New American Bible:

„... Dumnezeu care este peste toate fie binecuvântat pentru totdeauna. Amin.” (NAB) Dar în acelaşi sens traduc şi următoarele traduceri: The Riverside New Testament, Boston and New York (1934); A New Translation  of the Bible, by James Moffatt, New York and London (1935); Revised Standard  Version, New York (1952); The New English Bible, Oxford and Cambridge (1961); Today’s English Version, American Bible Society, New York (1966); The New American Bible, New York and London (1970).

Problema cheie sunt semnele de punctuaţie. The key issue at Romans 9:5 essentially concerns punctuation.Pavel nu a folosit semne de punctuaţie moderne pe care le folosim astăzi. He did not provide commas and periods in Romans 9:5 as translators conveniently give us and translators have three options open to them.El nu a oferit virgule şi puncte în Romani 9:5, ca traducători să-l traducă, dându-i un sens cât mai exact, astfel acest pasaj a fost tradus în funcţie de teologia traducătorului.

În primul rând, este demn de reţinut că unele manuscrise vechi greceşti, aduc lumină cu privire la modul în care acest pasaj a fost înţeles de către unii scribi. Some manuscripts, including Codex A, have a middle point after "flesh," creating a pause or break between the reference to "Christ" and the reference to "God."Unele manuscrise, inclusiv Codex A, au un punct de mijloc, după „carne”, astfel se face o întrerupere sau o pauza, între trimiterea la „Cristos după carne” şi referirea la „Dumnezeu”. Other manuscripts, such as B, L, 0142 and 0151 have a high point after "flesh," also indicating a pause or break of some kind. Alte manuscrise, cum ar fi B, L, 0142 şi 0151, au un punct după „carne”, de asemenea, indicând o pauză sau un fel de pauza între referirea la Cristos provenit din patriarhi după carne (trup), şi Dumnezeu care este mai presus de toţi.

În al doilea rând, argumentul contextual, în contextul apropiat, termenul Theos = Dumnezeu, peste tot se referă la Tatăl ceresc, astfel ne întrebăm: Care interpretare a versetului din Romani 9:5, concordă cu contextul acestui pasaj?

În Romani cap. 8, se vorbeşte de Dumnezeu ca fiind distinct de Isus, care stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte (Romani 8:28-34). Apoi în cap. 9, se vorbeşte de Dumnezeu în relaţia cu oamenii din vechime, în relaţia cu Iacob, Moise, Faraon, în versetele 6–13, arată că îndeplinirea scopului lui Dumnezeu nu depinde de o moştenire conform cărnii; ci, de voinţa lui Dumnezeu. Versetele 14-18 fac referire la mesajul transmis de Dumnezeu faraonului şi consemnat în Exod 9:16, subliniind că Dumnezeu este deasupra tuturor. În versetele 19-24, superioritatea lui Dumnezeu este ilustrată în continuare printr-o comparaţie cu un olar care face vase de lut. Deci contextul textului face o distincţie între Dumnezeu şi Cristos.

În al treilea rând, argumentul contextual al întregii cărţii, încă de la începutul cărţii, Pavel face o distincţie dintre Dumnezeu şi Isus Cristos Fiul Său (Romani 1:4-7). În Romani 15:5-6, după ce face distincţie între Dumnezeu şi Cristos Isus, îşi îndeamnă cititorii să-l glorifice pe „Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”? (Vezi şi 2Corinteni 1:3 şi Efeseni 1:3). Tot la fel şi la sfârşitul cărţii încheie cu cuvintele: „a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.” (16:27). De fapt, pe parcursul întregii cărţii expresia: „Dumnezeu” apare de peste 120 de ori, şi peste tot se referă la Tatăl ceresc, nicăieri această expresia nu se referă la Isus în cartea Romani.

În al patrulea rând, expresia „epi panton” = „peste toţi”, mai apare doar la Efeseni 4:6, unde se referă în mod clar, la Tatăl ceresc şi sensul ei, nu este „peste toate” (cu toate că poate fi tradusă şi aşa); ci, „peste toţi”, căci în Efeseni 4:6, se vorbeşte de persoane, nu de lucruri:Cel ce este peste toţi şi prin toţi şi în toţi. (SCC). Şi în Romani 9:5, sensul este tot de persoane, fiind vorba de Dumnezeu care este peste toţi (vezi contextul: v.4,5), nu peste toate!

Legat de Tit 2:13,

în Tit 2:3, sunt menţionate două persoane distincte, Dumnezeu şi Isus Cristos. Acest lucru este evidenţiat şi mai bine de anumite traduceri ale Bibliei care traduc fie ca  Biblia de la Blaj (1795): „Aşteptând fericita nădeajde şi arătarea mărirei Marelui Dumnezeu şi Mântuitoriului nostru Iisus Hristos”. Iată o traducere literală din greacă care traduce genitivul de la ‚Mântuitor’ cu: „Mântuitoriului, redând corect adevărul, că acest text vorbeşte de două persoane: Dumnezeu (Tatăl) şi Isus Cristos. De ce Biblia GBV 2001, introduce în plus față de textul grec: „al” în 2Tesaloniceni 1:12: după harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos”. Iar în Tit 2:13, nu introduce acel „a” care se subânţelege? Pentru că ea este părtinitoare! Pentru a susține trinitatea!

Fie traducerile, care introduce un „a” care se subânţelege, aşa cum aceiaşi traducere: Biblia de la Blaj, introduce în pasajul din 2Petru 1:1, un „a” care se subânţelege.

În Sfânta Scriptură de la 1874 în Tit 213: „…arătarea măreaţă a marelui nostru Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Iisus Christos ” iar textul din 2Petru 1:1 sună astfel: „…întru dreptatea Dumnezeului nostru şi a Domnului nostru Iisus Christos.” [sublinierile îmi aparţin].

Chiar traducerile trinitarienilor procedează astfel, de pildă, în Biblia Galaction (1938): „arătarea slavei marelui Dumnezeu şi a Mäntuitorului nostru Christos Iisus”  - Tit 2:13.

Este curios că chiar şi în traducerile moderne, ale unor trinitarieni catolici, cum ar fi Noul Testament, traducere şi note de profesor Alois Bulai şi profesor Anton Budău, publicat de Editura Sapienţia, Iaşi 2001, se introduce „a” şi se face o distincţie astfel între gloria lui Dumnezeu şi Salvatorul Isus:

„aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos”Tit 2:13.

Simona Petru, slujitor şi apostol al lui Isus Cristos, celor care au primit o credinţă tot aşa de preţioasă ca a noastră prin dreptatea Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Isus Cristos, har vouă şi pace din belşug, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru!”2Petru 1:1-2.

O astfel de traducere a lui Tit 2:13; 1Petru 1:1, este în concordanţă cu alte texte asemănătoare, şi pe care vă invit să le verificaţi în propriile Biblii: Galateni 1:3-5; 2Tesaloniceni 1:12; 2Timotei 4:1,2Timotei 4:8; Tit 1:4; 2Petru 1:2.

Studiind cu atenţie textul, este clar că în acest text se spune că se vor arăta două lucruri:

1)   Gloria lui Dumnezeu.

2)   Persoana lui Isus.

Textul din Tit este asemănător cu: Matei 16:27, Marcu 8:38, unde se vorbeşte de venirea persoanei lui Isus, în gloria Tatălui. Astfel la venirea lui Isus se va arăta atât: 1) gloria lui Dumnezeu (Tatălui) şi 2) persoana Salvatorului Isus. Evangheliile astfel coincid prefect cu Tit 2:13.

 

Ce învață Biblia despre Isus când a fost pe pământ:

Dacă Isus era ‚Dumnezeu’, atunci prin moartea sa trebuia să răscumpere păcatele unui Dumnezeu, dar Adam a fost om, nu Dumnezeu; tot aşa Isus s-a făcut om, dar un om perfect fără de păcat, echivalentul lui Adam (Evrei 2:6-9; Evrei 4:15) pentru a aduce o răscumpărare corespunzătoare (1Corinteni 15:21).

Un alt text precizează: „Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce Sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18).

Dumnezeu nu poate fi ispitit. Unde se spune asta? În Iacob 1:13. Dumnezeu nu poate fi ispitit. O persoană care vede totul de la început până la sfârşit nu poate fi ispitită, dar Cristos a fost cu adevărat ispitit, aşa spune Scriptura, şi El trebuia să fie ispitit pentru a ne putea ajuta. Prin urmare El trebuia să fie om!

De asemenea Dumnezeu nu poate muri, în Habacuc 1:12, se spune: „O, Dumnezeul meu, Sfântul meu, tu nu mori” (NW, vezi şi n.s. de la NTR; vezi şi Deuteronom 32:39-40; Daniel 6:26),  Isus a murit de dragul nostru, aceasta n-a fost o scenă, un rol pretins doar; ci o realitate! Ce indică aceasta? Că  Isus Cristos nu a fost Dumnezeu; ci, om!

Însă doctrina trinităţii atacă aceste adevăruri şi ca atare este o învăţătură anti-cristă!

Probabil că una din cele mai mari tragedii ale gândirii creştine este aceea că Domnul Isus Cristos nu a primit respectul care i se cuvenea pentru victoria Sa asupra lumii, păcatului şi a Diavolului. Intens susţinuta doctrină a „trinităţii” face din Isus: Dumnezeu Însuşi. Însă, având în vedere că Dumnezeu nu poate fi ispitit (Iacob 1:13) şi că nu are posibilitatea de a păcătui, înseamnă că Cristos nu a trebuit să lupte cu adevărat împotriva păcatului. Viaţa Sa pe pământ ar fi fost deci o înşelătorie, trăind experienţa umană, dar fără nici un sentiment real faţă de dilemele spirituale şi fizice ale rasei umane, din moment ce El nu a fost personal afectat de acestea, fiind şi Dumnezeu.

Ni se aduce aminte în Biblie, că „Dumnezeu nu este un om” (Numeri 23:19; Osea 11:9); totuşi Cristos a fost clar „Fiul omului”, aşa după cum este adesea numit în Noul Testament. El era „Fiul Celui Prea Înalt” (Luca 1:32). Faptul că Dumnezeu Tatăl este „Cel Prea Înalt” indică faptul că El era Stăpânul suprem; Isus fiind „Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt” (Luca 8:28), arată că nu putea fi Dumnezeu Însuşi.

Simplele cuvinte Tată şi Fiu folosite pentru Dumnezeu şi Isus, ne arată clar că nu sunt unul şi aceiaşi Fiinţă divină. Deşi Fiul poate semăna cu Tatăl său, ei nu pot fi una şi aceeaşi Fiinţă, iar Fiul nu poate avea aceeaşi vârstă cu Tatăl. Există de asemenea o serie de diferenţe evidente între Dumnezeu şi Isus, care arată clar că Isus nu este Dumnezeu Însuşi.

Atunci când suntem ispitiţi, suntem nevoiţi să alegem între păcat şi supunere faţă de Dumnezeu. Cristos a avut posibilitatea de a alege, dar întotdeauna a ales să se supună. Deci El a avut posibilitatea de a păcătui, deşi nu a făcut-o niciodată. Este de ne-conceput ca Dumnezeu să aibă posibilitatea de a păcătui, căci Biblia spune despre El: „El este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte. Dumnezeu este credincios şi în El nu este nedreptate, El este drept şi cinstit” (Deuteronom 32:4). Iar în Psalm 89:14, se spune: „Dreptatea şi judecata sunt temelia tronului Tău; îndurarea şi credincioşia merg înaintea Ta”. Dumnezeu nu-şi poate schimba natura, dreptatea şi perfecţiunea sunt temeilia domniei Sale eterne!

Însă, sămânţa lui David promisă în 2Samuel 7:12-16, era Solomon, care Îl prefigura pe Cristos. În versetul 14 vorbeşte despre Cristos ca Fiu, şi Dumnezeu ca Tată, dar şi despre posibilitatea lui Cristos de a păcătui: „Dacă va face răul, îl voi pedepsi”. Cred că este clar că Dumnezeu nu poate face răul (Habacuc 1:13; 3Ioan 1:11), şi atunci Isus nu este Dumnezeu!

Tot la fel profeţia despre Emanuel (Isus) indică clar că acesta când a fost prunc mic nu a avut discernământ, astfel în Isaia 7:14-15, se spune: „...va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână şi miere, până va şti să lepede răul şi să aleagă binele.” Profetul Isaia spune că înainte ca copilul să crească, El nu va putea distinge binele de rău. Prin urmare, atunci când Isus a fost mic, el nu putea fi Dumnezeu-om, căci nu a avut discernământ, fiind doar un prunc.

Cuvântul „natură” se referă la ce suntem noi în mod natural, fundamental. Biblia vorbeşte doar despre două naturi – cea a lui Dumnezeu şi cea a omului. Prin natura Sa, Dumnezeu nu poate muri, nu poate fi ispitit, etc. Este evident că Cristos nu a avut natura lui Dumnezeu pe parcursul vieţii Sale. El a avut prin urmare o natură umană. Era absolut necesar ca Cristos să fie ispitit asemenea nouă (Evrei 4:15), astfel încât, prin depăşirea ispitei, El să devină un Mare Preot milos, care să poată simţi împreună cu noi când suntem ispitiţi, să poată avea empatie, şi să poată mijloci din perspectiva a cineva care a experimentat puterea ispitei şi a încercărilor! Era necesar ca Cristos să aibă natura umană pentru a putea trăi şi depăşi aceste ispite, dacă era şi divin, Isus nu ar fi fost expus ispitei, natura divină iar fi dat putere să treacă cu uşurinţă peste ispite, şi atunci nu ar fi putut fi un Mare Preot plin de milă pentru cei ce sunt ispitiţi (Evrei 2:17-18)!

În Evrei 2:9-18, se afirmă: „Dar pe Acela care a fost făcut „pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii” adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor...Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi. Acest pasaj subliniază faptul că Isus a avut o natură umană: El a fost mai prejos decât îngerii; El a fost desăvârşit prin suferinţe, Dumnezeu nu poate fi perfecţionat, Isus este descris ca fiind părtaş la carne şi sânge, adică la natura umană, El nu avea natura îngerilor, deoarece El era sămânţa lui Avraam, care venise pentru a aduce mântuire credincioşilor care deveniseră sămânţa lui Avraam. Datorită acestui fapt, era necesar ca Hristos să aibă doar natura umană.

În orice fel, El „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi” (Evrei 2:17), astfel încât Dumnezeu să ne dăruiască iertarea prin sacrificiul lui Cristos. De fiecare dată când credincioşii păcătuiesc, ei pot veni la Dumnezeu, să-şi mărturisească păcatele în rugăciuni prin Cristos (1Ioan 1:9); care va mijloci pentru ei, din perspectiva faptului că El a fost ispitit în toate, şi înţelege puterea ispitei şi slăbiciunea trăirii ca om în carne (Evrei 4:14-16).

De aceea, Dumnezeu, de dragul lui Cristos, ne poate ierta, deoarece Cristos a murit în locul nostru, nu în locul unui Dumnezeu, ca să răscumpere pe acel Dumnezeu (Efeseni 4:32).

Este de aceea extrem de important să înţelegem, cum Cristos a fost ispitit asemeni nouă, şi că trebuie neapărat ca El să aibă doar natura umană, pentru ca acest lucru să fie posibil.

Evrei 2:14, declară că Cristos avea o natură „din carne şi sânge”. În contrast „Dumnezeu este Spirit” (Ioan 4:24 NTTF - 2008) prin natură, şi chiar dacă El are un trup, ca „Spirit” el nu poate fi din carne şi sânge. Cristos fiind din „carne” înseamnă că nu a avut în nici un fel, natura lui Dumnezeu în timpul vieţii Sale.

Scrierile din Evanghelie ne oferă multe exemple despre natura omenească a lui Isus. Se spune că era obosit şi că a trebuit să se aşeze pentru a putea bea dintr-o fântână (Ioan 4:6). Mai mult decât toate acestea, scrierile ce descriu suferinţele Sale finale ar trebui să ne dovedească pe deplin natura sa omenească: „Acum sufletul Meu este tulburat”, a recunoscut El în timp ce Îl ruga pe Dumnezeu să-l salveze de la moartea pe cruce (Ioan 12:27). El „s-a rugat, zicând: Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta; Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39). Acest lucru indică faptul că, într-un fel, „voinţa”, sau dorinţa lui Cristos era diferită de cea a lui Dumnezeu.

În toată viaţa Sa, Cristos şi-a supus voinţa celei a lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru această încercare finală a crucii: „Eu nu pot face nimic de la Mine: judec după cum aud: şi judecata Mea este dreaptă; pentru că eu nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:30). Această diferenţă dintre voia lui Cristos şi cea a lui Dumnezeu ne demonstrează că Isus nu era Dumnezeu.

Isus când a fost copil, nu a fost Dumnezeu - Om, căci Dumnezeu nu putea  fi „supus”, unor fiinţe limitate şi imperfecte ca Iosif şi Maria, şi nici să crească „în înţelepciune”, căci cineva care este Atotînţelept nu mai poate creşte în înţelepciune, căci El are toată înţelepciunea, are „cunoştinţa desăvârşită” (comp. Luca 2:51-52; cu Iov 11:7; Iov 12:13; Romani 11:33; Evrei 4:13).

Isus a fost educat de părinţii Lui în legea lui Dumnezeu, astfel încă din copilărie, „Pruncul creştea şi se întărea” (Luca 2:40). La vârsta de 12 ani, El „era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El”, El depăşea cu înţelepciunea copiii de vârsta Sa, „Toţi care-L auzeau, rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile Lui.” Însă cu toate acestea relatarea Biblică spune în continuare: „Apoi s-a pogorât împreună cu ei, a venit la Nazaret şi le era supus...Isus creştea în înţelepciune şi statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:51-52).

Aceste două versete ne prezintă creşterea fizică a lui Cristos în paralel cu creşterea Sa spirituală; procesul de creştere s-a petrecut la El atât în domeniul fizic cât şi în cel spiritual. Dacă „Fiul este Dumnezeu”, aşa după cum susţine Crezul Atanasian al Trinităţii, acest lucru nu ar fi fost posibil. Nu era posibil ca Dumnezeu să se supună unor oameni limitaţi, imperfecţi ca şi Iosif şi Maria. Ba mai mult, Dumnezeu nu poate creşte în înţelepciune, El are toată înţelepciunea. În contrast, Isus, chiar şi la sfârşitul vieţii Sale, a recunoscut că nu cunoştea momentul exact al celei de-a doua veniri a Sale, însă Tatăl îl ştia (Marcu 13:32).

Supunerea în faţa voinţei lui Dumnezeu este ceva ce ar trebui să învăţăm cu toţii pe durata vieţii. Cristos a trebuit de asemenea să urmeze procesul de învăţare a supunerii faţă de Tatăl Său, ca orice fiu. „Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit; şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut urzitorul unei mântuiri veşnice”, ca urmare a completei sale dezvoltări spirituale (Evrei 5:8-9).

Filipeni 2:7-8, relatează acelaşi proces de creştere spirituală a lui Isus, care a culminat cu moartea Sa pe cruce. El „S-a dezbrăcat pe sine însuşi, şi a luat un chip de rob… S-a smerit şi s-a făcut ascultător până la… moartea de cruce”. Cuvintele folosite aici ilustrează felul în care Isus şi-a grăbit în mod conştient creşterea spirituală, devenind din ce în ce mai umil, astfel încât în cele din urmă „s-a făcut ascultător”, faţă de voia lui Dumnezeu ca El să moară pe cruce. Astfel el a fost „făcut desăvârşit”, nu în sensul că nu era perfect şi că a avut păcate sau o natură păcătoasă; ci, a devenit complet pregătit pentru rolul Său de Mare preot şi Mijlocitor!

Este evident de aici că Isus a trebuit să facă un efort personal, conştient, pentru a fi drept; în nici un fel el nu a fost forţat să fie astfel de către Dumnezeu, ceea ce ar fi făcut din El o marionetă. Isus ne-a iubit cu adevărat, şi Şi-a dat viaţa pe cruce pentru acest motiv. Sublinierea constantă a iubirii lui Cristos pentru noi ar fi în van, dacă Dumnezeu L-ar fi forţat să moară pe cruce (Efeseni 5:2,Efeseni 5:25; Apocalipsa 1:5; Galateni 2:20). Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, atunci nu ar fi avut de ales decât să fie perfect şi apoi să moară pe cruce. Faptul că Isus a avut aceste opţiuni, ne ajută să-I apreciem iubirea, şi să dezvoltăm o relaţie personală spirituală cu El!

