Creştinii caută să fie plăcuţi lui Dumnezeu (1 Ioan 2:17), ei se închină nu cum vor ei, ci cum îi place lui Dumnezeu! Pentru ei este important să afle voia lui Dumnezeu cu privire la sărbători. Ei nu sărbătoresc pentru că lumea sărbătoreşte, ei ştiu că toată lumea zace în cel rău (1Iona 5:19). Ei sărbătoresc dpar ceea ce Domnul le-a poruncit, Stăpânul lor este Isus nu lumea lui satan (2 Corinteni 4:4; Matei 24:45-47).
În acest sens am scris acest material care abordează următoarele punct:
1. Un scurt istoric asupra origini crăciunului
2. Un scurt istoric asupra obiceiurilor de crăciun
3. Ce spune Biblia despre naşterea Domnului?
4. Creştinul şi sărbătorile
1. Un scurt istoric asupra origini crăciunului:
Cuvântul „Crăciun” nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume! Biblia nu consemnează sărbătoarea: „Naşterii Domnului”, ea nu a fost sărbătorită de creştini!
Iar cuvântul „crăciun” în engleză „chrismas” indică un amestec religios, căci chiar dacă include Numele Fiului lui Dumnezeu „Cristos” (Christ), în el se menţionează şi liturghia „mass” susţinută şi inventată de cultul catolic. O altă variantă ar fi că cuvântul „mas” („chrismas”) vine de la „Mesa lui Hristos”. Mesa este o rugăciune, care este citită sau cântată, pentru sufletul unei persoane decedate. Un creştin adevărat, nu are nimic de-a face cu mesele. Şi totuşi, mulţimi de creştini practicanţi, vor spune „Crăciun fericit” (Merry Christmas), fără să realizeze vreodată că de fapt spunând aceasta, ei amestecă preţiosul şi sfântul nume al lui Cristos cu denumiri ale unor obiceiuri demonice. Domnul ne spune într-un mod cât se poate de clar, că nu trebuie să amestecăm Numele Său cu vreo sărbătoare păgână sau cu vreun zeu păgân – 1 Corinteni 10:20; Efeseni 6:24.
Originea şi înţelesul numelui de Crăciun dat sărbătorii Naşterii Mântuitorului nu sînt încă lămurite. Crăciun, se pare că este un vechi cuvânt dacic, ne-găsit la alte popoare, cu înţeles de „Creatul”, cuvânt care, doctrinal, a fost înlocuit de „Născutul” cu referire la Isus Cristos. Sau este posibil să fie, o modificare a cuvântului latinesc Creatio-creationis, însemnând creare, întemeiere, început de viaţă. Cuvântul Crăciun este apropiat şi de cuvântul rusesc Korocium care denumea obiceiul de iarnă, precum şi o veche divinitate păgână a iernii şi a morţii. Indiferent de originea etimologică a numelui, în prezent sărbătoarea Crăciunului în mai toate ţările este dedicată naşterii de la Betleem a Fiului lui Dumnezeu Isus.
Există unele legende populare. Aceste legende evocă imaginea unui sat pastoral unde trăia Moş Crăciun şi unde avea case mari, grajduri, coşere şi staul pentru vite. În acest sat soseşte o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi-i cere adăpost. Dar Moş Ajun, motivând că este om sărac, o trimite la fratele său bogat, Moş Crăciun. Acesta însă nu o primeşte, ci o trimite să nască în grajdul vitelor. Soţia lui, Crăciuneasa, fiindu-i milă de străină, o ajută să nască, faptă pentru care este pedepsită de bătrânul Crăciun cu tăierea mâinilor. Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut „Domnul” se căieşte şi-şi cere iertare, devenind „primul creştin”, „sfântul cel mai bătrân”, „soţul femeii care a moşit-o pe Maria”. Ne dăm seama însă că aceste legende nu au nimic în comun cu realitatea, şi cu relatarea biblică, cu toate că din păcate unii oameni ignoranţi le cred...
În contrast cu aceste mituri şi legende, istoria arată că această sărbătoare a crăciunului nu a existat de la începutul creştinismului, Crăciunul nu s-a numărat printre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători (Enciclopedia Bisericii Catolice VOL. 3 pag. 724).