Dumnezeu s-a bucurat atât de mult de Cristos tocmai datorită dorinţei voluntare a acestuia de a-Şi sacrifica viaţa pe cruce: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa… Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine (Ioan 10:17-18). Faptul că Dumnezeu a fost atât de mulţumit de această supunere de bună voie a lui Cristos ar fi greu de înţeles dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, trăind o viaţă într-o formă omenească precum un fel de simbolică asociere cu un om păcătos (Matei 3:17; Matei 12:18; Matei 17:5). Aceste scrieri ce descriu mulţumirea Tatălui la supunerea Fiului este o dovadă suficientă că Cristos a avut posibilitatea de a nu se supune, dar că, în mod conştient, a ales să Se supună.

Isus „a adus rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel (Dumnezeu) ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi a fost ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5:7). Faptul că Cristos a trebuit să-L roage pe Dumnezeu să-L mântuiască de la moarte, neagă orice posibilitate ca El să fi fost Dumnezeu Însuşi. După învierea lui Cristos, moartea „nu mai are nici o stăpânire asupra Lui” (Romani 6:9), rezultând că înainte a avut.

Majoritatea Psalmilor profeţesc despre Isus. În mai multe rânduri, este subliniată nevoia lui Cristos de a fi mântuit (salvat) de către Dumnezeu:

Psalm 91:11-12, este citat cu referire la Isus în Matei 4:6. În Psalm 91, se profeţeşte despre modul în care Dumnezeu va oferi mântuirea lui Isus: „Îl voi sătura cu viaţă lungă, Şi-i voi arăta mântuirea Mea. Psalm 69:21 se referă la crucificarea lui Cristos (Matei 27:34); întregul Psalm descrie gândurile lui Cristos pe cruce: „Scapă-Mă Dumnezeule… Apropie-Te de sufletul Meu şi izbăveşte-l… Dumnezeule, ajutorul Tău să Mă ridice” (versetele 1,18,29). Psalm 89 este un comentariu despre promisiunea lui Dumnezeu către David referitor la Cristos. Despre Isus, Psalm 89:26, prevesteşte: „El îmi va zice (lui Dumnezeu): Tu eşti tatăl Meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele”.

Rugăciunile lui Cristos la Dumnezeu să-l mântuiască au fost auzite; El a fost auzit datorită evlaviei Lui, şi nu datorită locului Său în cadrul trinităţii (Evrei 5:7).

Faptul că Fiul a murit şi că Dumnezeu L-a înviat pe Isus şi L-a proslăvit cu nemurirea este o temă majoră din Noul Testament, vezi: (Fapte 2:24,Fapte 2:32-33; Fapte 3:13,Fapte 3:15; Fapte 5:30-31).

Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu Însuşi, atunci toată această subliniere ar fi deplasată, deoarece Dumnezeu nu poate muri. Isus nu ar fi avut nevoie să fie mântuit (izbăvit) dacă ar fi fost Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu este cel care L-a înviat pe Isus, demonstrează superioritatea lui Dumnezeu în faţa lui Isus şi diferenţa dintre Ei. Cristos nu ar fi putut să fie „Dumnezeul etern (cu) două… naturi… divină şi umană”, aşa după cum afirmă primul din cele 39 de articole ale Bisericii Anglicane, de unde „frații din Plymouth” ce ini’ial proveneau din cultul anglican, l-au preluat drept doctrină!

 

3. Învierea lui Isus:

Tot în cartea: Fundamente ale credinţei creştine de Christian Briem, se mai spune:

“Demn de remarcat este şi faptul că Trinitatea dumnezeiască, în întregul ei, a participat la glo-rioasa lucrare a învierii: „... după cum Hristos a înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui" (Romani 6:4); dacă Iudeii ar dărâma Templul, atunci Fiul îl va ridica la loc în trei zile (Ioan 2:19); şi a fost arătat ca Fiu al lui Dumnezeu în putere „potrivit Duhului sfinţeniei, prin învierea morţilor", El, Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 1:4). Ce armonie binecuvântată!”

Unii susţin că „Isus s-a înviat singur”!!! Încearcă să găsească câteva versete ca să-şi susţină teoria iraţionlă, căci un mort nu se poate învia singur! Argumentele aduse de ei sunt: Ioan 2:19-22; Ioan 10:17-18. În Ioan 2:19-22, se arată că Fiul va ridica din nou templul trupului Său, dar această acţiune trebuie înţeleasă indirect, aşa cum cel ce îşi pierde viaţa o va găsi (Matei 16:25), sau aşa cum credinţa ta te-a vindecat, dar în realitate ştim că Duhul lui Dumnezeu i-a vindecat (Luca 8:48).

În ce priveşte Ioan 10:17-18, acolo Domnul Isus afirmă că are autoritate să i-a din nou sufletul, dar autoritatea nu o are prin El însuşi; ci, această poruncă a primit-o de la Tatăl lui. Iar după cum nu El s-a sinucis, ci indirect şi-a dat viaţa, tot aşa indirect şi-o i-a, prin ascultarea Lui faţă de Tatăl (Fapte 2:27), Dumnezeu L-a înviat (Galateni 1:1; Fapte 2:32).

Învățătura Bibliei, este că Dumnezeu prin Spiritul Său L-a înviat pe Isus Fiul Său (vezi: Evrei 13:20; 1Petru 1:21; Romani 8:11).

 

Doctrina despre Duhul Sfânt:

În cartea: Duhul Sfânt este o Persoană Divină, de H. L. Heijkoop, se învață: “Pe deasupra, Scriptura spune în Fapte 5:3-4 că Duhul Sfînt este Dumnezeu, şi nu numai într-un loc El este menţionat în acelaşi timp cu Tatăl şi cu Fiul (de exemplu, Matei 28:19; 1 Cor. 12.4-6; 2 Cor. 13.14 şi Efes. 4.4-6). Duhul Sfînt este astfel o Persoană şi o Persoană divină. El este Dumnezeu Duhul Sfînt!”

În primul rând, textele din 1Corinteni 12:4-6; 2Corinteni 13:14; Efeseni 44-6, nu vorbesc de trei persoane în Dumnezeu, ci de o persoană: Dumnezeu, și lângă El ca agenți ai Lui: Fiul și Duhul Sfânt.

În acest pasaje Isus e prezentat ca Domn, și Tatăl ca Dumnezeu! Iar textul din Matei 28:19, o să-l analizez mai târziu în acest material.

În ce privește Fapte 5:3-4, unde se spune că Anania la minţit pe Duhul Sfânt, iar mai târziu se spune că la minţit pe Dumnezeu, astfel se trage concluzia că Duhul Sfânt este Dumnezeu.

Atunci când Anania l-a minţit pe Duhul Sfânt, se spune că el nu a minţit pe oameni; ci, pe Dumnezeu; prin urmare minţirea Duhului Sfânt însemnă minţirea lui Dumnezeu, astfel trinitarienii deduc faptul că Duhul Sfânt trebuie să fie Dumnezeu (Fapte 5:1-9).

Dar acest text se poate interpreta la fel de bine şi altfel, să facem un exemplu pentru a înţelege mai bine: un om minte un înger al lui Dumnezeu care i s-a arătat, se poate spune despre acel om, că a minţit pe acel duh (înger), dar se mai poate spune implicit că l-a minţit pe Dumnezeu care a trimis îngerul, însă nu am trage concluzia că îngerul minţit este Însuşi Dumnezeu, nu-i aşa?

Tot la fel Anania a crezut că poate să înşele pe Dumnezeu, dar înşelând Duhul Sfânt, l-a înşelat implicit pe Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt uneori nu se manifestă pe Sine (persoana Lui); ci, pe Dumnezeu, fiind reprezentantul şi prezenţa lui Dumnezeu din adunarea aceea.

În acest pasaj a minţi pe Duhul Sfânt, înseamnă a minţi pe Dumnezeu în sensul că Duhul Sfânt este o Theofanie (manifestare a lui Dumnezeu), minţind Theofania a minţit pe Dumnezeu. În acest sens, observaţi ce se spune în v.9: „Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul DOMNULUI?”  Atât Anania, cât şi Safira soţia lui Anania, au ispitit pe „Duhul DOMNUL” (GBV 1989). Iată cine este Duhul Sfânt! Nu este Însuşi DOMNUL, ci este „Duhul DOMNUL”, adică un Duh ieşit din Dumnezeu, şi astfel a devenit o altă persoană, dar care-L reprezintă, pe Dumnezeu pe DOMNUL, fără a fi însuşi DOMNUL!

Astfel fiind minţit Duhul, implicit a fost minţit Dumnezeu, dar fără ca Duhul să fie Însuşi Dumnezeu!

În cartea: Naşterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovniceşti, de Pierre Oddon se spune:

“Duhul Sfînt, aşa cum ni-L arată Cuvîntul, nu este numai o putere, forţă activă a lui Dumnezeu, ci o Persoană divină, la fel ca Tatăl şi ca Fiul. El are atributele Dumnezeirii:

- atotştiinţa: 1Corinteni 210

- atotputernicia: Zaharia 4:6

- prezenţa Sa în orice loc: Psalm 139:7

- veşnicia: Evrei 9:14.”

Totdeauna trinitarienii forțează textele! Trinitatea nu apare în Biblie, dar ei încearcă să susțină o teorie filozofică din sec. IV, inventată de filozofi cu Biblia! Ceeea ce nu se poate!

1Corinteni 2:10, nu susține atotștiința, deoarece o persoană care cercetează pentru a afla adâncimile lui Dumnezeu nu este atotcunoscătoare! La fel Zaharia 4:6, nu susține atotputernicia, ci faptul că Dumnezeu lucrează prin Duhul, astfel Duhul Sfânt nu este Însuși Dumnezeu, ci un agent al Lui! Psalm 139:7, susține că Duhul Sfânt este în multe locuri, dar asta nu susține omniprezența.

Dumnezeu este prezent peste tot (Ieremia 23:23-24), în ce sens? Nu în sensul că Dumnezeu cu corpul Său spiritual este prezent peste tot, El fiind identificat cu trupul spiritual ca stând între heruvimi (2Regi 19:15; Psalm 80:1), ca stând pe tron în cer (Psalm 11:4; Isaia 14:13). Dar atunci cum este Dumnezeu omniprezent?

Omniprezenţa lui Dumnezeu este legată de susţinerea vieţii! Suflarea proprie (sămânţa) a lui Dumnezeu, prin care a fost creat Fiul, există în toţi pentru ca ei să aibă viaţă (Efeseni 4:6). Dumnezeu L-a născut pe Fiul din suflarea Lui prin rostirea lui Dumnezeu, El este prezent în Fiul prin suflarea Lui care susţine viaţa Fiului, Fiul trăind prin Tatăl (Ioan 6:57). Apoi prin Fiul L-a născut pe Duhul Sfânt, din suflarea Fiului în care era şi suflarea Tatălui. Iar apoi prin Fiul şi Duhul Sfânt restul creaţiei (Psalm 33:6). Astfel restul creaţiei au suflarea Duhului Sfânt, dar implicit au şi suflarea Fiului şi implicit şi suflarea Tatălui.

Doar Tatăl este omniprezent, căci suflarea Lui este în toţi, suflarea Fiului are o excepţie: Tatăl, iar suflarea Duhului Sfânt două excepţii: Tatăl şi Fiul!

Astfel este clar că doctrina trinităţii este o minciună care vine de la Diavolul!

Fiul este prezent în toţi ca sămânţă de viaţă prin care susţine viaţa creaţiei, dar există o excepţie, El nu este prezent ca sămânţă de viaţă în Tatăl, pentru că Tatăl trăieşte prin Sine, această excepţie face ca Isus să nu fie omniprezent!

Duhul Sfânt este în toţi ca sămânţă, susţinând viaţa, însă cu două excepţii: Tatăl şi Fiul! Duhul Sfânt nu este în Dumnezeu Tatăl, deoarece Dumnezeu trăieşte prin Sine şi nu are nevoie de nimeni ca să existe (Fapte 17:24-28), iar Fiul trăieşte prin Tatăl (Ioan 6:57), iar Duhul Sfânt trăieşte prin Fiul (Coloseni 1:17; Evrei 1:3). Astfel Duhul Sfânt nu este omniprezent sau prezent peste tot!

În Psalm 139:1-12, Psalmistul descrie că Duhul Sfânt este prezent şi cu David, şi în locuinţa morţilor şi în ceruri şi la marginea mărilor, însă datorită faptului că există aceste două excepţii: Tatăl şi Fiul [înainte de viaţa ca om al lui Isus şi după înălţarea la cer], în care Duhul Sfânt nu era susţinătorul vieţii Fiului, pentru că Ei nu au nevoie de El ca să existe, nu putem spune că El este omniprezent!

În Fapte 17:25, se spune: „El [Dumnezeu] nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile”. Iată Dumnezeu este singurul care dă TUTUROR (inclusiv Fiului şi Duhul Sfânt) viaţă, şi El este Cel care a dat autoritate Fiului să dea viaţă (Ioan 6:27,Ioan 6:33; Ioan 17:2), şi care o răspândeşte prin Fiul şi Duhul Sfânt peste tot (Ioan 1:3,Ioan 1:4; Iov 10:12; Iov 26:13; Iov 27:3; Iov 32:8; Iov 33:4; Iov 34:10; Iov 37:10), deci nici Fiul, nici Duhul Sfânt nu lucrează în creaţie: viaţa, prin iniţiativă şi putere proprie, ci, Ei lucrează la porunca lui Dumnezeu.  

Astfel, lipsa aseietăţii (existenţei prin Sine) a Fiului şi a Duhului Sfânt, face ca ei să nu aibă nici omniprezenţa!

Iar textul din Evrei 9:14 nu susține că Duhul este din veșnicie ca Tatăl (Psalm 90:2; Habacuc 1:12); ci, susține că din momentul nașterii lui din Tatăl este veșnic!

 

Ce învață Biblia despre Duhul Sfânt:

Fiul s-a născut din Tatăl, dar fără intermediari, Spiritul sau Duhul Sfânt s-a născut din Tatăl, însă prin Fiul. Biblia afirmă clar: Spiritul Cel din Zeul” (1Corinteni 2:12 SCC). De fapt, toată creaţia spirituală din cer sau materială de pe pământ, are ca izvor pe Dumnezeu, căci toate vin din El (greceşte: ek = din - Romani 11:36; 1Corinteni 8:6; 1Corinteni 11:12). Iar toate au fost create prin (greceşte: dia = prin) Fiul - Ioan 1:1-3; Coloseni 1:16-17; Evrei 1:2).

Această naştere a Spiritului Sfânt, a avut loc tot în acel moment numit: „început” (Geneza 1:1), El venind în existenţă, imediat după naşterea Fiului din Tatăl, căci nu putea „Spiritul Fiului”, să existe înainte de Fiul (Galateni 4:6 SCC). Spiritul Sfânt a fost creat înainte de restul creaţiei tocmai pentru a fi, împreună cu Fiul, un agent al creaţiei şi un susţinător al vieţii (Geneza 1:2; Geneza 6:3; Psalm 33:6).

Spiritul Sfânt este Spiritul Tatălui (Matei 10:20), şi Spiritul Fiului (Galateni 4:6), nu în sensul că este spiritul propriu al celor două persoane spirituale, pentru că atunci ar trebui să fie două spirite, că Cei doi sunt două persoane! Ci conform Bibliei, Spiritul lui Dumnezeu care este şi Spiritul lui Cristos (Romani 8:9), este numit astfel deoarece provine din amândoi, din Tatăl indirect şi din Fiul direct (1Corinteni 2:12; Geneza 1:2; Ioan 1:2), fiind un Spirit care este a lui Dumnezeu.

Prin urmare, Spiritul Sfânt este o persoană divină, însă inferioară Tatălui şi Fiului, El nu are toate atributele lui Isus Cristos (Ioan 16:13-15; 1Corinteni 2:10).

 

Doctrina despre lucrările și darurile Duhului:

 

1. Despre nașterea din nou:

În cartea: Naşterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovniceşti, de Pierre Oddon se spune:

“Născut din apă

Nu poate fi vorba aici de botezul creştin, pentru că: Nicodim, acest învăţător iudeu care a venit să-L întrebe unele lucruri pe Isus, n-ar fi putut înţelege aşa ceva (nici să vadă împărăţia, potrivit versetului 10), pentru că acest botez nu exista încă în momentul acestei convorbiri.”

FALS! Conform cu Ioan 1:29-34, Isus a fost botezat, astfel putea pur și simplu, să îi dea îndemnul lui Nicodim să îi calce pe urme! Ca o invitație la botezurile pe care Domnul urma să le efectueze, descrise în Ioan 3:22-23.

Apoi argumentele aduse de Pierre Oddon, în carte, susțin contrariul, tocmai apa este botezul în apă:

În Biblie, apa este îmaginea bine cunoscută a Cuvîntului lui Dumnezeu care curăţă. Cîteva

exemple vor fi de ajuns:

Ezechiel 36:25: „Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi."

Tit 3:5-6: „El ne-a mîntuit... pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin

înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos,

Mîntuitorul nostru."

Efeseni 5:26: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească,

curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvînt."

De altă parte, Cuvîntul lui Dumnezeu este cel care ne naşte din nou şi nu botezul cu apă:

— loan 15:3: „Acum - spune Isus ucenicilor Săi - voi sînteţi curaţi din cauza cuvîntului pe

care vi l-am spus."

— lacob 1:18: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut, prin Cuvîntul adevărului, să fim ca cele

dintîi roade ale creaturilor Sale."

— 1Petru 1:23: „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămînţă care poate putrezi, ci

dintr-una care nu poate puterzi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămîne."

În Tit 3:5, Apostolul Pavel, tocmai vorbește de botezul în apă, prin cuvintele: „baia renaşterii şi reînnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3:5 CLV), în greacă: „loutron palligenesias kai anakainosis” = baia renaşterii şi reînnoirea, sau baia regenerării şi a renovării (schimbării) – vezi n.s. NTTF - 2008.

Despre ce baie (spălare) vorbeşte Pavel în Tit 3:5? Cu siguranţă despre botezul în apă, căci doar nu faci baie în Cuvânt! Însă, nu este vorba de un botez în apă despărţit de lucrarea Spiritului Sfânt, căci această baie în ochi fizici, produce în domeniul spiritual, o regenerare sau o înnoire, făcută de Spiritul sfânt, şi deci invizibilă pentru ochii fizici.

Este interesant că acelaşi cuvânt: loutron = baie, spălare, apare şi în Efeseni 5:26, unde se învață că  spălarea cu apă, are loc prin Cuvânt, nu din Cuvânt, astfel Cuvântul este agentul care te duce la spălarea cu apă! Prin urmare, nu Cuvântul spală, ci prin Cuvânt are loc spălarea, ce nu poate avea loc decât în apa botezului – Evrei 10:22; 1Ioan 5:8.

Și Cuvântul are rol de curățire, însă Ioan 15:3, nu are legătură cu mântuirea, ucenicii erau deja mântuiți, cuvântul doar i-a curățit ulterior nașterii din nou!

Iar Iacob 1:18; 1Petru 1:23, infirmă teza acestui om, căci nașterea este din Duh, sau dintr-o sămânță spirituală (Duhul Sfânt), însă PRIN Cuvânt, nu DIN Cuvânt! Astfel apa din Ioan 3:5, nu poate fi naștere din apă (Cuvânt), ci naștere din apa botezului și din Duh, însă prin Cuvânt, adică ca urmare a auzirii Cuvântului divin!

O altă rătăcire este afimația: “în Scriptură aflăm că au fost suflete născute din nou şi care n-au primit Duhul Sfînt ca o Persoană divină, care să locuiască în ele. Aşa este cazul - pentru un timp, este adevărat – cu ucenicii înainte de Cincizecime, cu samaritenii din Fapte 8, cu ucenicii din Efes, în Fapte 19. Şi aşa era starea permanentă a celor credincioşi din timpul Vechiului Testament…”

Nicăieri Biblia nu învață asemenea erezie! Nu există “Duh sfânt” depersonalizat!!!

Astfel și următoarea învățătură este tot răstălmăcirea Scipturii:

 „Ce ştiau credincioşii Vechiului Testament despre Hristos?

Este greu de spus ceva cu precizie, dar vom cita cîteva expresii:

Ioan 5:46: Isus a zis: „Moise... a scris despre Mine".

- loan 12:41: „Isaia a spus aceste lucruri cînd a văzut slava Lui (a lui Hristos) si a

vorbit despre El".

- 1 Petru 1.11: „Duhul lui Hristos, care era în ei, vestea mai dinainte suferinţele lui

Hristos şi slăvile care aveau să urmeze".

- loan 8:56: Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea;

a văzut-o şi s-a bucurat".

Efeseni 1:12: „Noi (iudeii) care mai dinainte am nădăjduit în Hristos".

Grupul celor credincioşi

Expresiile folosite ca să-i arate pe cei credincioşi dovedesc că ei aveau în ei viaţa din

Dumnezeu.

Galateni 3:6: „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită ca dreptate".

Deci el era îndreptăţit.

Galateni 3:9: „Aşa că cei care se întemeiază pe credinţă sînt binecuvîntaţi împreună cu

Avraam cel credincios". (Să notăm că nu sfinţii Vechiului Testament sînt asemănaţi cu cei din

perioada harului, ci dimpotrivă!)

Galateni 3:29: „Şi dacă sînteţi ai lui Hristos, sînteţi „sămînţa" lui Avraam, moştenitori

potrivit făgăduinţei".

Galateni 4:28: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sînteţi copii ai făgăduinţei".

Dacă ei n-ar fi fost îndreptăţiţi, dacă n-ar fi avut viaţa din Dumnezeu, cum s-ar fi putut ca

Dumnezeu să-l numească pe Avraam „prietenul Său" (lacob 2:23) şi să vorbească faţă către

faţă cu Moise, aşa cum un om vorbeşte cu prietenul lui (Exod 33:11)? Ar putea omul mort în

greşelile lui şi în păcatele lui să stea înaintea lui Dumnezeu fără să fie nimicit? Nu! dar aceşti

credincioşi cunoşteau fericirea pe care-o exprimă David: „Ferice de aceia ale căror fărădelegi

sînt iertate şi ale căror păcate sînt acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nu-i ţine în seamă

păcatul" (Romani 4:7-8).

Erau născuţi din nou aceşti credincioşi?

Compararea anumitelor versete ne va permite să dăm un răspuns:

• loan 8:56: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi

s-a bucurat". Marcu 9:1: „Unii dintre cei care stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea

împărăţia lui Dumnezeu venită cu putere". Biblia spune: „Dacă un om nu este născut din nou,

nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu" (loan 3:3).

• Matei 8:11: „Mulţi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi lacov în împărăţia cerurilor".

Marcu 9:4: Moise şi llie sînt cu Domnul Isus în slava împărăţiei (conform versetului 1). Biblia spune: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui

Dumnezeu" (loan 3:5). Deci se poate spune că Moise, llie, la fel ca Petru, lacov şi loan erau

născuţi din nou şi aceasta înainte de cruce.

Bineînţeles, poziţia creştină este deosebit de preţioasă: nu numai cel credincios din perioada

harului poate cunoaşte pe deplin, pe baza lucrării împlinite a lui Hristos, siguranţa mîntuirii şi

bucuria deplină a unei poziţii noi în Hristos. Fiind unit cu un Hristos slăvit, el este binecuvîntat

cu orice binecuvîntare duhovnicească în locurile cereşti, învrednicit să aibă parte de

moştenirea sfinţilor în lumină şi strămutat în împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Efeseni 2:5-6;

Efeseni 1:3; Coloseni 1.1213). Nici un credincios din Vechiul Testament n-a cunoscut aceste

binecuvîntări. Şi toate aceste lucruri sigure ne sînt date prin prezenţa binecuvîntată a Duhului

Sfînt, care a venit, de la Cincizecime, să-Şi facă locuinţa în cel credincios şi în Biserică.

Această parte a adevărului va fi dezvoltat în cea de a doua parte a cărţii acesteia”.

Faptul că Avraam într-o viziune a văzut ziua când Mesia urma să fie pe pământ nu dovedește nașterea din nou; ci, darul profeției, la fel faptul că Avraam, Isac și Iacov vor mânca în împărăția cerurilor, nu dovedește nașterea din nou, deorece ei vor intra pe porți în cetatea Noul Ierusalim ca vizitatori (musafiri), nu vor fi cetățeni ai cerului ca creștinii (Filipeni 3:20-21).

În primul rând, trebuie să ştim că credincioşii dinainte de venirea lui Mesia, au avut speranţa de a fi înviaţi pe pământ şi nu a merge în cer (Iov 14:13-15; Psalm 71:20-25; Isaia 26:19; Daniel 12:13), de fapt cu excepţia cărţii Daniel, Scripturile Ebraice sau Vechiul Testament cum este cunoscut, nu susţine ideea de a merge în cer, doar în cartea Daniel sunt prezente profeţii cu privire la sfinţii Nou Testamentali care vor fi în cer alături de Cristos (Daniel 7:18, Daniel 7:22, Daniel 7:27; Daniel 12:3). Este clar că credincioşii din vechime ca Iov, Moise, David, Daniel, nu au mers în cer ne având această perspectivă (Iov 14:13-15; Deuteronom  31:16; Fapte 2:29, Fapte 2:34; Daniel 12:13).

De fapt posibilitatea de a intra în cer, începe odată cu moartea şi învierea Domnului Isus Cristos. Câteva argumente în această privinţă sunt următoarele:

Domnul Isus a inaugurat această cale nouă nepătrunsă înainte în locul preasfânt, adică în cer după cum se arată la Evrei 6:18-20; Evrei 9:8,Evrei 9:24; Evrei 10:19-20.

În Efeseni 3:5-6; se precizează că posibilitatea de a face parte din trupul lui Cristos n-a fost făcut cunoscut oamenilor în celelalte generaţii anterioare apostolilor; ci, această speranţă cerească a trupului lui Isus a fost descoperită „acum” zice Pavel, adică doar din primul secol e.n. (vezi şi Efeseni 1:11-14; Coloseni 1:25-27).

Un alt argument este cel din 2Timotei 1:9-10; unde din nou Pavel spune clar că salvarea şi harul dat în Cristos „a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos”. Deci acest har al salvării pentru cer, nu a existat înainte de arătarea Domnului pe pământ.

Tot la fel şi apostolul Petru susţine acelaşi lucru în 1Petru 1:10-12, unde se precizează că salvarea aceasta cerească (1Petru 1:3-4), nu era pentru profeţii din vechime, „ci pentru voi”, spune Petru adică pentru cei care sunt creştini şi au auzit evanghelia vestită prin Duhul Sfânt. Un alt adevăr care se desprinde din text este că „slăvile” (adică viaţa glorioasă cerească împreună cu Cristos - Romani 8:17), aveau să urmeze nu înainte de suferinţele lui Cristos, ci după, deci posibilitatea de a intra în cer, de a fi glorificaţi împreună cu Cristos, începe odată cu moartea şi învierea Domnului Isus Cristos.

Putem preciza că cel ce a încheiat linia speranţei pământeşti este Ioan Botezătorul, deoarece cu privire la El se spun următoarele: „Cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare ca El” (Matei 11:11-12) deci ultimul din cer este are o poziţie mai mare ca Ioan. Poate ne întrebăm de ce? Ioan Botezătorul nu a fost născut din Dumnezeu, ci este cel mai mare născut din femei, după cum precizează însuşi Domnul în Matei 11:11, el a pregătit calea Domnului Isus. De asemenea, Ioan Botezătorul mărturiseşte despre sine că este doar „prietenul mirelui”, nu ca fiind parte din mireasa lui Cristos (Ioan 3:29).

Astfel în concluzie putem spune că speranţa şi calea spre cer a fost deschisă de Isus începând cu serviciul Său pământesc, căci din zilele lui Ioan Botezătorul această speranţă a fost promovată, după cum se spune în Matei 11:12 „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală, pun mâna pe ea”. Dar această speranţă a devenit posibilă sau operativă prin moartea lui Isus, prin care suntem răscumpăraţi. Moartea lui Isus a rupt perdeaua din Sfânta Sfintelor atât din templul din Ierusalim care era o umbră a celui ceresc (Matei 27:51), cât şi din cer (Evrei 10:20). Astfel dacă până atunci cerul (Sfânta Sfintelor) era închis şi ascuns privirilor, din momentul acela, avem cale liberă în cer. Iar această cale a fost inaugurată de însuşi Domnul când a înviat şi s-a înălţat la cer, El este pârga sau primul rod (1Corinteni 15:21-23). Astfel de această posibilitate beneficiază doar „cei care sunt ai lui Cristos” (1Corinteni 15:23), sau sunt din El, fraţi cu El (Evrei 2:10-11; compară cu Evrei 3:1).

Cei care vor învia din pământ şi mare (Apocalipsa 20:11-15), unii vor fi: drepţi, alţi: nedrepţi (Ioan 5:28-29; Fapte 24:15). Apoi cei drepţi vor fi duşi pe noul pământ, iar pământul actual va trece (Apocalipsa 21:1-5), aceştia vor avea acces la cetatea Noul Ierusalim, după cum este scris: „şi naţiunile vor umbla prin lumina ei, şi regii pământului aduc gloria lor în ea.” (Apocalipsa 21:24, SCC). Ei vor mânca în Regatul cerurilor (în cetate), după cum a precizat Domnul Isus în Matei 8:11, SCC: „vor şedea la masă cu Abraam şi Isac şi Iacob în Regatul cerurilor”, şi nu doar ei, chiar şi profeţii din vechime (Luca 13:28-29).

Cetatea Noul Ierusalim, este numită şi: patria cerească (Evrei 11:16) şi cortul lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:2-3). Mireasa lui Cristos va fi în cort (Apocalipsa 7:15), iar cortul lui Dumnezeu va fi cu ceilalţi drepţi din vechiul legământ, ei vor fi lângă cort (Apocalipsa 21:2). Dar ei vor putea intra pe porţi în Noul Ierusalim pentru că „porţile ei nu au să fie încuiate ziua nicidecum; pentru că noapte nu va fi acolo. Şi în ea vor aduce gloria şi onoarea naţiunilor. şi nicidecum nu are să intre în ea ceva întinat, şi cel făcând urâciune şi minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Apocalipsa 21:25-27, SCC).

Există o singură carte a vieţii, în care sunt scrise numele atât a creştinilor (Filipeni 4:3; Apocalipsa 3:5), care are parte de prima înviere (Apocalipsa 20:4,Apocalipsa 20:6), precum şi a celor drepţi de la învierea a doua. Când înviază: cei drepţi şi nedrepţi (Apocalipsa 21:11-15; Fapte 24:15).

Cei drepţi de la judecata de după mileniu vor fi consideraţi drepţi pe baza ascultării de legea lui Moise, sau de conştiinţă (Romani 2:12-15), cei care nu au practicat urâciuni sau minciuni.

Astfel cei drepţi de pe noul pământ, scrişi cu numele în cartea vieţii, vor putea intra în cetate, în patria cerească pentru a aduce glorie lui Dumnezeu!

De fapt, toate profeţiile cu privire la Israel, Ierusalim, se vor împlini în deplinătatea lor pe noul pământ, nu pe pământ acesta care va trece (Matei 24:35; 2Petru 3:10-13; Apocalipsa 21:1), căci ei vor dăinui etern în Ierusalim (Ioel 3:17-20).

Ierusalimul din profeţiile scrise de profeţii din vechiul legământ se referă la Noul Ierusalim (comp. Isaia cap. 54 cu Galateni 4:21-31).

Astfel Noul Ierusalim va fi oraşul creştinilor, celor cu cetăţenia cerească (Filipeni 3:20-21), dar el va fi şi capitala noului pământ, unde va avea acces oricine, căci porţile cetăţii nu vor fi încuiate!

Diferenţa dintre creştinii din Noul Ierusalim şi cei drepţi de pe noul pământ, este că unii adică creştinii vor fi locuitori ai cetăţi, iar ceilalţi: locuitori ai pământului!

Ei vor fi doar vizitatori (musafiri) ai cetăţii, aşa cum iudeii, prozeliţii, oameni din diferite naţiuni mergeau la Ierusalim cu ocazia unor sărbători, ei nu locuiau acolo, dar mergeu din când în când (vezi: Fapte 2:5; Fapte 8:27).

Astfel teoria cultelor care spun că Avraam, Isac şi Iacov vor locui în cer este greşită, deoarece cortul lui Dumnezeu, adică Noul Ierusalim va fi cu oamenii care de fapt vor locui pe pământ (Apocalipsa 21:3-5), doar mireasa va locui în cort (Apocalipsa 7:15). Ceilalţi vor intra ca vizitatori pentru a „aduce gloria şi onoarea” în cetate.  

Doar creştinii au biruit şi vor sta pe tron cu Cristos (Apocalipsa 3:21).

Prin urmare, Avraam, Isac şi Iacob, au putut râvni la o cetate construită de Dumnezeu, la o patrie cerească şi anume Noul Ierusalim, căci porţile ei nu se vor închide, la ea nu vor avea aces strict doar creştinii!

 

2.Botezul cu Duhul Sfânt:

În cartea: Daruri ale Duhului Sfânt sau fanatism? De Arend Remmers, se spune:

“Aceasta ar fi o schiţare scurtă a celor întîmplate în ziua Cincizecimii (Rusalii), cînd Duhul Sfînt a fost trimis şi creştinii au primit botezul cu Duhul Sfînt. Acest botez s-a petrecut o singură dată. Prin aceasta a luat fiinţă Trupul lui Hristos pe pămînt; dar el nu se formează mereu şi de aceea mai tîrziu nu mai citim despre botezul cu Duhul Sfînt.”

O erezie foarte mare care îi desparte pe „frați” de cer, este teoria că: Acest botez s-a petrecut o singură dată.”

Biblia învață clar că Botezul cu Duhul Sfânt, numit de Petru sub inspirația Duhului Sfânt: darul Duhului Sfânt (Fapte 2:38, GBV 2001), este: pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“ (Fapte 2:39).  

Cartea Faptele Apostolilor afirmă clar că cei din casa lui Corneliu au primit darul sau botezul cu Duhul (Fapte 10:44-48), la fel ca cei de la Paenticostă, textul este clar: Şi, când am început eu să vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca şi peste noi la început. Şi mi-am amintit cuvântul Domnului, cum spunea: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt». Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine deci eram eu, ca să-L pot opri pe Dumnezeu?“Fapte 11:15-17, GBV 20012.

Deci nu numai că a căzut ca peste cei adunați la Penticostă, dar chiar Duhul Sfânt îi amintește lui Petru promisiunea Domnului: voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt“ și o asociază cu lucrarea din casa lui Corneliu! Putem contrazice pe Duhul Sfânt care l-a călăuzit pe Petru?

Chiar cei 12 bărbați pe care i-a găsit Pavel în Efes primesc darul Duhului Sfânt (Fapte 19:5-6). Știm lucrul acesta nu doar că același dar: vorbirea în alte limbi se manifestă, dar și din faptul că Pavel întreabă: „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?“? Pentru lucrarea nașterii din nou, este nevoie de mai mult decât credință, ci și de: pocăință (Fapte 3:19), mărturia cu gura (Romani 10:9-10), botezul în apă (1Ioan 5:6-8), pe când pentru primirea acestui dar este suficientă credința, ca și în casa lui Corneliu. Pentru Botezul cu Duhul Sfânt sau darul Duhului, vorbirea în alte limbi este suficientă: credința în Domnul Isus ca cerință pentru al primi!   

De accea el mai este numit și pecetluire sau sigilare! Această lucrare a Duhului nu are legătură cu mântuirea, iertarea de păcate; căci condiția pentru pecetluire este credința (Efeseni 1:13). Pe când condiția pentru mântuire este botezul (Fapte 22:16; 1Petru 3:21).

Astfel teoria lui Arend Remmers, este falsă, când spune în aceiași carte: “Fiecare om care prin credinţa în Domnul Isus este mîntuit, primeşte Duhul Sfînt ca o pecete şi arvună (Efeseni 1:13-14; 2Corinteni 1:21-22) şi în felul acesta devine un mădular al lui Hristos (1Corinteni 6:15,1Corinteni 6:19), el fiind adăugat Trupului deja existent pe pămînt”.

Conform Bibliei botezul în apă te adaugă la trupul lui Cristos – 1Corinteni 12:12-13.

Unii cred datorită unor traduceri, că se referă la botezul în Duhul Sfânt, alții la botezați de un Duh, care este traducerea corectă și sensul exact al textului?

Şi pentru că în un Spirit, noi toţi într-un corp am fost botezaţi, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi. Şi toţi am fost adăpaţi dintr-un Spirit” 1Corinteni 12:13, Scripturile Calea Creștină.

În mod asemănător traduc următoarele traduceri:

Biblia 1688: „Pentru că şi într-un Duh noi toţi, într-un trup ne-amu botezat”.

Biblia de la Blaj 1795: „Pentru că, printr-un Duh, noi toţi într-un trup ne-am botezat

NT 1857: „Pentru că printr-un Duh noi toţi într-un trup ne-am botezat.

Sânta Scriptură S 1874: „Căci prin un Spirit noi toţi ne-am botezat într-un corp.

Chiar prima traducere a lui GBV, traduce mai corect, decât GBV 2001!

Astfel în GBV 1989: „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”.

Astfel în acest pasaj nu se vorbește de botezul cu Duhul Sfânt, cum cred mulți; ci, de botezul în apă care ne introduce în corpul lui Cristos, și aceasta a dus ca să fim în Spirit, și adăpaţi dintr-un Spirit”.

Textul nu vorbeşte de botezul în Spirit; ci, de faptul că toţi într-un Spirit, sau printr-un Spirit, într-un corp sau trup ne-am botezat, adică datorită lucrării Spiritului care are loc la botezul în apă, toţi am fost botezaţi (în apă) pentru a fi un corp, fără a se menţiona în text, explicit, elementul sau substanţa în care am fost botezaţi (cufundaţi), dar se subînţelege că este vorba de apa botezului.

Chiar și majoritatea comentatorilor, dintre aceştia menţionez pe Flemington, Beasley-Murray, F.F. Bruce, L.Morris, etc. susțin că verbele din versetul 13, se referă la primirea Spiritului Sfânt la botezul în apă!

În Biblie, trebuie analizat dacă botezul în apă, are proprietatea şi rolul de a încorpora în corpul lui Isus, dacă la botezul în apă este prezent Spiritul Sfânt și lucrează, și credinciosul este plasat în Spirit, adăpat dintr-un Spirit. Astfel o primă întrebare ar fi:

 

Ce realizează Spiritul Sfânt în momentul botezului în apă, realizează el transformarea credinciosului în mădular din corpul lui Cristos?

Când omul este botezat în apă, pe baza unei căinţe şi credinţe autentice, Spiritul Sfânt lucrează, şi realizează introducerea în Cristos, adică în corpul Său. În Romani 6:3, se spune referitor la botezul în apă: „botezaţi în Isus Hristos”. Unde este botezat credinciosul? În Isus! Iată cât de asemănător este, cu textul din 1Corinteni 12:12-13, unde se vorbeşte de un botez într-un corp. Dacă credinciosul prin botezul în apă este scufundat în Isus, este plasat în El, atunci este clar că botezul în apă are rolul de a fi introdus în corpul lui Cristos.

Spiritul Sfânt lucrează în apă nașterea din nou (Ioan 3:5), regenerarea (Tit 3:5); sfințirea (comp. 1Petru 1:2-3, cu 1Ioan 5:6-8), îmbrăcarea cu Cristos (Galateni 3:27).

 

Este credinciosul plasta la botez în Spirit, și ce însemnă aceasta?

Aceasta însemnă că carnea păcătoasă a credinciosului a fost crucificată, și a primit o altă viață, una spirituală condusă de Spiritul (Galateni 5:24; Romani 8:14), și nu de carne, botezul având rolul de a cricumcide carnea, și de a învia împreună cu Cristos la viață nouă condusă de Spiritul (Coloseni 2:11-12; Romani 6:2-5).