Origen (185-254 î.C.) în scrierile sale face următoarea afirmaţie: „în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele de naştere.” (Lev. Hom. viii in Migne, P.G., XII, 495). Prin urmare, primii creştinii nu îşi sărbătoreau zilele de naştere, considerându-le un obicei păgân, şi deci nici ziua naşterii Domnului Isus.
Referitor la sărbătoarea Crăciunului trebuie tratată o problemă preliminară: data naşterii lui Isus. In ce zi s-a născut? Evangheliile păstrează tăcere totală, iar scriitorii cei mai vechi nu ne-au lăsat nimic sigur în această privinţă. Potrivit lui Clement din Alexandria în Orient unii au fixat naşterea lui Isus la 20 mai, alţii la 20 aprilie, alţii la 20 noiembrie. Prima evidenţă a sărbătorii este din Egipt. În circa 200 î.C. Clement din Alexandria (Strom., I, xxi in P.G., VIII, 888) spune că anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul, ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în al 28 lea an al lui Augustus. Credea că ei făceau asta deoarece au crezut că luna a noua, în care s-a născut Cristos, era a noua din propriul lor calendar. Alţii au ajuns la data de 24 sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). În lucrarea „De paschæ computus”, scrisă în 243 şi atribuită în mod fals lui Ciprian (P.L., IV, 963 sqq.), care pune naşterea lui Hristos pe 28 martie, deoarece în acea zi soarele material a fost creat.
Astfel au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă.
Această diversitate de opinii demonstrează că în primele veacuri ale Bisericii nu numai că nu a existat o tradiţie cu privire la ziua naşterii Domnului, dar că Biserica nu avea o sărbătoare în care să celebreze Naşterea Domnului. Abia în secolul IV, după ce mulţi din creştinism s-au apostaziat, acceptând teoria trinităţii sub presiunea împărtaului Constantin, găsim un document roman care atestă existenţa sărbătorii Naşterii Domnului la Roma pe data de 25 decembrie. E vorba de Depositio Martyrum, filocaliană, o schiţă de calendar liturgic din anul 336. Astfel se poate spune cu siguranţa că naşterea lui Isus Cristos a fost sărbătorită în secolul IV, după care în mai puţin de un secol marea sărbătoare a Crăciunului s-a răspândit în toată lumea, celebrându-se la data la care s-a celebrat de la început la Roma. Confrom cu The World Book Encyclopedia ediţia 1966, volumul III, pagina 416, ne spune, următoarele: „În anul 354 e.n. episcopul Liberiu din Roma a ordonat ca poporul să sărbătorească ziua de 25 Decembrie. Probabil că ar fi ales data aceasta fiindcă poporul din Roma deja sărbătoreau ziua aceea în onoarea zeului Saturn, sau ziua natală a soarelui“.
Iar mai târziu a pătruns în Răsărit în 380, când a fost celebrată de Grigore de Nazianz (sau Grigore Teologul cum mai este numit) la Constantinopol şi de Grigore de Nisa la Capadochia. Ioan Gură de Aur a celebrat Sărbătoarea pentru prima dată la Antiohia în anul 386, Asteriu de Amasea la Pont în 380-400, Pavel de Emesa la Alexandria în 432, iar Iuvenal la Ierusalim în 439.
Cum s-a fixat tocmai această zi?
Cltele tradiţonale obişnuia într-adevăr să lege evenimente sau persoane din Biblie cu date şi sărbători păgâne, cu scopul de a-i atrage pe păgâni! Însă păgâni trebui atraşi prin Evanghelia adevărului de la idoli, nu prin minciună! – vezi: 1 Tesaloniceni 1:5-10; Efeseni 1:13.
Apostaţii, care s-au abătut de la adevărul biblic, de la implitatea în Cristos, au ales data de 25 decembrie pentru a înlocui sărbătoarea păgână a Soarelui neînvins, Mitra, învingătorul întunericului care se celebra la această dată a solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească, iar noaptea să descrescă. In 274 î.C. împăratul Aurelian îi ridicase un templu somptuos care fusese inaugurat la data de 25 decembrie.