De aceea, le și spune Pavel la creștinii botezați din Roma: Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Spirit; dacă Spiritul Dumnezeului locuieşte în voi. Dar, dacă cineva nu are Spiritul lui Christos, acesta nu este al LuiRomani 8:9, SCC.

 

Este adăpat credinciosul din Spirit atunci?

Da! Căci momentul când credinciosul bea din Spiritul Sfânt, este momentul când este botezat într-un corp, când devine mădular în corpul lui Cristos, când primeşte Spiritul, și se naşte din nou.

Dacă nașterea din nou ce are loc în botezul în apă, este adăparea dintr-un Spirit, botezul în Spirit Sfânt, nu este o adăpare; ci, este o scufundare în Spirit (Fapte 1:5), dar și o umplere cu Spirit (Fapte 2:4).

 

3. Daruri ale Duhului:

O afirmaţie clară că vorbirea în limbi şi darul de vindecare nu ar mai fi în vremurile noastre nu găsim în Noul Testament. Pe de altă parte nu scrie in nici un loc că aceste daruri vor rămîne pînă la sfîrşitul epocii creştine. Poate cineva va spune că acesta nu este nici un argument!”

Nu doar că nu este un argument, dar Dumnezeu prin Pavel, explică clar când limbile se vor sfârși:

1Corinteni 13:8-12 se spune: ,,Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi… Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”

Deci textul spune clar că prorociile care sunt un lucru „în parte” se vor sfârşi. Când? ,,când va veni ce este desăvârşit”, dar la ce se referă termenul: ,,desăvârşit”? Cuvântul desăvârşit, în greacă: ,,teleion”, semnifică ceva pe deplin dezvoltat, perfect, complet. Unii interpretează că se referă la desăvârşirea Bibliei, adică la încheierea canonului Biblic, alţii spun că se referă la starea perfectă şi cunoaşterea desăvârşită de care vor avea parte creştinii odată cu răpirea lor la cer la venirea Domnului. Este clar că prima variantă nu se potriveşte, căci atunci când va înceta prorocia va înceta şi cunoştinţa, ori la încheierea canonului Biblic, la sfârşitul sec. I d.C. cunoştinţa nu s-a încheiat. Ba chiar sunt profeţii biblice că în viitor, la timpul sfârşitului, cunoştinţa va creşte (Daniel 12:4).

Deci prorocia va exista până la venirea Domnului pentru că până atunci va exista şi cunoştinţa. Doar atunci la venirea Domnului, vine starea de perfecţiune, când  ,,vom vedea faţă în faţă” şi ,,voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” Sau altfel spus, prorociile şi limbile şi cunoştinţa vor exista până va veni ceea ce este perfect, o stare de perfecţiune când nu mai avem nevoie de daruri. Întrebări: A încetat cunoştinţa? Când vom cunoaşte pe deplin lucrurile? Răspunsul corect este : ‘în viitor cunoştiinţa va înceta’, atunci când va veni ce este desăvârşit”, vom cunoaşte deplin.

Fapte 2:17-18: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci.” Această profeţie a început să se împlinească în primul secol cu ocazia Penticostei, însă ea este valabilă pentru toată perioadă de timp, până în viitor, la venirea zilei de mânie a lui Dumnezeu (vezi Ioel 2:31-32). Căci ea mai precizează în continuare: „Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” Deci până când va veni ziua Domnului, Dumnezeu va turna din Spiritul Lui peste orice făptură credincioasă, şi creştinii vor primi: profeţi, vise şi viziuni.

În Evrei 2:2-4, se arată, că Dumnezeu se foloseşte de daruri pentru a întări mărturia oamenilor Lui, de ce astăzi ar fi altfel? De ce ar proceda Dumnezeu altfel astăzi? Având în vedere că El nu se schimbă (Iacob 1:17 comp. cu Romani 11:29)? Având în vedere că Isus este acelaşi şi ieri, şi azi şi în veci? – Evrei 13:8. Oare nu avem nevoie şi în prezent ca Dumnezeu să adeverească predicarea Evangheliei prin semne şi minuni?

Până când va fi valabil darul Spiritului Sfânt, adică vorbirea în alte limbi? În Fapte 2:39, se răspunde: „Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” Noi acum încă suntem în ziua de har, în ziua salvării, în anul de îndurare (2Corinteni 6:2; Luca 4:18-19), când darul Duhului Sfânt, adică a vorbi în limbi ca cei de la Penticostă (Fapte cap. 2), este valabil şi pentru noi, căci el este pentru TOŢI „în oricât de mare număr”.

Un alt argument este ce se spune la 1Corinteni 1:5-7, unde se arata ca Pavel credea ca darurile vor fi până la aratarea Domnului : „Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” Argumentul cheie este: „nu duceţi lipsă de nici un fel de dar [gr. charismati – lit. „dar al harului”], în aşteptarea arătării Domnului” deci gândirea lui Pavel inspirată de Spiritul Sfânt, nu prevedea o întrerupere a darurilor harului, până la arătarea Domnului Isus.

Ioan 14:12: „Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl” Întrebare: cum vom putea face lucrările (la plural, deci nu se referă doar la lucrarea de predicare) Domnului nostru, dacă noi nu vom avea darurile Lui? Însă Domnul a promis că El va fi cu noi şi ne va însoţi cu prezenţa Lui, prin manifestarea darurilor, şi acestea vor fi semnul că noi avem credinţă în Numele Lui (comp. Matei 28:20 cu Fapte 1:8).

Dar ce putem spune despre serviciile de apostol, profet, etc.? Să lăsăm ca Sfânta Scriptură să ne răspundă la această întrebare, astfel citim următoarele în Efeseni 4:11-13:  ,,Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”

Din acest text reiese clar, că vor fi ,,apostoli… prooroci … până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”, întrebare: au ajuns toţi credincioşii „la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”? Orice creştin sincer va răspunde cu NU la această întrebare (vezi Filipeni 3:12).

Textul răspunde la două întrebări: Pentru ce s-au dat aceste servicii, de apostol, profet, evanghelist, păstor şi învăţător? Răspuns: „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”. Dar textul mai răspunde la o întrebare: Până când vor exista aceste daruri-oameni sau „daruri sub formă de oameni” NW? „până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”. Dacă nu am ajuns încă TOŢI la „unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”, atunci concluzia care se desprinde, este că avem nevoie de aceste servicii şi în prezent. Ba mai mult, că ele sunt actuale, posibile şi de dorit! Ba mai mult, profeţiile Biblice indică că acest dar va se va manifesta din abundenţă în viitorul apropiat (Apocalipsa 11:3-6). Este timpul ca şi noi să acceptăm aceste daruri spre zidire şi să le exercităm într-un mod iubitor şi biblic spre edificare, mângâiere şi încurajare.

În cartea: Daruri ale Duhului Sfânt sau fanatism? De Arend Remmers, se mai spune:

„De cînd cercul descoperirilor dumnezeieşti a fost închis de scriitorii Noului Testament, nu mai există descoperiri noi. Pavel a fost unealta prin care a fost întregit Cuvîntul lui Dumnezeu, în ultima carte a Bibliei scrie clar: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta, că, dacă va adăuga cineva la ele, Dumnezeu îi va adăuga nenorocirile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva din cuvintele cărţii acestei prorocii. îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfîntă, scrise în cartea aceasta" (Apocalipsa 22:18-19).

Să sintetizăm încă o dată ceea ce este spus în Noul Testament despre descoperire şi prorocire.

1. Descoperire înseamnă COMUNICAREA unor gînduri noi ale lui Dumnezeu, pînă acum necunoscute. După întregirea Noului Testament NU mai există descoperiri noi în legătură cu adevărul creştinismului.”

Această teorie este falsă, nebiblică și păgubitoare!

Deorece Dumnezeu dă mesaje oamenilor Lui, fără ca acestea să fie o complecatare la Scriptură! Încă din vechime, Cuvântul lui Dumnezeu arată cazuri de profeţi, mesaje profetice, care sau prezentat pe parcursul timpului din partea lui Dumnezeu, fără ca acestea să fie consemnate în Biblie (Ioan 20:30; Ioan 21:25; 2Cronici 12:15; 2Cronici 13:22; 2Cronici 34:25; 1Regi 22:39; 1Regi 22:45; 2Cronici 35:4; 2Cronici 20:34; 2Cronici 33:19; Coloseni 4:16; etc.), astfel pot exista şi în prezent profeții, fără a fi necesar ca ele să fie trecute în Biblie, căci Dumnezeu spune în Amos 3:7: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Astfel mesajele lui Dumnezeu nu sunt complectare la Biblie, ci înștiințări despre ceea ce El face pe pământ!

Unii spun: „Biblia e perfectă şi completă, şi îl face pe om desăvârşit fără a mai fi nevoie de ceva” Ei argumentează cu textul din 2Timotei 3:16-17 unde se spune că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Contextul textului este: „Tu să rămîi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii dela cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mîntuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. - 2Timotei 3:14-17. Pe de o parte Timotei din pruncie a fost învățat de mama și bunica lui (vezi și 2Timotei 1:5), iar pe de altă parte el a fost învățat de apostolul și învățătorul: Pavel (1Timotei 2:7).

Se ridică întrebările: nu erau suficiente Scripturile, pentru ce avea nevoie el de apostolul Pavel? De îndrumarea lui? Pentru ce mai era nevoie ca apostolii Petru și Ioan să scrie epistole și cărți ce urmau să fie adăugate la Biblie, dacă Scriptura care era în timpul lui Pavel, singură, îl făcea pe om: „desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”?

Cu siguranță că Scripturile au fost date de Dumnezeu, pentru ca omul lui Dumnezeu „să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”, însă nu doar ele sigure pot împlini acest scop, sau nu doar Scripturile SINGURE ne pot ajuta să devenim desăvârșiți!

Căci Dumnezeu a dat poporului Lui, alături de Scripturi și Duhul Sfânt! Căci cine este capabil și învrednicit de Dumnezeu să ne tălmăcească Scripturile și să le mânuie? În Efeseni 6:17, BC, găsim răspunsul: „Luaţi şi coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu”.

Doar Duhul Sfânt poate mânui această sabie, care este Cuvântul lui Dumnezeu! Doar El ne poate ajuta să îl folosim spre viață și gloria lui Dumnezeu!

Ioan 16:13, BC: „Cînd va veni Mîngîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare”. Iată cine ne călăuzește în tot adevărul: Duhul Adevărului. Doar având Duhul Adevărului vom înțelege Cuvântul adevărului (Ioan 17:17), dar chiar vom pri mi profeții pentru viitor.

Biblia poate fi înţeleasă corect, doar prin Duhul care a inspirat-o, astfel fără lucrarea Duhului Sfânt, nu putem înţelege Scripturile, căci Biblia precizează clar în 1Corinteni 2:10-15: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu.Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeuprin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhuluilui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni”. Unul din lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu este Biblia, de aceea ne dă Duhul Sfânt ca să putem cunoaște și înțelege lucrul dăruit de El: Sfânta Biblie!

Dumnezeu a mai dat poporului Lui, alături de Scripturi și Daruri ale Duhului Sfânt!

1Corinteni 1:5-7, BC: „Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos”.
Iată ce îmbogățește vorbirea noastră spirituală, și cunoaștința noastră: darurile harului date până la arătarea Domnului Isus!

Oameni ce au daruri și sunt cei care slujeasc în adunare ajutându-ne spre desăvârșire:
Efeseni 4:11-15: „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pînă vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vînt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos”.

Ce ajutor pe lângă Biblie avem pentru desăvîrşirea sfinţilor? Slujbele de: apostoli, prooroci, evangheliști, păstori și învățători!

Deci cum putem ajunge TOȚI creștinii la „la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”? Prin Scriptură; și prin lucrarea oamenilor care o cunosc, o trăiesc, și care ne pot învăța și ajuta și pe noi (comp. 2Timotei 3:16-17 cu Efeseni 4:11-13; Evrei 13:7,Evrei 13:17).

În concluzie, am nevoie de Dumnezeu, care să lucreze prin Fiul și Duhul Sfânt, prin daruri și uneori și prin: oameni-daruri prin care să înțeleg Scripturile, și astfel folosindu-mă de aceste mijloace de har, sub călăuzirea lui Dumnezeu, să pot ajunge desăvârșit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună!"

Aceşti creştini uită, că după cum „trupul fără duh este mort” (Iacob 2:26), tot aşa litera Scripturii fără Spiritul lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă şi interpretată corect, astfel însuşi Scriptura spune, şi ar trebui să i-a aminte toţi la ceea ce afirmă ea în 2Corinteni 3:5-18: „Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa....Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată. Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

Astfel Biblia ca literă, fără intervenţia şi revelaţia Spiritului, îl face pe om greoi la minte, însă Spiritul dă viaţă, ne dă interpretarea corectă, şi ne face prin Scripturi cu totul destoinici ca să servim nu literei, ci Spiritului, de care unii vor să se dispenseze ca şi cum nu ar mai avea nevoie de El.

 

4. Vindecarea prin ungere:

Rugăciune şi vindecare în Iacob 5:14-16

Un text biblic des citat este Iacob 5:14-16: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrînii adunării şi ci să se roage pentru el, ungîndu-1 cu untdelemn, în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe ccl bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate." Punctul esenţial aici este pe ccl bolnav. El stă la mijloc şi de la el pleacă toate. Aici nu putem vorbi de o minune, adică o influenţă directă a puterii lui Dumnezeu. în afară de aceasta să nu uităm că această scrisoare este scrisă într-o perioadă de trecere, chiar la începutul Bisericii (Adunării), şi anume către cele 12 seminţii ale lui Israel în care se aflau mulţi credincioşi creştini. La iudei erau bătrîni ai adunării (Exod 24:9) şi în prima perioadă a Bisericii au fost rînduiţi bătrîni de către apostoli în diferite locuri (vezi Faptele Apostolilor 14:23: Tit 1:5). Astăzi nu mai are nimeni autoritate pentru acest lucru. în sensul acesta, cum scrie în Iacob, nu mai pot fi chemaţi bătrînii de către un bolnav. Putem totuşi să chemăm pe unii fraţi credincioşi plini de credinţă, care fac şi astăzi slujba de bătrîni, să se roage pentru noi…Cuprindem în trei puncte cele spuse în acest capitol:

1. Dumnezeu, care este stăpîn peste viaţă şi peste moarte poate vindeca oricînd intr-un mod minunat pe bolnavi, fără intervenţie omenească. Insă cu încredere în Dumnezeu putem să ne folosim şi de cunoştinţele medicale.

2. Daruri ale harului de vindecare nou testamentale au fost date de Dumnezeu la începutul Ekklesiei (Bisericii) unor unelte alese, ca o dovadă a puterii Sale pentru necredincioşi. Aceste vindecări erau semne ale lui Dumnezeu care nu presupuneau credinţă la cei vindecaţi.

3. Rugăciunea credinţei prin „presbiterii adunării" poate şi astăzi să fie făcută într-o formă asemănătoare pentru bolnavii care doresc aceasta, dar trebuie clarificat dacă nu sînt păcate ascunse”.

Unde învață Biblia că bătrânii adunării sunt doar la adunările formate din iudei? Și nu în toate adunările creștine? Nicăieri! Ba mai mult, slujba de bătrân apare și la adunările dintre națiuni (Fapte 14:8-23; Fapte 20:17; 1Timotei 5:17,1Timotei 5:19; comp. 1Petru 1:1, cu 1Petru 5:1).

Unde învață Biblia că doar la început bătrânii trebuie să vindece și nu în toată epoca adunării? Nicăieri! Principiul din Iacob 5:12-14, nu are vreo referire la o perioadă de timp, ci așa ca și rugăciunea cînd suntem în suferință, sau ca și cântarea când suntem bucuruși, tot așa și ungerea cu untdelemn când suntem bolnavi – vezi Iacob 5:13-16.

 

Doctrina despre mântuire:

1. Este credința ce conduce la mântuire, un dar?

În cartea Răspunsuri la întrebări 2x7”, de Arthur Schweizer:

Pentru că omul firesc nu poate să creadă! Credinţa mântuitoare este un dar de la Dumnezeu. Citim în Romani 8:7: „Gândirea cărnii (firii păcătoase) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate", iar în 1Corinteni 2:14 citim: „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual".

Atunci cînd un om ascultă Evanghelia el nu mai este în gândirea cărnii, și el nu mai este în sfera naturalului; ci, în sfera Duhului prin care se predică – Fapte 10; 2Petru 1:10-12.

Nicăieri Biblia nu învață că:Credinţa mântuitoare este un dar de la Dumnezeu.

Dimpotrivă, Biblia arată clar că credinţa salvatoare care duce la îndreptăţire, vine din inima omului, în Romani 10:9-10: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mîntuire”. Este foarte clar în Scriptură că omul trebuie să creadă în inima lui, nu darul crede, ci omul, lui i se porunceşte să creadă în Isus (Fapte 16:30-31), nu darului! Credinţa salvatoare este o credinţă ce vine din inimă, aşa o defineşte Biblia, nu un dar al credinţei!

Prin urmare, toţi oamenii pot crede în Cristos, toţi oamenii sunt chemaţi să creadă şi astfel să fie îndreptăţiţi şi să primească mântuirea şi iertarea păcatelor, după cum învaţă Scriptura în contextul din Romani 10:11-13: după cum zice Scriptura: «Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine.» În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaş Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă «oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit”.

Biblia învaţă clar că „toţi”, pot fi mântuiţi, Biblia foloseşte şi expresia: „oricine”, astfel oricine crede din inimă şi Îl cheamă pe Isus, va fi mântuit!

Biblia arată voinţa lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi! În 1Timotei 2:1-4, se afirmă: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii,
pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă pacinică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”
.

Apostolul Pavel îndeamnă să ne rugăm pentru toţi oameni, chiar pentru regi păgâni, nu doar pentru cei aleşi de Dumnezeu, dar de ce să ne rugăm pentru toţi? Pentru că Dumnezeu voieşte „ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”.

Că unii nu vor fi mântuiţi, este din cauza lor, nu din cauza lui Dumnezeu, pentru că ei aleg să nu creadă, să nu-L urmeze pe Cristos, să nu vină la cunoştinţa adevărului!

Domnul este clar: Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuş, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Marcu 8:34). Fără a ne certa pe cuvintele „toţi” şi „lumea”, Evanghelia este limpede: „Dacă voieşte cineva”!

Tu voieşti iubite cititor?

Evanghelia este limpede, Domnul afirmă clar: „Isus le-a răspuns: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celuice M’a trimes pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc dela Mine”. Iată, cine va ajunge să cunoască adevărul şi să fie mântuit, oamenii care vor să facă voia lui Dumnezeu! Eşti tu iubite cititor un astfel de om?

 

2. Se poate pierde mântuirea?

În cartea: O Mântuire aşa de mare de F. B. Hole

“Apostolul Pavel îi îndemna pe filipeni să lucreze la „mîntuirea lor cu frică şi cutremur"

(Filipeni 2:12). Cum putem înţelege acest text?

Filipenii erau ameninţaţi în două moduri: vrăjmaşi din afară (sfîrşitul capitolului 1) şi disensiuni înăuntru (începutul capitolului 2). Era relativ uşor să faci faţă primelor ameninţări, faţă de celelalte, care erau atît de periculoase încît era necesară amintirea exemplului incomparabil al lui ! Hristos. Mai mult, apostolul nu putea să-i mai ajute, pentru că se afla în închisoare la Roma.

În aceste împrejurări, filipenii trebuiau să dea dovadă de veghere spirituală, pentru a se menţine într-o stare bună, cu toate pericolele care-i ameninţau. Ei trebuiau să lucreze nu pentru mîntuirea sufletului lor, care este obţinută odată pentru totdeauna, ci pentru mîntuirea în alergarea lor creştină.

Această mîntuire zilnică trebuie privită în două moduri. Pe de o parte Dumnezeu lucrează în noi, „după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (Filipeni 2:13) şi pe de altă parte, de la noi se cere sîrguinţă, pentru ca harul lui Dumnezeu să aibă un rezultat deplin în noi.”

Teoria că odată obținută mântuirea, aceasta este pentru totdeauna este o teorie falsă!

Dacă credința mântuitoare vine din inima omului, depinde de om să rămână în credință până la capăt (1Petru 1:9), și prin credință în Cristos! Sfatul Domnului: „Rămâneți în mine”, ar fi intutil dacă ucenicii nu pot ieși din Cristos! – Ioan 15:1-4.

Apostolul Ioan vorbeşte aici de oameni care au fost în adunare, în mijlocul creştinilor, problema lor este că ei nu au rămas în ceea ce au auzit de la început, adică în învăţătura lui Cristos şi au devenit anticrişti. Căci în 2Ioan 1:9, se spune: Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Cristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cel ce rămâne în învăţătura aceasta Îl are şi pe Tatăl, şi pe Fiul”. Totuşi cel puţin un timp ei l-au avut pe Dumnezeu, atât timp cât au fost în învăţătura lui Cristos. Ei nu erau dintre ai noştri, din punct de vedere al veşnicei, în sensul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte că ei vor cădea pe baza preştiinţei sale.

Chiar cei la care le scrie Ioan, erau avertizaţi să aibă grijă, şi Ioan le spune o condiţie a rămânerii în mântuire: Dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, ori această condiţie este inutilă dacă cei cu adevărat mântuiţi, nu mai pot pierde mântuirea!

Evrei 6:4-8: „Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s’au făcut părtaşi Duhului Sfînt, şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor –şi cari totuş au căzut, este cu neputinţă să fie înoiţi iarăş, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit. Cînd un pămînt este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru cari este lucrat, capătă binecuvîntare dela Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfîrşeşte prin a i se pune foc”.

Iată că oameni care s-au născut din nou, fiind descrişi prin cuvintele: au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s’au făcut părtaşi Duhului Sfînt, şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor”, pot cădea din Cristos! În context se referă la o cădere din nou în iudaism care te desparte de Cristos definitiv (comp. cu Galateni 5:1,Galateni 5:4), fără ca să mai ai posibilitatea de a fi înnoit prin pocăinţă! Dacă aceşti evrei nu erau mântuiţi cu adevărat, ei nu puteau nici cădea, dar ei au fost mântuiţi fiindcă au primit darul ceresc, şi Duhul Sfânt!

Apoi pământul cu care îi compară Pavel poate da, fie plante folositoare, fie spini şi mărăcini, alegerea este a omului, Dumnezeu este credincios, căci El a turnând ploi şi binecuvântări, însă dacă apar spini şi mărăcini după ce acel om a primit ploaia Duhului Sfânt şi a gustat din domnia cu Cristos, adică din „puterile veacului viitor”, este vina omului. Astfel de om depinde rămânerea în mântuire, sau căderea din ea, Dumnezeu este credincios, El îşi face partea Lui. 

Un alt text din crez, este Evrei 10:39: Noi însă nu sîntem din aceia cari dau înapoi ca să se peardă, ci din aceia cari au credinţă pentru mîntuirea sufletului”.

Textul este clar, se poate da înapoi din credinţă, deci mântuirea se poate pierde! Căci fără credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu! (Evrei 11:6).

Contextul este şi mai clar (v.35-39): Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v’a fost făgăduit. „Încă puţină, foarte puţină vreme“, şi „Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.“ Noi însă nu sîntem din aceia cari dau înapoi ca să se peardă, ci din aceia cari au credinţă pentru mîntuirea sufletului”.

Iată condiţiile pentru a rămâne în credinţă şi implicit în mântuire: Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră...Căci aveţi nevoie de răbdare... şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi...”.

În Efeseni 2:6, se afirmă: „El ne-a înviat împreună cu Cristos şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti, în Cristos Isus”. Este această poziţie, o poziţie care se poate pierde sau nu? Textul în sine nu ne răspunde, însă tot în cartea Efeseni găsim scris: „Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, cari nu sînt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţămire. Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n’are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5:3-5). Iată Pavel îi sfătuieşte ce să nu vorbească şi ce fapte să nu facă, în caz contrar, ei nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!

Astfel toată teoria că cineva o dată mântuit nu poate să-şi piardă mântuirea este falsă, Biblia arată clar că mântuirea se poate pierde şi ea este condiţionată de ascultare!

 

3. Condițile adevăratei mântuiri:

Dumnezeu dă viața veșnică doar în dar, (Romani 6:23). Viața veșnică este un dar nemeritat, dat celor care prin credință întind mâinile să-l primească. Darul nu se dă celor care cred că l-au obținut prin propria neprihănire, prin tradiții, forme religioase nebiblice. Darul nu se dă pe bază de merite personale, de fapt nici unul dintre noi nu-L merităm, „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).

Darul vieții veșnice se dă prin har. Cuvântul „har” din limba română, aşa cum apare el în Biblie vine din grecescul: „kharis” care înseamnă: graţie, dulceaţă, farmec, favoare sau bunătate ne-meritată şi se referă la a primi ceva fără să meriţi, fără să o obţii prin eforturi sau realizări proprii, se mai poate referi la graţiere sau iertare ne-meritată. Un pasaj biblic care evidenţiază ce este harul, este cel din Romani 6:23, unde se spune: Fiindcă plata [opsonia] păcatului este moartea, dar darul harului [kharisma] lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus”. Astfel plata în greacă „opsonia”, înseamnă literalmente: soldă, acest cuvânt se folosea la plata pe care o primeau soldaţii adică salariu regulat, în contrast cu „kharisma”, care era un dar primit din bunăvoinţa Stăpânului, ca atunci când un soldat primeşte ca primă, o sumă suplimentară ce depinde în întregime de favoarea (harul) Stăpânului.

Primirea acestui dar al harului: viața veșnică, poate fi comparat cu primirea unui colet poştal, trimis spre noi în dar. Însă, chiar dacă coletul este cadou, gratuit, dacă tu nu își faci timp pentru poștă, nu îți iei: Buletinul de expediție ajuns în cutia poștală, Cartea de Identitate şi nu merg la poştă să scoți coletul, după un timp ele se returnează la expeditor! Dumnezeu nu poate fi batjocorit să aștepte la nesfârșit, ca noi să primim darul. Este un timp când îl putem primi (Isaia 55:6-7).

Însă nu primesc coletul deoarece am luat în mână Cartea de Identitate şi am mers la poştă; ci datorită bunătăţii celui care înainte ca eu să-l cunosc sau să fac ceva pentru el, el a trimis coletul din dragoste față de mine. Partea care mi-a revenit mie, sunt doar mijloacele prin care acționez în acord cu harul și darul lui Dumnezeu, prin care intru în Domnul Isus, și astfel primesc viața veșnică fiind în El! – Romani 6:23.

Ce însemnă practic că trebuie să fac eu ca să intru în posesia darului vieții veșnice?

În continuare voi descrie cei 7 pași spre viața veșnică:

 

1) Auzirea Evangheliei sau a veștii bune (Efeseni 1:13). În primul rând, trebuie să fiu înștiințat de faptul că darul vieții eterne este și pentru mine, trebuie să primesc ilustrativ vorbind: Buletinul de expediție”. Acest material pe care îl citești acum, are acest rol să te înștiințeze!

Trebuie să aud Evanghelia care mă înștiințează că Dumnezeu ne-a creat drepți dar omul a păcătuit, și noi ca urmași a lui Adam: păcătuim și călcăm legea lui Dumnezeu fie din greșeală, fie voit (Ecleziast 7:29; Romani 5:12) și suntem vinovați în fața Sfântului Dumnezeu! –Romani 3:10-12.

Însă Dumnezeu ne poruncește să ne căim: Fapte 2:38; Fapte 3:19; Fapte 17:30.

 

2) Evanghelia ne îndemnă la: căința față de Dumnezeu (Fapte 20:21; Evrei 6:1,Evrei 6:2).

Cuvântul „căință” (SCC) tradus în unele Biblii cu „pocăință” (BC), însemnă părere de rău pentru gândurile, vorbele și faptele rele prin care am călcal legea lui Dumnezeu. Cuvântul pentru „căinţă” din grecescul „metanoeo”, tradus însemnă „schimbarea minţii”, astfel schimbându-ne: mentalitatea modul cum vedem lucrurile, schimbăm nu doar gândirea, ci și vorbirea și faptele care izvorăsc din gândirea noastră.

Însușindu-ne legea lui Cristos, a Noului Legământ, vedem prin Spiritul Sfânt (Ioan 16:8), cât de păcătoși sau nelegiuiți am fost, și astfel în virtutea acestei cunoștințe ne căim total de toate călcările legii lui Isus.

Căința aceasta duce însă la fapte schimbate, la un alt mod de viață!

Când Ioan Botezatorul a predicat în deşertul iudaic, el le-a spus mulţimilor: „Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă”.  El le-a explicat practic cum pot face asta: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel” (Luca 3:2-11).

Tot la fel apostolul Pavel, îşi descrie serviciul prin cuvintele: „Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor (Fapte 26:20). Iată căinţa nu este doar o schimbare a minţi, sau o emoţie, o părere de rău, un sentiment; ci, ea implică şi sentimente, şi voinţă, dar ea trebuie să ducă la fapte vrednice de căinţă! Aceste fapte nu pentru a obține iertarea divină, ci pentru a arăta că ne-a părut rău de viața nelegiuită ce am dus-o în trecut. Pentru păcatele noastre, Evanghelia ne învață că Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu a fost pedepsit în locul meu ca păcătos și astfel Dumnezeu Tatăl nu mai trebuie să mă pedepsească pe mine (Isaia 53:4-5; Ioan 3:16).  Toate păcatele mele au fost transferate asupra Lui și toată dreptatea Lui a fost transferată asupra mea dacă cred în sacrificiul Lui, astfel că Tatăl mă poate vedea acum prin faptele perfecte a lui Isus și mă poate declara: drept (fără păcat) – Romani 3:21-26; Romani 5:12-19.

Astfel următorul pas este:

 

3) Evanghelia ne îndemnă la: credința în Isus (Fapte 16:31; Fapte 20:21; Efeseni 1:13).

Cuvântul grecesc „pistis”, care este tradus cu „credinţă are și sensul de credincioșie, arătând că credința aceasta duce la credincioșie, loialitate nu este doar una formală. Iar credința nu este doar o acceptare pasivă; ci, o încredere neclintită în lucrurile în care sperăm (Evrei 11:1), o încredere în Dumnezeu (Evrei 11:6), în Cristos (Ioan 14:1), în promisiunile lui Dumnezeu (Evrei 6:12), și ea vine din inimă (Romani 10:9).

A crede în Isus, nu înseamnă doar a crede că El există, sau că El este Fiul lui Dumnezeu, a crede în Isus, însemnă a te încrede în El, în ce priveşte salvarea ta, nebizuindu-te pe faptele tale bune, pe evlavia ta; ci, pe El şi jertfa Lui. Credința în El implică a ne încrede în El în toate domeniile vieţii, şi a asculta în toate de El. Biblia este clară şi învaţă: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36 BCR).

Ascultarea de Domnul, datorită încrederii în El duce la:

 

4) A deveni discipol a Lui prin învățarea poruncilor Lui și împlinirea lor (Matei 28:19-20; Ioan 4:1).

Conform cu Matei 28:19-20, SCC: Ducându-vă deci, faceți discipoli din toate naţiunile; învăţându-i să respecte toate câte v-am poruncit. Şi iată! Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul epocii.

 

Un credincios devine discipol al Lui învățând toate câte Învățătorul a poruncit și apoi împlinindu-le în viață! De aceea, prima dată omul este făcut: discipol sau ucenic prin învățătură și prin ascultarea lui și apoi este botezat (Ioan 4:1). Ascultarea de Domnul implică: lepădare de sine, a lua crucea zilnic şi a-L urma pe Domnul (Matei 16:24; Luca 9:23), a i te dedica Lui pe deplin (2Corinteni 8:5).

După ce credinciosul și-a însușit învățătura Domnului, o trăiește, urmează:

 

5) Mărturia cu gura de dinainte de botez (Romani 10:9-10).

Omul care a devenit discipol al Domnului prin căință, credință, învățarea și împlinirea poruncilor Domnului, este dus la o apă curgătoare, unde el are ocazia să își mărturisească credința în Domnul Isus. Astfel, înainte de scufundarea în apă, el va rosti o rugăciune la Isus în care va mărturisi din inimă că Dumnezeu l-a înviat pe Isus, Fiul Său și l-a făcut Domn, și în această calitate Îl invocă pentru a primi spălarea de păcate (Romani 10:9-10; Fapte 22:16).

Această rugăciune va fi o mărturie publică în fața martorilor nevăzuți (îngerii) și în fața martorilor văzuți (credincioșii prezenți), după cum se spune la 1Timotei 6:12.

 

6) Botezul sau scufundarea în apă curgătoare în Numele lui Isus Cristos (Fapte 2:38; Fapte 19:5).

În limba greacă pentru botez este expresia:baptizo”, ce înseamnă: „scufundare, cufundare, afundare, imersiune”. Astfel, botezul în apă este o scufundare completă într-o apă curgătoare (Matei 3:5-6; vezi și Ezechiel 47:1-12), pentru o clipă, care se face în Numele lui Isus Cristos mediatorul Noului Legământ (Fapte 2:38; Fapte 8:16; Fapte 10:48; Fapte 19:5). Botezul în Numele lui Isus însemnă o scufundare în persoana lui Isus (comp. Fapte 2:38 cu Romani 6:3). Astfel, în botezul în apă, noi noi murim faţă de păcat, faţă de lume, carnea păcătoasă este tăiată, fiind circumciși de Cristos, suntem îngropați cu Cristos față de viața veche, iar când am ieşit din apă, înviem împreună cu Cristos la o viaţă nouă pentru Dumnezeu (Romani 6:2-3,Romani 6:11; Coloseni 2:11-12).

Botezul este „cererea” către Dumnezeu (1Petru 3:21, GBV 1989), pentru a trăi „după voia lui Dumnezeu” (1Petru 4:1-2). El mai este „baia renaşterii” (Tit 3:5 CLV), și este locul unde ne naştem din apă şi Spirit (Ioan 3:5), devenind astfel fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12,Ioan 1:13).În botez experimentăm: îmbrăcarea noastră cu Cristos (Galateni 3:27), și acolo inimile noastre sunt: stropite şi curăţite de un cuget rău” (Evrei 10:22). Botezul realizează toate aceste lucruri, doar dacă cel care s-a botezat, a îndeplinit condițiile de dinainte de botez!

Dar să vedem ce facem după ce am ieșit din apa botezului?

 

7) La ieșirea din apă, rugăciunea la Dumnezeu, pentru a primi Spiritul de înfiere (Luca 3:21; Romani 8:15-17).

Conform Bibliei, cei care s-au născut ca fii prin botezul în apă, ei imediat sunt înfiați! În Galateni 4:6-7, se spune: „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!” Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu”. În primul rând, observăm că fiilor lui Dumnezeu născuţi din El, Dumnezeu le trimite Spiritul Fiului Său, care strigă: Tată. Astfel, li se toarnă dragostea lui Dumnezeu prin Spiritul în inimile lor (Romani 5:5).

Înfierea sau adopţiunea, este o mărturie publică şi dublă a Spiritului Sfânt şi a spiritului nostru, că nu mai suntem robi ai Satanei, ci am devenit fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Cristos (Romani 8:15-17). Dacă naşterea din nou este o lucrare lăuntrică, în om, înfierea ne duce să strigăm cuvintele: „Tată”, este ca un certificat exterior, care atestă că un om este fiu al lui Dumnezeu! – Romani 8:15-17.

 

Doctrina despre adunare:

 

1. Când a venit în ființă: adunarea lui Cristos?

În cartea: Casa lui Dumnezeu de Edward Dennett, se învață:

De cînd există Biserica?

Domnul Isus i-a spus lui Petru: „Voi zidi Biserica Mea" (Matei 16:18). Cuvintele acestea arată că Biserica nu era încă în existenţă atunci. Temelia Bisericii sau Adunării ca o casă a lui Dumnezeu a fost pusă de apostolii şi prorocii Noului Testament (Efeseni :219,Efeseni :20). Apostolul Pavel scrie adunării din Corint: „Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie, decît aceea care a fost pusă şi care este Isus Hristos" (1Corinteni 3:11). „Ziua de naştere" a Bisericii este timpul cînd Duhul Sfînt S-a coborît, la Cincizecime, aşa cum este arătat în Faptele Apostolilor 2. Duhul Sfînt locuieşte în Adunare, care este templul lui Dumnezeu (1Corinteni 3:16).”

Teoria aceasta nu are un suport în Scriptură! Nici în Fapte cap. 2, nici în Efeseni 2:19-20; 1Corinteni 3:11,1Corinteni 3:16, nu se învață că adunarea a luat ființă la Penticosta!

Conform cuvintelor Domnului nostru Isus Cristos, Ioan Botezătorul a botezat cu toată autoritatea pe care Cerurile i-au dat-o (Matei 21:23-37). Ioan „un om trimis de Dumnezeu” (Ioan 1:6) care avea un mandat divin pentru întreg Israelul, conform planului lui Dumnezeu (Luca 7:29-30), L-a botezat pe Isus Cristos (Matei 3:13-17) şi pe mulţi alţii (Matei  3:5-6; Ioan 3:23; Ioan 4:1; Fapte 19:4).

Cu autoritate divină şi cerească, Ioan şi-a îndeplinit lucrarea, şi anume, „să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El” (Luca 1:17). Piatra principală de temelie a adunării (bisericii) a fost pusă când Ioan L-a botezat pe Isus în Iordan, şi astfel Isus a devenit piatra de temelie a adunării, fiind născut din apă şi Spirit (Marcu 1:9; 1Corinteni 3:11; Efeseni 2:20), Cel întâi născut din mulţi fraţi (Romani 8:29).

Apoi, în Evanghelia după Ioan capitolul 1, Îl vedem pe Domnul Isus Cristos adăugând alte mădulare. El i-a chemat pe unii dintre ucenicii botezaţi ai lui Ioan (Ioan 1:35-39; Matei 4:19; Marcu 1:17). Aceşti doi ucenici ai lui Ioan Botezătorul erau: Andrei şi Ioan. La numărul lor s-a adăugat Simon Petru (Ioan 1:40-42), Filip (Ioan 1:43-44) şi Natanael (Ioan 1:45-51) şi Iacob fratele lui Ioan (Matei 4:21-22), cu siguranţă că toţi aceştia ulterior, s-au botezat şi în Numele lui Isus, cu botezul noului legământ, înainte de a boteza pe alţii în Ioan 3:22-30; Ioan 4:1-2. La fel cum s-au botezat şi ucenici lui Ioan Botezătorul din Efes, ei nu au rămas doar la botezul lui Ioan Botezătorul (Fapte 19:1-6).

 Astfel aceştia au fost primii membrii ai adunării. După botezul lui Isus, a existat un grup de credincioşi botezaţi care L-au urmat pe Domnul Isus. S-au dus cu Cristos la nunta din Cana Galileii „Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui (Ioan 2:1). Acest grup de ucenici (discipoli) botezaţi, L-a însoţit pe Cristos la Capernaum: „După aceea, S-a pogorât la Capernaum, împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo n-au rămas multe zile...” (Ioan 2:12). Acest grup loial de ucenici botezaţi a constituit prima adunare de pe faţa pământului, iar Cristos a fost Fondatorul ei. Acest grup a predicat, a făcut discipoli şi a administrat rânduiala botezului: „După aceea Isus, şi ucenicii Lui, au venit în ţinutul Iudeii; şi stătea acolo cu ei şi boteza” (Ioan 3:22). Ucenicii lui Ioan i-au spus: „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează, şi toţi oamenii se duc la El” (Ioan 3:26). Apoi Ioan 4:1-2 spune: „Domnul a aflat că Fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan. Însă Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii Lui.

Cu siguranţă că Isus prin discipolii Lui, nu botezau cu botezul lui Ioan, care era un botez al căinţei faţă de abaterile de la legea şi legământul cu Israel făcut la Sinai.

Pe când botezul instituit de Isus era altceva, lucrarea Lui nu era de a pregăti un popor pentru venirea Domnului; ci, El a venit şi a început lucrarea pentru care a fost trimis pe pământ de către Tatăl (Ioan 12:49-50). El a început să predice Evanghelia, El a predicat naşterea din nou (Ioan 3:3-5), şi credinţa în El (Ioan 6:28-29,Ioan 6:47), El a dat porunci noi (vezi: Matei 5:21-48). El a dat autoritate discipolilor Săi de a vindeca, a scoate draci, a învia morţii în Numele Său (Matei 10:8; Luca 10:17; Marcu 9:38-39). Ori aceste lucrări în vechiul legământ se făceau în Numele lui Iehova Dumnezeul lui Israel (2Regi 5:11). Domnul vorbeşte la prezent de doi sau trei adunaţi pentru Numele Lui (Matei 18:20). Toate acestea indică că Domnul a instituit un botez nou, diferit de cel al lui Ioan, o cale nou!

Botezul lui Ioan, a avut trei scopuri: 1) Prin botezul lui Ioan, Israelul i s-a dat posibilitatea, de a se căi (regreta), şi a primi iertarea păcatelor pentru abaterile de la legea lui Dumnezeu (Matei 3:6; Marcu 1:4-5; Luca 1:68-77; Luca 3:3-6), 2) un al doilea scop al botezului lui Ioan era ca ei să creadă în Cel ce urma să vină, adică în Mesia (Fapte 19:4), şi 3) un al treilea scop, pregătirea unui popor curăţit de călcările de lege, un popor înţelept, ascultător, şi care să-l accepte pe Mesia (Maleahi 4:5-6; Luca 1:15-17). Unii au zădărnicit planul lui Dumnezeu şi nu s-au lăsat botezaţi de Ioan (Luca 7:28-30).

Isus prin învăţătură şi exemplul Său a făcut discipoli, şi apoi pe aceşti i-a botezat în apă în Numele Lui (Ioan 4:1), pentru ca aceştia să-i aparţină Lui, căci erau discipolii Lui. La un moment dat ucenicii lui Ioan se plâng lui Ioan, că Isus botează şi „că toţi vin la El”, Ioan însă declară: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer” (Ioan 3:26-27), el mărturiseşte că lucrarea lui Isus şi succesul Lui vine de la Dumnezeu din cer. Ioan mai mărturiseşte: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30), lucrarea lui Ioan de a-i boteza pe cei ce se căiesc de călcarea legii lui Moise era pe sfârşite, el ştia că Isus şi lucrarea Lui trebuia să crească, pe când Ioan şi lucrarea Lui trebuie să scadă.

Botezul lui Isus era ceva diferit de botezul lui Ioan, prin botezul lui Ioan deveneai discipol (ucenic) al lui Ioan Botezătorul (Matei 9:14; Matei 14:12; Ioan 3:25-27), prin botezul lui Isus deveneai discipol (ucenic) al lui Isus (Ioan 4:1), şi primeai Duhul Sfânt în botez (Fapte 19:1-5). Botezul lui Ioan, avea legătură doar cu Israelul şi cu vechiul legământ (Luca 1:16,Luca 1:77), botezul poruncit de Isus are legătură cu noul legământ şi cu oameni din orice naţiune (Fapte 2:38-39).

Cu siguranţă că Isus nu a pus vin nou în burdufuri vechi, El nu a venit pentru a efectua un botez al vechiului legământ, pentru care Dumnezeu a mandatat deja o persoană şi anume pe Ioan. Nu, El a instituit un nou botez, o nouă lege, o nouă cale spre Dumnezeu. El de când era în viaţă trebuia să le vorbească, să-i înveţe şi să le arate discipolilor această cale nouă, diferită de cea a iudaismului (vezi: Matei 5:27-48; Luca 11:1-4), ca după plecarea Lui, ei să ştie să administreze aceste lucrări ale lui Dumnezeu.

Ioan Botezătorul L-a numit pe Isus: „mire”, pe sine: „prietenul mirelui” şi pe grupul crescând de discipoli: „mireasă”, în Ioan 3:29, acesta fiind primul an al lucrării Domnului nostru. Iată, Domnul Isus a avut încă de atunci o mireasă, astfel de atunci a avut o adunare, corpul Său care este mireasa Lui.

Chiar dacă Isus personal nu a botezat, acest botez poruncit de El, a fost pus în seama Lui, ca şi cum El a botezat (Ioan 3:26; Ioan 4:1-2). Deducem astfel, că Isus a dat porunca botezului, şi le-a explicat primilor discipoli, cum trebuie făcut acest botez. Este logic să credem că primii discipoli s-au botezat ei între ei, şi ulterior aceştia i-au botezat pe alţii (Ioan 4:1-2).

Lucrarea Spiritului din ei, întrunea condiţiile minime şi esenţiale pentru o naştere din Dumnezeu, însă acest condiţii minime, sumare, s-au amplificat după moartea şi învierea lui Isus Cristos.

Cu toate acestea, putem afirma fără să greşim, că discipolii erau copii ai lui Dumnezeu şi fraţi cu Isus Cristos. O dovadă este că într-o anumită ocazie, Domnul Isus întinde mâna spre ei, şi a afirmat: „Iată mama mea şi fraţii mei!” (Matei 12:48-50; Marcu 3:35), iar fraţii lui Isus sunt corpul Lui (Evrei 2:11). Apoi Isus îi îndeamnă: „rămâneţi în Mine”, acest îndemn era intutil dacă ei nu erau spiritual în El! Apoi Domnul îi descrie pe discipoli, ca fiind mlădiţele din butucul de vie care era Însuşi Domnul Isus, încă înainte de Penticostă (Ioan 15:1-10).

Ei erau copii ai lui Dumnezeu, fraţii şi mireasa lui Cristos, curăţiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Spiritul Sfânt (Ioan 13:10; Ioan 15:3; Ioan 17:17), pe baza unei jertfe care urma să se dea.

Însă după mortea şi înviere Domnului Isus, spălarea de păcate s-a făcut pe baza sângelui vărsat deja de Cristos.

Oare faptul că Domnul Isus, a afirmat despre Petru în Matei 16:18-19, SCC: „Dar şi Eu îţi zic: „tu eşti Petru; şi pe această piatră voi construi adunarea Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge. Îţi voi da cheile Regatului cerurilor; şi ceea ce ai să legi pe pământ, va fi legat în ceruri; şi ceea ce ai să dezlegi pe pământ, va fi delegat în ceruri”, indică că adunarea va exista doar la un moment din viitor?

Observăm aici că Domnul Isus vorbeşte că El, va construi [la viitor] adunarea. Să înţelegem de aici că adunarea nu era înfiinţată, încă?

Cu siguranţă că Domnul Isus nu se contrazice, El vorbeşte de adunare (ekklesia) la timpul prezent când spune în Matei 18:15-20 SCC, după două capitole: „Iar dacă are să păcătuiască fratele tău, mergi şi dovedeşte-i vina între tine şi el singur. Dacă are să asculte te tine ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu are să te asculte, ia cu tine încă unu sau doi; ca pe gură de doi martori sau de trei să fie stabilit orice cuvânt. Iar dacă are să refuze să asculte de ei, spune adunării; dacă însă şi de adunare are să refuze să asculte, să fie pentru tine precum este păgânul şi vameşul. Adevărat vă zic: Oricâte aveţi să legaţi pe pământ, vor fi legate în cer; şi oricâte aveţi să dezlegaţi pe pământ vor fi dezlegate în ceruri. Iarăşi; adevărat vă zic: Dacă doi dintre voi au să fie de acord pe pământ pentru orice înfăptuire pe care au să o ceară, li se va face de către Tatăl Cel ce este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt Eu în mijlocul lor.”

Iată Isus îi învaţă că în cazul în care un frate păcătuia, nu asculta mustrarea între patru ochi, nu asculta nici de mai un frate sau doi, el trebuie spus adunării.  Oare la care adunare trebuia spus, dacă adunarea, s-a înfiinţa doar la Penticosta?!?

Cu siguranţă că Isus nu s-a referit la adunarea lui Israel, ea nu avea autoritate să lege sau să dezlege, ea nu se aduna pentru Numele Lui, şi atunci când cineva păcătuia era dus în faţa bătrânilor la poarta cetăţii (Rut 4:1-2), şi NU spus adunării.

Este limpede, exista o adunare (ekklesia), dacă exista adunarea lui Cristos exista şi corpul lui Cristos, căci adunarea este corpul Lui (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18).

Domnul Isus în Matei 16:16, nu spune că adunarea Lui nu exista, ci spune că adunarea Lui care exista deja zidită de Tatăl pe El (Ioan 15:1), prin mărturisirea lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:6-8,Ioan 1:29-34), și prin lucrările miraculoase ce L-au adeverit pe Fiul (Ioan 14:10-11), va fi în viitor, zidită pe Petru, căruia Domnul îi dă ștafeta după plecarea Lui la cer, şi lui îi va da: chei ale Regatului cerurilor.

Cheile la care se referă aici este autoritatea de a ţine păcatele, sau a le ierta păcatele. Binenţeles că această autoritate va fi folosită în unitate cu Domnul şi sub călăuzirea Spiritului lui Cristos nu de capul apostolilor (comp. Ioan 20:22-23 cu Fapte 5:1-11).

În timpul când Domnul Isus a spus aceste cuvinte din Matei 16:18, adunarea exista (Ioan 3:22,Ioan 3:29; vezi şi Matei 18:15-20), zidită pe El, piatra din capul unghiului, temelia principală a adunării (Efeseni 2:20; 1Corinteni 3:11; 1Petru 2:4-9), dar în viitor după plecarea Lui la cer, adunarea va fi zidită pe Petru, căruia o să-i încredinţeze cheile Regatului cerurilor.

Când i-a încredinţat Domnul lui Petru cheile? De când a avut el şi ceilalţi apostoli autoritatea de a ierta păcatele sau de a le ţine? De după învierea Domnului Isus, el și ceilalți apostoli au primit autoritatea de a ierta sau a le ţine păcatele (Ioan 20:21-23).

Apostolii au folosit această autoritate cum a fost în cazul cu Anania şi Safira (Fapte 5:1-10).

Prin urmare, este evident că a existat o adunare înainte de Penticosta, după cum descrie cartea Fapte cap.1, din ea făcea parte iniţial: cei 11 apostoli, femeile, şi fraţii lui Isus, şi discipolii boteazaţi de ei. După înviere Isus s-a arătat la peste 500 de fraţi (1Corinteni 15:6)!

În cartea Faptele Apostolilor se vorbeşte de o adunare în Ierusalim de 120 de bărbaţi, fără a pune la socoteală femeile!

După înălţarea Domnului, ei au avut o întrunire a adunării pentru rugăciune (Fapte 1:14) şi o adunare generală (Fapte 1:21-26). Când adunarea a ales pe cineva să îl înlocuiască pe Iuda, Petru le-a spus: „Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere dela botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El dela noi, să fie rânduit, unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui” (Fapte 1:21-22). Se poate vedea clar că a existat o adunare care l-a urmat pe Cristos „cu începere de la botezul lui Ioan.”

Apoi cum putea Matia să devină apostol cu slujba de supraveghere în locul lui Iuda Iscarioteanul dacă adunarea nu exista, peste cine să supravegheze?

Dar trebuie să înţelegem că anumite lucrări au fost date adunării de către Domnul în mod progresiv, discipolii nu au primit toate lucrările şi toată lumina dintr-o dată, de aceea noi trebuie să înţelegem că adunarea dinainte de Penticosta era într-o formă începătoare şi că pe parcursul timpului i s-a dat toate lucrările sfinte şi practicile pe care adunarea trebuia să le urmeze.

 

2. Cine conduce adunarea și cum?

În cartea: Casa lui Dumnezeu de Edward Dennett, se mai spun:

“Cînd cei credincioşi se supun îndrumărilor date de Dumnezeu şi se aşază sub îndrumarea Duhului Sfînt (Romani 8:5), El are grijă ca toate să se desfăşoare în ordine, „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii" (1Corinteni 14:33).

Prin slujirea Cuvîntului pe baza darurilor primite de acei oameni care sînt proroci, păstori sau învăţători se va face creşterea sfinţilor şi zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4:11-12; 1Corinteni 14:29).”

Dacă Dumnezeu îndrumă adunarea prin darurile Duhului Sfânt, prin oameni ce sunt: apostoli, profeți, păstori, învățători, evangheliști (comp. 1Corinteni 12:28; cu Efeseni 4:11), atunci unde sunt aceștia în mișcarea “fraților”? O dată ce ei nu mai cred în darul profeției, minunilor, vindecărilor, etc. conducerea lor este o conducere omenească, nu adeverită de Dumnezeu prin darurile Lui (Evrei 2:2-4; 2Corinteni 12:12).

Domnul Isus se foloseşte de Spiritul Sfânt de Cuvântul Scris, precum şi prin darul profeţiei ca să ne conducă (Fapte 11:26-30). El a rânduit în adunare oameni cu diferite slujbe şi daruri care să ne conducă (Efeseni 4:7,Efeseni 4:11), şi să fie temelie (secundară) pentru noi (Efeseni 2:20).

Da Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, da, ea este autoritatea legii lui Dumnezeu, Dar acest Cuvânt scris, adică Biblia trebuie cârmuit şi interpretat prin Spiritul Sfânt (2Timotei 3:16-17; 1Corinteni 4:6). Da, Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea supremă atunci când este cârmuită de Dumnezeu nu de mintea omului, el nu este autoritatea supremă despărţit de Dumnezeu şi de călăuzirea Acestuia! (vezi ex. Matei 4:6-7).

Mulţi creştini iau Biblia pe cont propriu, o interpretează şi încearcă să o împlinească tot prin putere proprie, însă Dumnezeu ne-a dat Spiritul Său ca să putem înţelege lucrurile date nouă de Dumnezeu (1Corinteni 2:12). Astfel Cuvântul lui Dumnezeu scris, ne spune ce să facem iar Spiritul Sfânt ne spune când, unde şi cum să facem, El ne dă interpretarea şi aplicarea corectă (comp. cu Fapte 15:15,Fapte 15:28).

De exemplu, Domnul Isus a poruncit ca discipolii lui să predice evanghelia şi să facă discipoli (Matei 28:19-20), iar Spiritul Sfânt i-a ajutat pe discipolii săi să-şi dea seama: când, unde şi cum să împlinească această poruncă (vezi de pildă Fapte 16:6-10).

Dumnezeu şi Isus îşi manifestă autoritatea prin Cuvântul şi Spiritul Adevărului, prin acesta s-a inspirat Scriptura, prin Acesta, Dumnezeu poate călăuzi adunarea, manifestarea darurilor şi a slujbelor, poate vorbi adunării (Apocalipsa 2:29).

Cu alte cuvinte autoritatea lui Dumnezeu exprimată prin Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, Spiritul Sfânt, prin darurile Spiritului Sfânt din creştini, oamenii rânduiţi de Domnul. Astfel, Isus, Spiritul Sfânt, Biblia, oamenii-daruri, chiar şi anumite obiceiuri, rânduieli, pot fi manifestarea sau expresia autorităţii divine, rânduite de Dumnezeu.

Mai doresc să menţionez, tradiţia sau obiceiurile în sine sunt rele, primii creştini având unele obiceiuri (vezi Fapte 2:42; Fapte 17:2; 1Corinteni 11:2; 2Tesaloniceni 2:15), chiar Pavel avea unele obiceiuri sau rânduieli pe care le lăsa pretutindeni în orice adunare înfiinţată (plantată) de el (1Corinteni 4:17; 1Corinteni 7:17).

Însă noi trebuie să respingem cu fermitate orice obicei, datină, tradiţie, învăţaturi care contrazice Cuvântul sau care frânează credinţa care lucrează prin dragoste (Marcu 7:1-13; Galateni 5:6).

Noi trebuie să respingem chiar interpretările care denaturează sensul Scripturii şi spiritul ei, chiar dacă vin din tradiția de orice fel. Interpretările corecte se fac sub conducerea Spiritul lui Dumnezeu singurul care poate mânui perfect Cuvântul, deoarece ‚Cuvântul este sabia Spiritului’  (2Corinteni 3:6; Efeseni 6:17).

În concluzie, autoritatea adunării este Isus capul adunării care a fost rânduit de Dumnezeu (1Corinteni 11:3; Efeseni 5:23), această autoritate se manifestă prin Spiritul Sfânt, Biblie, îngeri, daruri-oameni, etc.

Însă niciodată să nu uităm că Biblia, oamenii, darurile, obiceiurile, sunt autoritate, doar atunci când le folosim în Isus, nu despărţite de Isus capul adunării (1Corinteni 1:5-7).

Unele grupări, şi unii cercetători susţin că în adunare nimeni nu trebuie să fie conducător, doar Cristos, ei susţin că toţi creştini sunt egali şi nu este unul mai mare ca altul.

Argumentele lor, sunt în special afirmaţiile lui Isus, care a spus:

&  Matei 20:26-28: „Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”

&  Matei 23:11: Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru.”

&  Marcu 9:35: „Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!”

&  Marcu 10:43-45: „Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”

&  Luca 9:48: „şi le-a zis: „Oricine primeşte pe acest copilaş, în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mare.

&  Luca 22:24-27: „Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare? Isus le-a zis: „Împăraţii Neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie ca cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte. Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă.”

Dar şi se mai aduc şi alte argumente cum ar fi:

& Filipeni 2:3: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.”

& 1 Petru 5:2-3: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei.”

Este bine a se sublinia aceste principii, însă tot în Biblie se vorbeşte de a fi ‚mari’ în Regatul cerurilor (Matei 18:4) şi de ‚mici’ (Matei 5:19).

Sau de ‚mai mari’ în adunare sau ‚conducători’[2] (Fapte 14:22; Evrei 13:17). De ce? Oare nu se contrazic textele?

Nu, Biblia vorbeşte că există ‚mari’ în adunare pe temeiul chemării, darului şi a slujbei primite, nu pe bază: diplomelor sau a donaţiilor grase, etc.; ci, pe bază de har, de kharisme, adică de daruri ale harului; dar şi pe baza faptului că cineva slujeşte şi se smereşte cel mai mult.

Observaţi afirmaţiile Scripturii:

1Corinteni 12:28: „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi.”

Deci Scripturile arată că există în adunare, oameni care sunt mai „întâi”, adică care au întâietate datorită darului primit, ei sunt mari, nu pentru că ei sau pus şefi, nici datorită şcolii sau pregătirii sau a realizărilor lor; ci, datorită darului harului primit din partea lui Dumnezeu.

Ei sunt ‚mari’ pentru că Dumnezeu i-a făcut mari, dându-le darurile mai mari sau mai bune care sunt superioare faţă de alte daruri  (comp. cu 1Corinteni 12:31a).

Domnul Isus Cristos când i-a mustrat pe ucenicii care se certau care să fie dintre ei mai mare, El nu a învăţat că în adunare nu vor fi ‚mari’, El a spus în Marcu 10:43-45: „Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”

Spunând: „oricare va vrea să fie mare între voi”, a precizat că unii creştini pot fi mari, pot să năzuiască la o slujire mai bună (1Timotei 3:1), însă a arătat și condiţia ca cineva să fie mare, şi anume să fie slujitorul sau robul tuturor, el chiar dacă este ‚mare’, el trebuie să se comporte ca cel mai mic (Luca 22:24-27), şi ca ‚cel de pe urmă’ (Marcu 9:35).

Reiese clar că unii pot fi mai mari în adunare, din chiar exemplul lui Isus, care a spus în Luca 22:24-27: „Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie ca cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte. Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă.”

Isus era Cel mai mare dintre ei, şi cu toate acestea El era totuşi: „ca cel ce slujeşte la masă”, ba mai mult, ca Cel ce-şi va da „viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”

Domnul Isus este exemplu de smerenie şi slujire pentru cei ce doresc să fie ‚mari’, toţi cei ce doresc să fie ‚mari’ trebuie să se smerească ca un copilaş (Matei 18:1-4), ba mai mult, Isus spune că cine se comportă ‚ca cel mai mic’, este ‚mare’ (Luca 9:48).

În mod semănător, chiar dacă noi suntem mari, deoarece am primit un dar mai special, totuşi Scriptura ne învaţă să rămânem smeriţi, şi să îi privim pe ceilalţi ca fiind mai presus de noi, chiar dacă în realitate ei saunt mai slabi spiritual şi nu sunt mai presus ca noi (Filipeni 2:3), astfel cei mari să se comporte nu ca fiind stăpâni ai lor; ci, slujitorii şi robii lor.

În concluzie, prin prisma darurilor, unii sunt mai mari ca alţii, având daruri mai bune, însă aceştia trebuie să slujească mai mult, şi să se comporte ca şi când ar fi mici, privind pe ceilalţi ca superiori lor, în dragoste dându-le întâietatea şi onoare (Romani 12:10).

În mod similar, cei ce nu sunt ‚mari’, trebuie să-i respecte şi să le dea onoare celor mari datorită muncii şi slujirii lor grele (1Tesaloniceni 5:12-13; 1Timotei 5:17; Evrei 13:17).

 

Doctrina despre Cină:

Gruparea Frații are mai multe puncte și subpuncte greșite legate de Cina Domnului!

 

1. Când trebuie ținută Cina Domnului?

În lucrarea: Cina Domnului, C. H. Mackintosh, se explică:

“Dacă Cina n-a fost rânduită în cea dintâi zi a săptămânii, totuşi din Faptele Apostolilor 20:7 se vede destul de limpede că la început cei dintâi creştini au tinut-o în această zi. Citim în locul arătat mai sus: „In ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea", şi asta e în legătură cu precizarea că Pavel a stat şapte zile în Troa.

Nu e greu de văzut de ce tocmai ziua dintâi a săptămânii este aleasă pentru Cină. Ziua întâi a săptămânii, adică duminica, este ziua învierii, ziua Bisericii, spre deosebire de ziua a şaptea, care este ziua lui Israel. După cum la rânduiala Cinei, Domnul căuta să îndepărteze gândurile ucenicilor Săi de la toate aşezămintele evreieşti, punând în loc o orânduire nouă, tot asa si ziua în care avea să fie tinută. Cina trebuia să ne arate deosebirea între cele cereşti şi cele pământeşti. Numai pe temeiul învierii Sale putem să vestim moartea Lui”.

Iar în lucrarea: Frângerea pâinii, de E.A. Bremicker, se învață: Aruncând o privire asupra practicii primilor creştini, vedem că la începutul mărturiei creştine pe acest pământ, pâinea a fost frântă cel puţin în Ierusalim în fiecare zi. Putem să înţelegem bine aceasta. Dra-gostea pentru Hristos era aşa de mare, iar aşteptarea revenirii Sale stătea aşa de vie în inimile credincioşi-lor, încât au frânt zilnic pâinea, ca să-şi amintească de Acela care, cu câteva luni înainte, murise pe cru-ce pentru ei. Dar câţiva ani mai târziu vedem o altă practică. Întâmplarea amintită mai înainte din Fap-tele Apostolilor 20.7 ne conduce la Troa. Acolo ve-nise apostolul Pavel; era grăbit, pentru că dorea să ajungă repede în Ierusalim. Probabil, ajunsese acolo lunea, pentru că a rămas şapte zile, până la următoa-rea primă zi a săptămânii, ca să frângă pâinea. Proba-bil, aceşti creştini obişnuiau să se strângă duminica pentru frângerea pâinii. Dacă şi astăzi o facem tot în prima zi a săptămânii, cu siguranţă nu este greşit”.

În aceiași carte: Totuşi, trebuie să avem în vedere faptul că pentru creştinii primei perioade, duminica era o zi normală de lucru. Iudeii credincioşi erau legaţi de sabat ca fiind ziua „oficială" de odihnă şi, ca atare, trebuiau să lucreze duminica, astfel că le rămânea numai du-minica seara să se strângă laolaltă. Abia mai târziu, creştinismul a declarat duminica drept ziua oficială de odihnă (sărbătoare). Aceasta explică de ce mulţi creştini, în general, frâng pâinea duminică dimineaţa. Suntem convinşi că aceasta Îi place şi Domnului. Nu există nicio recomandare în acest sens, astfel că avem libertate în această privinţă. Dar nu este oare duminica dimineaţa mult mai potrivit să fim adunaţi ca adunare locală şi să ne gândim la El? Seara, inimile şi gândurile noastre sunt pline de lucrurile de peste zi, încât ne vine foarte greu să rămânem concentraţi. În schimb, dimineaţa, mintea noastră este încă limpede”.

Legea Noului legământ conține și precedente, unul din ele îl găsim în Fapte 20:6, acolo la începutul zilei întâi a săptămânii apostulul Pavel cu frații creștini au ținut Cina Domnului. Însă având în vedere că Pavel a stat de vorbă cu ei, urmând să plece a doua zi; şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii”, cina Domnului nu putea avea loc duminică seara, când începea ziua a doua a săptămâni; ci doar sâmbătă seara când începea ziua a întâi a săptămânii, astfel chiar dacă întrunirea s-a prelungit până la miezul nopți, ea se încadra tot în ziua întâi a săptămânii, care ținea de sămbătă seara de la apus, până dumincă la apusul soarelui!

Astfel, acest precedent lăsat adunării, ne înață că Cina Domnului se ține sâmbătă seara, nu duminică dimineața! Masa numită cină, nu se poate ține dimineața sau la amiază, ci doar seara!

Înțelepciunea firească, îi învață pe oameni altceva decât ceea ce este scris!

 

2. Frângerea pâinii:

“Pe lângă botez, frângerea pâinii este a doua acţiune vizibilă, pe care noi, cei credincioşi, o cunoaştem. Credincioşii se strâng pentru a mânca împreună din pâine şi a bea din paharul eu vin, potrivit învăţăturii Noului Testament. În creştinătate, frângerea pâinii este numită „cină".

Această expresie se deduce din faptul că, iniţial, Domnul Isus a instituit cina seara (Matei 26:20) şi, desigur, primii creştini au frânt pâinea seara (Faptele Apostolilor 20.11). Noul Testament numeşte această acţiune „Cina Domnului" (a se vedea 1Corinteni 11:20) sau, în mod general, „frângerea pâinii" (a se vedea Faptele Apostolilor 2:42; 20:7). Strâns legat de acest sens este şi gândul despre „Masa Domnului" (a se vedea 1Corinteni 10:21)”.

Ei spun: În creştinătate, frângerea pâinii este numită „cină". Cultele în general așa interpretează, dar nu asta învață Cuvântul! Nici argumentarea forțată când se spune: „primii creştini au frânt pâinea seara (Faptele Apostolilor 20:11). Noul Testament numeşte această acţiune „Cina Domnului" (a se vedea 1Corinteni 11:20) sau, în mod general, „frângerea pâinii" (a se vedea Faptele Apostolilor 2:42; 20:7). Este o răstălmăcire!

Primii creștini au frânt pâinea (Fapte 2:42; Fapte 20:6), însă această frângere, nu se referă la pâinea care este trupul lui Cristos!

Cu ocazia paştelui se frângea pâinea nedospită şi se consuma alături de ierburi amare şi de mielul fript, potrivit porunci divine (Exod 12). Cu ceva timp înainte de a veni Domnul pe pământ, evreii au adăugat la masa pascală şi vinul.

În noaptea aceea, Isus a frânt pâinea şi au băut vin, împreună cu ucenicii, conf. cu Luca 22:14-18, în cadrul mesei de paşte.

Apoi Isus i-a spălat pe picioare. Apoi, El i-a înmuit bucăţica de azimă în bolul cu vin şi i-a dat-o lui Iuda, acesta a ieşit afară, era noapte (Ioan 13:26-30).

Doar după plecarea lui Iuda, Domnul a dat pâinea care era trupul Său şi vinul care era sângele Său, sângele Noului legământ (Matei 26:26-28).

Biserica primară imitând exemplul Domnului, a considerat că din Cina Domnului, face parte şi „frângerea pâinii”, pe care Isus a făcut-o în prima parte a serii, nu doar actul final al Cinei: împărtăşirea cu trupul şi sîngele Domnului. Astfel găsim scris că ei stăruiau în frângerea pâinii (Fapte 2:42). Prin aceasta se arată că ei ţineau Cina Domnului incluzându-se în ea, atât frângerea pâinii, cât şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului.

La frângerea pâinii se obişnuia să se înmoaie frânturile de pâine în bolul cu vin. La această primă parte a cinei se putea consuma mai multe azimi, şi se putea consuma mai mult vin decât o simplă înghiţitură, de aceea, unii corinteni erau „beţii” (1Corinteni 11:21)!

Dar pentru că peste tot Scripturile creştine, vorbesc de „frângerea pâinii” (Fapte 2:42; Fapte 21:6), este evident că doar o pâine se consuma o dată, după ce se termina, se binecuvânta alta şi se consuma şi tot aşa!

Unii corinteni nu deosebeau pâinea de la frângerea pâinii cu cea care era trupul Domnului, astfel ei nu deosebeau trupul Domnului de pâinea ce nu era trupul – 1Corinteni 11:29, ambele pâini se consumau la Cina pe rând, însă unii corinteni neconsumând complet bucata de la frângerea pâinii, râmânea și apoi o confunda cu trupul Domnului!

 

3. Spălarea picioarelor:

În cartea: Spălarea picioarelor, un articol de Christian Briem, se interpretează: Sensul cuvintelor Lui nu vizează o spălare a picioarelor în sens literal. Aceasta nu ar fi în acord cu spiritul creştinismului, aşa cum este el expus cu deamănuntul în Noul Testament. În afară de botez şi frângerea pâinii, nu găsim acolo nici o instrucţiune vizibilă”.

În noaptea când Isus a ţinut paştele cu discipolii Săi, din cauză că aceştia sau certat între ei, pentru a afla care este mai mare (Luca 22:24-27), Isus le-a dat o lecţie de umilinţă încingându-se cu un ştergar şi spălând pe rând, picioarele ucenicilor Săi, ba chiar şi a lui Iuda Iscarioteanul, care mai târziu în noaptea aceea la vândut pe Învăţătorul. După ce le-a spălat picioarele Domnul Isus le-a spus: ,,Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi Sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu” (Ioan 13:1-15).

Astfel întrebarea care se ridică: Domnul Isus a învăţat în Ioan 13, doar de o spălare spirituală a picioarelor sau de una fizică?

Domnul Isus nu a învăţat doar de o spălare doar spirituală sau doar de una fizică, ci de una fizică care avea un rol spiritual de a-i spăla pe discipoli de mândrie, cele două lucrări sunt paralele, şi nedespărţite, ca şi botezul ca şi Cina Domnului, în aceste lucrări nu sunt prezente doar elemente fizice ci şi spirituale, elementele fizice sunt nespărţite de cele spirituale şi invers pentru a se face lucrarea lui Dumnezeu.

Ne dăm seama citind cu atenţie relatarea din Ioan 13:1-17, că atunci Domnul Isus le-a dat o lecţie spontană de umilinţă, şi acest act al iubirii Sale, le-a dat o lecţie ucenicilor Săi, care la cina pascală, sau certat între ei cu scopul de a stabili care să fie mai mare între ei (Luca 22:21-27).

Petru, care a recunoscut în mod public pe Fiul lui Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos (Matei 16:16), acum se simţea foarte ruşinat şi mustrat de ce se întâmpla şi înţelegea că Isus se umileşte în faţa lui, prin faptul că a venit să-i spele picioarele. Domnul Isus însă i-a spus că are de spălat ceva mai mult la Petru de cât picioarele, El i-a spus acestuia: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” Domnul avea de spălat o atitudine greşită din inima lui şi din inimile celorlalţi apostoli.

În text, Isus nu vorbea de o curăţire fizică, ci, de un spirituală, despre care Isus vorbeşte în Ioan 15:3: Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului pe care vi l-am spus.” (vezi şi 1Ioan 3:3).

Chiar în text Isus continuă şi spune: „şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel ce avea să-l vândă; de aceea a zis: „Nu sunteţi toţi curaţi.” Deci El aici vorbea de o curăţire spirituală, de care aveau parte cei unsprezece dar nu Iuda, care cu toate că a fost spălat pe picioare (spălat fizic) nu a fost curat spiritual.

Iar în final după ce a efectuat spălarea picioarelor, Isus le pune întrebarea: „Cunoaşteţi ce v-am făcut?” (Ioan 13:12, SCC) Discipolii (ucenicii) puteau spune: „cum să nu cunoaştem (înţelegem)”! „Ne-ai spălat picioarele”! Însă nu era doar atât. Isus a efectuat acolo o spălare de picioare fizică, care a dus la o spălare/curăţire spirituală (Ioan 13:27-30).

O altă întrebare care se poate ridica: Este nevoie de spălarea picioarelor pentru a se realiza curăţirea spirituală de mândrie, sau această lucrare spirituală nu este legată de spălarea fizică a picioarelor şi se poate realiza prin faptul că ne slujim fraţi, ne supunem uni altora etc.?

Este adevărat că curăţirea de mândrie se poate face în multe moduri, prin ascultarea de Cuvânt, prin faptul că Dumnezeu ne smereşte îngăduind suferinţe în viaţa noastră, însă dacă Domnul Isus, ar fi vrut să ne înveţe de o spălare spirituală a picioarelor, nu ar fi precizat următoarele: ,,Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi Sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi.” (Ioan 13:1-17).

Este clar că Domnul Isus, prin spălarea fizică pe care a făcut-o El ne-a dat un exemplu pe care şi noi trebuie să-l urmăm, El chiar precizează că suntem datori să ne spălăm picioarele unii altora, şi vom fi fericiţi dacă vom face întocmai după cum El ne-a poruncit.

Care a fost rolul spălării pe picioare? Spălarea picioarelor nu a avut un rol fizic, ci unul spiritual, şi anume spălarea sau curăţirea de păcatul mândriei. Dacă cei 11 apostoli fideli erau curaţi datorită Cuvântului rostit de Domnul, datorită faptului că ei erau deja regenraţi de Spiritul Sfânt, erau fraţi cu El şi copii ai lui Dumnezeu, după cum însuşi Domnul spune:  „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi...”. Totuşi ei au permis ca duhul mândriei să-i atace şi au ajuns tocmai în noaptea în care Domnul urma să fie vândut să se certe care să fie mai mare între ei (Luca 22:19-27).

După ce Domnul în patru rânduri, conform relatărilor din Evanghelii, îi corectează prin Cuvânt, prin sfatul Lui, îi învăţă prin pilde contra acestei atitudini greşite: mândria (Matei 18:1-4; Matei 20:20-28; Matei 23:11-12; Marcu 9:33-37; Marcu 10:35-45; Luca 9:46-48). A cincea oară, când Domnul îi învaţă umilinţa, de data acesta printr-o lecţie practică, chiar înaintea morţi Sale, căci din nou apostolii cad în acest păcat al mândriei şi se ceartă care să fie mai mare între ei (Luca 22:24-27). El apelează la un exemplu practic, şi-a pus hainele de o parte, şi-a luat un ştergar, s-a încins cu el, apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele discipolilor Săi şi să le şteargă cu ştergarul.

Aceasta, pe de o parte urma să fie o lecţie de umilinţă, dar şi o spălare tainică, spirituală de mândrie, tomcai de aceea Isus i-a spus lui Petru: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”. Spălarea picioarelor nu era doar o lecţie de umilinţă, ea era o condiţie pentru Petru şi prin extensie şi pentru noi, de a avea parte cu Cristos în împărăţia Lui, deoarece acea spălare l-a curăţit pe Petru de duhul şi păcatul mândriei, şi prin faptul că noi practicăm spălarea picioarelor, Cristos la nivel invizibil ne spălă de mândrie, făcându-ne apţi atât pentru împărăţia Lui, cât şi pentru a lua cina Domnului în chip vrednic. Spălarea picioarelor ne smereşte, ne pregăteşte ca să luăm cina cu reverenţă, cu respect, în chup smerit şi curăţiţi în prealabil de Domnul de orice duh de mândrie sau de superioritate, devenind una, un singur trup.

Spălarea picioarelor, ca şi botezul în apă, cina Domnului, punerea mâinilor, ungerea cu undelemn, etc. este un mister sau o taină.

Misterul sau taina, este o lucrare dublă, o parte din lucrare este vizibilă şi fizică, iar cealaltă este spirituală şi invizibilă.

Dacă botezul este scufundare în apă (partea vizibilă), dar şi în Cristos (partea invizibilă), Cina este o consumarea a azimei şi a vinului (partea vizibilă), dar şi o consumare a trupului şi sângelui Domnului (partea invizibilă), tot aşa punerea mâinilor (este partea vizibilă), dar în momentul acela pune Domnul Isus mâinile (partea invizibilă), ungerea cu undelemn (este partea vizibilă), dar ungerea lui Isus cu Duhul Sfânt (partea invizibilă).

În mod asemănător, spălarea picioarelor fizice (este partea vizibilă), însă spălarea de mândrie efectuată de Isus care este cu noi (este partea invizibilă).

Afirmaţia lui Isus este clară, El porunceşte să o facem, este o datorie, şi este ferice de noi dacă facem. Priviţi la argumentele pentru care trebuie să facem o spălare de picioare literală:

Primul argument în favoarea spălării picioarelor fizice, este dat de Domnul prin exemplul Său, El spune: „Voi Mă numiţi „Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”

Deci dacă Domnul, nu un păcătos, ÎNSUŞI DOMNUL, ne-a spălat picioarele, noi suntem datori prin acest exemplu dat de El să spălăm şi noi picioarele unii altora. Şi ce fel de spălare să aplică, una spirituală doar? Nu Domnul i-a spălat fizic pe ucenici, aceasta este şi datoria noastră, deoarece Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu”.

Iată, El ne-a arătat practic cum să facem, noi trebuie să urmă cu fidelitate exemplul Său.

Un alt argument sunt cuvintele: Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis”. Ce înseamnă aceasta? Dacă noi nu facem această spălare rânduită de Domnul, noi nu ne smerim, ci ne considerăm mai mari, mai înţelepţi decât Domnul, Învăţătorul şi Cel ce ne-a trimis în lucrarea Lui.

Un ultim argument este: „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi”. Ascultarea de poruncile, rânduielile Domnului aduce fericire şi în viaţa aceasta, deci atunci, de ce să nu ascultăm?

 

4. Trupul și sângele Domnului:

În lucrarea: Frângerea pâinii, de E.A. Bremicker, se învață: În fiecare duminică, mulţi creştini de pe acest pă-mânt se strâng pentru a frânge pâinea; atunci se gân-desc la Domnul Isus, care a împlinit lucrarea de pe cruce. Cu privire la acest lucru se ridică diferite în-trebări, la care dorim să aflăm un răspuns întemeiat pe Scriptură. Totuşi, Dumnezeu ne dă şi în creştinism două semne materiale (palpabile, evidente), şi anume botezul şi frângerea pâinii Cât de minunat este Dumnezeul nostru, care ne dă ceva vizibil, pe care să-l putem înţelege foarte bine! Apa, care se foloseşte la botez, şi pâinea şi vinul, care sunt semne ce amintesc de moartea Domnului, se găsesc peste tot pe acest pământ. Sensul şi însemnătatea acestor semne pot fi uşor înţelese de fiecare de pe acest pământ… Ele nu produc nicio schimbare în interiorul nostru. Nici prin botez şi nici prin frângerea pâinii nu devenim alţi oameni. Nici un om nu ajunge în cer numai pentru faptul că a fost botezat sau că a luat parte la frângerea pâinii.”

În aceiași lucrare se mai spune: Pentru a preîntâmpina de la început o înţelegere greşită şi care este foarte mult răspândită, dorim să subliniem că a mânca din pâine şi a bea din pahar nu reprezintă un mijloc de a primi mântuirea; aceasta înseamnă că nu este un sacrament. Frângerea pâinii în sine nu are nici un efect, adică nu se produce nicio schimbare în acela care ia parte la această lucrare. Frângerea pâinii nu este ceva mistic, ceva tainic şi nici nu se schimbă ceva în interiorul omului prin această acţiune. Desigur, acţiunea în sine are o impor-tanţă duhovnicească deosebită, la care am dori să cu-getăm, dar repet: Biblia nu ne învaţă nicăieri că prin frângerea pâinii s-ar produce vreo schimbare în om”.

Domnul Isus a spus: Şi, pe când mâncau ei, Isus, luând pâine, binecuvântând, a frânt-o şi le-a dat-o şi a spus: „Luaţi, acesta este trupul Meu“. Şi, luând paharul, mulţumind, le-a dat; şi au băut toţi din el. Şi le-a spus: „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.” (Marcu 14:22-24). Deci pâinea şi vinul nu sunt un simbol cum cred unii; ci este trupul şi sângele Domnului. Pavel care comentează ulterior cuvintele Domnului prin călăuzirea Domnului, nu a spus că pâinea şi vinul este o împărtăşire cu simbolul trupului şi al sângelui, ci a spus: Paharul binecuvîntat, pe care-l binecuvîntăm, nu este el împărtăşirea cu sîngele lui Hristos? Pînea, pe care o frîngem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?

Ba mai mult, Dumnezeu îl inspiră pe Pavel prin Duhul să scrie că cel ce ia masa Domnului în chip nevrednic, amestecând pâinea de la prima parte a cinei (frângerea pâinii) cu pâinea care este trupul Domnului, că el nu deosebeşte „trupul” lui Cristos! Astfel Pavel nu spune că nu deosebesc ‘simbolul’ sau ‘reprezentarea trupului’ ci nu deosebeşte „trupul” Domnului (1Corinteni 11:27-29).

În ce sens, pâinea și rodul viței sunt corpul și sângele lui Isus?

Domnul Isus a spus: Şi, pe când mâncau ei, Isus, luând pâine, binecuvântând, a frânt-o şi le-a dat-o şi a spus: „Luaţi, acesta este trupul Meu“. Şi, luând paharul, mulţumind, le-a dat; şi au băut toţi din el. Şi le-a spus: „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.” (Marcu 14:22-24). Deci pâinea şi vinul nu sunt simboluri cum cred unii; ci, este corpul şi sângele Domnului.

Pavel care comentează ulterior cuvintele Domnului prin călăuzirea Domnului, şi el nu a spus că pâinea şi vinul este o împărtăşire cu simbolul trupului şi al sângelui, ci a spus: Paharul binecuvîntat, pe care-l binecuvîntăm, nu este el împărtăşirea cu sîngele lui Hristos? Pînea, pe care o frîngem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? (1Corinteni 10:16-17).

Ba mai mult, Dumnezeu îl inspiră pe Pavel să scrie că cel ce i-a masa Domnului în chip nevrednic, amestecând pâinea de la prima parte a cinei (frângerea pâinii) cu pâinea care este corpul Domnului, că el nu deosebeşte „corpul” lui Cristos! Astfel Pavel nu spune că nu deosebesc ‘simbolul’ sau ‘reprezentarea trupului’ ci nu deosebeşte „corpul” Domnului (1Corinteni 11:27-29 SCC).

Conform Scripturilor, pâinea şi vinul nu se transformă în trupul şi sângele lui Isus în sens metafizic, aşa cum susţine cultul catolic, prin învăţătura transsubstanţierii; dar nici nu este doar un simbol!

Conform Scripturilor la care nu vrem nici să adăugăm, nici să scoatem, pâinea şi vinul, conform Scripturii, rămâne pâine şi vin şi după ce se binecuvântează şi se mulţumeşte pentru ele (vezi: 1Corinteni 11:27-28), dar tot conform Scripturilor, după mulţumire, pâinea este trupul Domnului, iar rodul viţei este sângele Domnului (1Corinteni 11:27,1Corinteni 11:29)! Acestă realitate dublă a pâinii şi vinului, este adevărul Scripturii! Din punct de vedere material, fizic, şi după binecuvântare  pâinea şi vinul, rămân pâine şi vin, dar din punct de vedere spiritual, pâinea şi vinul este trupul şi sângele Domnului! Acesta este misterul Cinei Domnului!

 

Important: Mai este un lucru important, şi anume să mâncăm o singură pâine, şi să bem dintr-o singură cupă, deoarece Isus a spus: „Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” (Matei 26:26-28).

A lua cina cu mai multe pâini şi cu mai multe pahare, denotă mai multe trupuri ale lui Cristos, şi sângele a mai multor trupuri, ceea ce ar fi nepotrivit, ar fi o mărturie falsă, ar fi chiar o hulă, o blasfemie la adresa Domnului care nu are decât un singur trup (Efeseni 4:4).

Apostolul Pavel, precizează clar în 1Corinteni 10:16,1Corinteni 10:17, cum se i-a cina în mod corect: Paharul  (nu paharele) binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea  (nu pâinile) pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care Suntem mulţi, Suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.

 

Doctrina despre răpire:

În cartea: Despe răpirea celor credincioşi de J. N. Darby, se spune:

„Adunarea nu trece prin necazul cel mare

Cu privire la trecerea prin necazul cel mare (o problema despre care fiecare stie ca este privita in legatura cu acest subiect) Scriptura mi se pare foarte simpla. De ce poti sa spui ca va fi un necaz? Se va raspunde: Unele texte din Scriptura spun acest lucru. Adevarat; dar nu exista text care sa vorbeasca despre necazul acesta si care sa nu arate ca nu pentru Adunare este necazul. Din cate imi dau seama, textele acestea sunt: Ieremia 30:7, Daniel 12:1, Matei  24:21, Marcu  13:19, la care putem adauga Apocalipsa  3:10 si 7:14. Nu-mi amintesc altele care sa vorbeasca despre acest subiect. Si cine se va gasi in necazul despre care vorbesc textele acestea din Scriptura? Doar Apocalipsa  7:14 ar putea lasa deschisa o nedumerire foarte mica; voi spune ceva si despte acest text. In toate acestea este cu totul evident ca despre evrei se spune ca vor fi in necazul acesta — si nicidecum despre Adunare.”

Nici unul din aceste texte nu vorbesc despre răpire! Și astfel teoria că răpirea dinainte de necaz nu are nici un suport biblic, ei doar răstălmăcind Scripturile spre pierzarea lor!

Biblia vorbeşte de o răpire a credincioşilor la cer, când spune: „Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi.Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1Tesaloniceni 4:15-17). Iată, Biblia învaţă că atât cei înviaţi din morţi, cât şi cei vii, vor fi răpiţi în nori la revenirea Sa, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh, şi să fie astfel totdeauna cu Domnul!

Însă se ridică întrebarea: când are loc răpirea creştinilor?

Biblia răspunde clar: „la venirea Domnului”! Din păcate, mulţi răstălmăcesc adevărul Scripturii, şi în ultima vreme se susţin diferite teorii nebiblice, cum ar fi că: răpirea bisericii are loc înainte de necazul cel mare care în viziunea unora durează 7 ani. După alţii răpirea are loc la mijlocul necazului celui mare, adică cu trei ani şi jumătate înainte de sfârşitul acestei lumi. Învaţă Biblia aşa ceva? Învaţă ea undeva că Domnul Isus Cristos vine mai de două ori? O dată să-şi răpească mireasa, şi mai odată să îi nimicească pe cei răi? Sau învaţă Biblia că revenirea Sa va avea loc înainte de necazul cel mare? Sau la mijlocul necazului celui mare?

Putem spune răspicat că NU!

Biblia învaţă clar că Domnul Isus a venit prima dată pe pământ prin fecioara Maria, şi că va mai veni o dată, atât pentru a-şi răpi adunarea, cât şi pentru nimicirea celor răi. Observaţi afirmaţiile clare ale Bibliei:

Evrei 9:28: „tot aşa, Hristos, după ce s-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă (vezi şi: Ioan 14:2-3). Biblia nu vorbeşte de trei veniri ale lui Cristos; ci, doar de două, prima când şi-a dat viaţa ca jertfă de răscumpărare, şi a doua oară când va aduce salvarea (mântuirea) veşnică celor ce-L aşteaptă. Iar tot la această a doua venire, El îi va distruge pe cei răi, observaţi ce spune Domnul în Matei 13:27-30: „Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, deci, neghină?” El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i-au zis: „Vrei, deci, să mergem s-o smulgem?” „Nu” le-a zis el „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.” Conform parabolei despre grâu (creştinii) şi neghină (fiii celui rău), cele două plante cresc în paralel până la seceriş, grâul nu este cules mai repede, sau smuls dintre neghină mai înainte, ele trebuie să crească amândouă până la seceriş. Conform cu v.39: „secerişul, este sfârşitul veacului”. Iată, răpirea grâului în hambarul lui Dumnezeu, are loc la sfârşitul epocii (veacului, al lumii), nu înainte, nici cu şapte ani înainte, nici cu trei ani şi jumătate înainte; ci, în ziua când neghina este smulsă şi aruncată în foc, în ziua aceea, grâul este cules şi ajunge în hambarul Tatălui lor (vezi şi Matei 13:36-43)!

În mod asemănător, în parabola cu năvădul (Matei 13:47-50), se scoate în evidenţă acelaşi adevăr, peştii buni (creştinii) nu sunt luaţi din năvod înaintea peştilor răi (fiii celui rău), ca după un timp peştii răi să fie traşi cu năvodul (plasa de pescuit) la mal. Nu! În năvod sunt prinşi ambele tipuri de peşti: buni şi răi, şi năvodul este tras la mal, la sfârşitul epocii, atunci se face judecata şi selecţia, observaţi afirmaţia Domnului Isus, ca concluzie la această pildă: „Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:49-50). Iată cei răi sunt împreună cu cei buni până la judecată, când cei răi sunt aruncaţi în cuptorul aprins, nu există o răpire a peştilor buni, înaintea de ziua când cei răi sunt judecaţi şi pedepsiţi.

Acelaşi lucru reiese şi din pilda cu oile şi caprele, descrisă în Matei 25:31-46, la venirea Domnului Isus, toate popoarele vor sta în faţa Sa, El îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, oile, adică fraţii Săi, îi va chema să moştenescă împărăţia lui Dumnezeu, iar caprele (cei răi), îi va trimite în focul cel veşnic. Oile nu sunt răpite înainte de judecata şi pedeapsa celor răi; ci, venirea Domnului ca judecător, va aduce o judecată favorabilă, răsplată bună pentru oi, iar caprele primesc o judecată nevaforabilă şi pedeapsa veşnică.

Biblia ne învaţă acest adevăr nu doar prin parabole; ci, şi prin afirmaţi clare, după cum urmează:

Matei 24:29-31: „Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă!” Iată, după zilele de necaz, nu înainte de necazul cel mare, nici la mijlocul necazului cel mare; ci, după necazul cel mare, sau la sfârşitul necazului celui mare, care durează doar trei ani şi jumătate conform Bibliei (Apocalipsa 12:6,Apocalipsa 12:12-14; Apocalipsa 13:5-7), la revenirea Sa, când toate popoarele Îl vor vedea (Marcu 13:26-27),  „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui”. Aleşii Săi, sunt tocmai TOŢI creştinii (Coloseni 3:12; 1Petru 2:9; Apocalipsa 17:14), nu doar o parte din ei. Domnul Isus nu spune: „aleşi”, nici „restul aleşilor”, NU, El spune: „aleşii” (articulat), referindu-se la TOŢI aleşii, adică la toţi creştini! El nu vine după o parte din trupul Său; ci, după întregul trup al Său (vezi şi Efeseni 5:26-27; Romani 11:25-26).

Un alt argument biblic este 2Tesaloniceni 1:6-10: „Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră”. Iată în ziua când Domnul Isus va veni, la creştini El le dă odihnă, iar pe cei răi îi pedepseşte într-o flacără de foc.

În Apocalipsa 16:14-16, se arată clar, că războiul numit în Scriptură: Armaghedon, are loc în ziua când Domnul Isus vine pentru răpirea creştinilor, căci ferice va fi de acei creştini care şi-au păzit hainele ca să aibă parte de răpire. Observaţi afirmaţia Bibliei: „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon”. Iată adunarea lui Cristos, este pe pământ, până în ziua cea mare a Dumnezeului Celui Atotputernic, altfel sfatul Domnului Isus, din v.15, este fără rost, nu degeaba Dumnezeu care a inspirat Scriptura, a pus acest avertisment, de a ne păzi hainele spirituale, în mijlocul relatării despre conflictul de la  Armaghedon, căci noi trebuie să ne păzim hainele până la sfârşit (Apocalipsa 2:25-26)!

De fapt, Biblia precizează clar când are loc răpirea, noi nu trebuie să speculăm, nici să inventăm o teorie, şi apoi să ne chinuim să o susţinem cu Biblia; ci, tocmai că trebuie să ne golim de noi înşine, şi să permitem Bibliei să ne înveţe, şi ea va face acest lucru, dacă noi va da la o parte preconcepţiile noastre.

Biblia afirmă clar: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi” (1Corinteni 15:51). Iată răpirea are loc la cea din urmă trâmbiţă, care conform cu Apocalipsa 11:15-18, este trâmbiţa a şaptea, când împărăţia acestei lumi devine a lui Cristos. Ori tocmai că nici înainte de necaz, nici la mijlocul necazului, împărăţia lumii nu devine împărăţia lui Cristos unde El domneşte, pentru că în necazul cel mare, domneşte Diavolul prin Anticrist (Apocalipsa 13:5-7,Apocalipsa 13:13-18). Împărăţia lumii devine împărăţia lui Cristos când El va împărăţi în veci vecilor, tocmai când cei răi sunt distruşi, şi atunci are loc răsplata celor sfinţi (vezi Apocalipsa 11:17-18). Astfel este imposibilă conform Scripturii o răpire a creştinilor înainte de necazul cel mare, căci răpirea are loc nu la prima trâmbiţă; ci, la ultima trâmbiţă!

În timpurile noastre, ca şi în primul secol d.C. există tot felul de profeţi falşi, învăţători mincinoşi care tulbură pe credincioşi. Ei învăţă altceva decât ceea ce este scris. Adunarea din oraşul Tesalonic, era tulburată de învăţătura că „Isus” a venit, că răpirea a avut loc, alţii susţineau că învierea a avut loc (2Timotei 2:17-18). Însă apostolul Pavel, ca păstor spiritual îi îndrumă şi avertizează, să nu creadă o astfel de teorie, căci în ce „priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării”  (2Tesaloniceni 2:1-3). Iată amăgitori pretinzându-se inspiraţi, care încercau fie verbal, fie prin scris, să susţină că „venirea Domnului” şi răpirea a avut loc, însă Pavel sub inspiraţia divină explică clar că răpirea, adică strângerea noastră laolaltă cu Domnul, nu poate avea loc înainte de a avea loc lepădarea de credinţă şi de a se descoperii omul fărărdelegii, Anticristul! Venirea Domnului Isus şi răpirea credincioşilor are loc o dată cu nimicirea Anticristului (2Tesaloniceni 2:8), nu înainte ca el să apară aşa cum susţin învăţători falşi care propovăduiesc o răpire înainte de necazul cel mare!

 

Doctrina despre Judecată:

În cartea Răspunsuri la întrebări 2x7”, de Arthur Schweizer, se precizează:

„Ce se va întâmpla cu ceilalţi morţi, care au murit fără domnul Hristos?

Şi ei vor învia când va sosi momentul învierii morţilor. Nimeni nu va lipsi de la acest eveniment. Bogaţi şi săraci, puternici şi slabi, mari şi mici, păstraţi în memorie sau şterşi de acolo, înmormântaţi sau incineraţi, toţi trebuie să învie şi să audă glasul Celui care cheamă la judecată pe toţi oamenii.

Atunci fiecare trebuie să se înfăţişeze în faţa scaunului de judecată al Domnului Isus Hristos, ca să fie condamnat. In Apocalipsa 20:11 citim: „Şi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel care şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele".

Înaintea lui Dumnezeu, toţi oamenii trăiesc pentru a fi judecaţi. La Dumnezeu nu se uită nimic, nici un gând, nici un cuvânt, nici o faptă. Viaţa trecută va fi reluată ca un film şi totul va fi descoperit. La mii de întrebări nu se va putea da nici un răspuns. Omul nu va putea prezenta nici o îndreptăţire, pentru că, pentru el, lipseşte Mijlocitorul de la Golgota. Nici un har nu se va mai găsi, pentru că timpul harului atunci se va fi terminat. Nici un om cu fapte bune, nici o revizuire a faptelor nu va mai avea loc, pentru că este ultima şi cea mai înaltă instanţă. Va fi o linişte ca de mormânt când va fi pronunţat numele fiecărui om şi nu va fi găsit scris în cartea vieţii.

Aceasta înseamnă moartea în iazul de foc, care este moartea a doua. Este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Este moartea care nu desfiinţează existenţa. Este o spaimă fără sfârşit, în locul unde focul nu se stinge. Acolo, chinurile cugetului nu se vor sfârşi, inima nu-şi va găsi odihna.

Câtă diferenţă între aceşti oameni şi cei despre care Dumnezeu spune în Cuvântul Său: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor, a doua moarte nu are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani" (Apocalipsa 20:6). Ei vor fi înviaţi cu Hristos în învierea Sa şi de aceea moartea a doua nu are nici un drept asupra lor!”

Această învățătură are o problemă gravă! Ei susțin că la judecata lui Dumnezeu, pe care a văzut-o Ioan în Apocalipsa 20:11, citez: „Omul nu va putea prezenta nici o îndreptăţire” că acolo nu va fi: “Nici un om cu fapte bune”; ci, doar oameni a căror nume: „nu va fi găsit scris în cartea vieţii.”

Însă, nici textul din Apocalipsa, nici alte texte nu susțin că la ultima înviere de după mileniu, vor învia doar oameni nedrepți!

Această teorie greșită pleacă de la premiza că și cei din vechiul legământ sunt născuți din nou, ceea ce este fals!

Morţii care nu au înviat la prima înviere, vor învia când se vor împlini cei o mie de ani (Apocalipsa 20:11). Atunci vor învia cei drepţi şi cei nedrepţi (Fapte 24:15), cei drepţi (care nu fac parte din Mireasă) pentru viaţă veşnică, datorită faptelor bune făcute înainte de a muri; căci există și o îndreptățire prin fapte (Iacob 2:24).

În Apocalipsa 20:11-15, nu se învață că nici unul nu este găsit în cartea vieții; ci, se afirmă că cei care nu sunt găsiți (ceea ce însemnă că unii sunt găsiți) sunt aruncați în lacul de foc.

Oamenii lui Dumnezeu din vechiul legământ, au fost socotiţi drepţi (neprihăniţi) datorită ascultării lor de legea lui Dumnezeu (Geneza 6:9; Ezechiel 3:20; Ezechiel 18:26; Matei 1:19; Luca 18:14; Galateni 3:10-12; 2Petru 2:8).

Ce se va întâmpla cu cei ce n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, sau cei ce au murit în timpurile de neştiinţă (Fapte 17:30)?

Ei bine aceştia, nu vor învia pentru a demonstra prin viaţa de după înviere, de partea cui sunt, cum susţin unii; ci, ei vor învia şi vor fi, fie în categoria drepţilor, fie în cea a nedrepţilor, şi acest lucru se va stabili pe baza altor criterii, nu pe baza cunoaşterii Evangheliei.

Cei dintre naţiuni care nu au auzit Evanghelia, vor fi judecaţi pe baza conştiinţei lor, Cuvântul învaţă că: Deoarece, când naţiunile, care nu au lege, practică din fire cele ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt lor înşişi lege, ca unii care arată lucrarea legii scrisă în inimile lor, conştiinţa lor mărturisind şi gândurile lor acuzându-se sau apărându-se între ele”Romani 2:14-15. Iată că şi păgânii au o lege lăuntrică, o lege mărturisită de conştiinţa şi gândurile lor, acesta este un criteriu de judecată a celor ce nu au auzit de Biblie!

Conform Scripturii toţi oamenii L-au cunoscut pe Dumnezeu”, din mărturia lui Dumnezeu prin creaţia Sa (Fapte 14:16-17; Romani 1:19-20), astfel nici un om la judecată nu poate spune: „nu am auzit de Dumnezeul Creator”!!!

Cei care nu au auzit Evanghelia, nu înseamnă că sunt total în întuneric, cei care sunt răi, sunt răi pentru că inima lor este rea (comp. cu Daniel 12:10), căci TOŢI oamenii, au mărturia despre Creator: Romani 1:19-22; au mărturia lui Dumnezeu: Fapte 14:17, au mărturia luminii lui Cristos: Ioan 1:8-9.

Iar cei nedrepţi vor fi judecaţi și pedepsiți etern pentru faptele lor rele făcute pe pământ în această lume, fiind aruncați în lacul de foc (Apocalipsa 20:11-15; Daniel 12:2; Ioan 5:28-29).

 


[1] CLV = Noul Testament şi Psalmii tipărit în 1993 de Societatea: Christliche Literatur – Verbreitung. Am citat din această traducere, deoarece traduce corect: “εκ”: „din, nu ca altele care traduc cu: de la”.

[2] În limba greacă: hegemonos = conducători.