Trebuie să înţelegem că sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare. Pentru că acest anotimp era atât de iubit, cultele de stat (Catolică sau Ortodoxă - depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos.
În sprijinul acestei ipoteze observaţi ce spune New Catholic Encyclopedia VOL. III pag. 656: „Potrivit ipotezei lui H. Usener (...) şi acceptate de cei mai mulţi învăţaţi, data naşterii lui Cristos a fost fixată la solstiţiul de iarnă (25 decembrie în calendarul Iulian, 6 ianuarie în cel egiptean) deoarece în aceiaşi zi în care soarele îşi începe reîntoarcerea spre cerul nordic, închinătorii păgâni ai lui Mithra celebrau dies natalis Solis Invicti (ziua naşterii soarelui invincibil).”
Saturnalia a continuat sa fie sărbătorită sub denumirea Brumalia (de la „bruma”, care înseamnă solstiţiu de iarna), până la mijlocul secolului al IV-lea d.C., ritualurile sale au fost asimilate de lumea creştină. În Enciclopedia Catolică scrie: „Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie.” Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate - mil.1 î.C.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit „adormirea Maicii Domnului” (Sf. Marie Mare); 02 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”).
Istoricii pot confirma faptul căci sărbătoarea din jurul solstiţiului preluată şi convertită ulterior în aţa zisă: „sărbătoare creştină” datează cu mult înainte de epoca romana. Se pare ca originea multor obiceiuri ale acestei sărbători preluate de creştinătatea apostată datează din anul 4000 î.C, de când mesopotamienii sărbătoreau Anul Nou. Ei credeau în mulţi zei, nu numai în zeul-şef, Marduk (acelaşi cu Nimrod din Geneza 10:9). In fiecare an, când sosea iarna, se credea că Marduk se bătea cu monştrii haosului. Pentru a lua parte la luptele lui Marduk, mesopotamienii ţineau o sărbătoare de Anul Nou. Marduk (Nimrod), a fost acela care a construit turnul Babel, autorul idolatriei babiloniene, consolidându-şi puterea prin faptul ca a impus o religie de stat.
Care este cauza pentru apariţia acestei sărbători: Cauzele sunt religioase !!!
Prima cauza este născută din erezia lui Alexandru a egalităţii Fiului cu Tatăl! Astfel, viziunea conducătorilor apostaţi din sec. IV, influenţată de Constantin Cel Mare un împărat roman, păgân (botezat doar pe patul de moarte) care a condamnat învăţătura lui Arius, şi susţinea erezia, egalităţii Fiului cu Tatăl, a dus la înălţarea nebiblică a lui Dumnezeu Fiul, s-a considerat necesară reliefare a naturi şi măreţia Divină a Cuvântului întrupat prin sărbătoarea naşterii Lui.
O altă cauză tot religioasă este legată de cultul soarelui sau heliolatria - promovat mai ales de împăratul Aurelian. Cultul soarelui era înfloritor la Roma între secolele al III-lea şi al IV-lea, şi se prezenta ca ultima formă moştenită de la păgânismul roman. Printr-o mulţime de circumstanţe, nu numai că a fost foarte rapid primit cu deschidere de către popor, dar a fost favorizat şi sprijinit chiar de autorităţile Imperiului. Acelaşi împărat a introdus sărbătoarea Sol Invictus, a cărei celebrare era stabilită pentru 25 decembrie, zi denumită Natalis Invicti. Este de la sine înţeles, că un cult atât de numeros şi activ, care se închina la Soare, a penetrat în exprimarea religioasă a poporului. Cei apostaţi, pe de-o parte ne fiind născuţi din Dumnezeu nu puteau birui lumea şi această influenţă păgână (1Iona 5:4), iar pe de altă parte ei au ales să se împletească cu lumea spre a se înmulţi şi supravieţui, astfel ei au absorbit şi înregimentat în religia lor, celebrările păgâne ale solstiţiului de iarnă.
La favorizarea acestei sărbători trebuie să fi contribuit şi poziţia sincretistă (de amestec religios) a lui Constantin. Împreună cu familia sa, împăratul era un fervent cultivator al monoteismului solar, El se închina la soare. Sol Invictus figura pe monedele sale până în 324 î.C.
Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian un lider al bisericii, a trebuit chiar să precizeze că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; iar Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul „bazilicii apostolilor”, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. Vede-ţi unde s-a ajuns prin amestec! Iar pentru că nu au reuşit să abolească această închinare păgână care era adânc înrădăcinată în mintea omului, au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit. Ba chiar au început să construiască clădirile de cult în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit. Astfel au făcut un nou amestec între închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea la Dumnezeul adevărat. Cu toate acestea Biblia indică clar că închinarea cu faţa spre răsărit, spre Soare, sunt neplăcute lui Dumnezeu – Deuteronom 4:19; 2 Regi 23:5,2 Regi 1:11; Ezechiel 8:13-16.
Tehnica suprapunerii sărbătorilor păgâne cu cele închinate adevăratului Dumnezeu nu a fost inventată de cultul ortodox sau romano-catolic. Biblia descrie o astfel de situaţie în Exod 32:1-8, unde Aron după ce a ridicat un viţel de aur a spus: „...o sărbătoare pentru DOMNUL (Iehova SS 1874[1])”, astfel el a combinat închinarea la Dumnezeu cu idolatria. Tocmai de aceea Dumnezeu avertizează împotriva amestecului în închinare în Deuteronom 12:29-32 unde se precizează: „...fereşte-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: cum slujeau popoarele acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel. Tu să nu faci aşa faţă de DOMNUL (Iehova SS 1874) Dumnezeul Tău...” ; vezi şi Galateni 4:8-11. Dar ce putem spune despre obiceiurile legate de această sărbătoare?
2. Un scurt istoric asupra obiceiurilor sărbătorii
Cu toţii ştim obiceiurile legate de această sărbătoare dintre care putem menţiona: „Moş Crăciun”, bradul de crăciun, cadourile, globuri, lumânări, mersul cu colindul, etc.
Să examinăm pe scurt originea lor: Cu mult înainte de venirea lui Cristos, plantele si copacii ce rămâneau verzi în tot timpul anului aveau o semnificaţie aparte pentru oameni, în timpul iernii. La fel ca şi astăzi, cei din antichitate atârnau ramuri de brazi deasupra uşilor şi ferestrelor, crezând că acestea vor ţine la distanta vrăjitoarele, duhurile rele şi bolile. În antichitate, oamenii credeau ca soarele era un zeu şi că, în timpul solstiţiului de iarna (cea mai scurta zi şi cea mai lunga noapte a anului), el slăbea şi se îmbolnăvea. Ei sărbătoreau solstiţiul, crezând că soarele va începe să se simtă mai bine. Ramurile de brad le aminteau de toate plantele verzi care urmau sa crească din nou atunci când soarele se va însănătoşii şi va veni primăvara. Egiptenii se închinau zeului Ra, care avea cap de uliu şi purta soarele ca o coroana în forma de disc strălucitor. La solstiţiu, când Ra începea să se refacă după „boală”, egiptenii îşi umpleau casele cu ramuri verzi de palmieri, care pentru ei, simbolizau triumful vieţii asupra morţii. In nordul Europei, druizii (preoţii celţilor) îşi decorau şi ei templele cu ramuri de brazi, ca simbol al vieţii veşnice. Fioroşii vikingi din Scandinavia credeau ca bradul era planta zeului soarelui, Balder. La Roma bradul era considerat ceva sacru şi împodobit cu bobiţe roşii în timpul saturaniliilor, iar despre Zeul scandinav Odin se credea că dă daruri deosebite în timpul sărbătorilor dacă cineva se apropia de bradul lui sacru.
Nu este de mirare de ce Iehova Dumnezeul lui Israel a condamnat în nenumărate rânduri închinarea sau serviciile religioase sub copacii verzi (vezi: Deuteronom 2:2; 1 Regi 14:23; 2 Regi 17:10; 2 Cronici 28:4; Isaia 57:5; Ieremia 2:20; 3:6; 3:13; Ezechiel 6:13; 20:47).
Germania este ţara care a dat startul tradiţiei bradului de Crăciun în secolul al XVI-lea, atunci când creştinii au introdus în casa bradul decorat. Daca cineva nu găsea brad, construia o piramida din lemn pe care o decora cu câteva ramuri de brad şi cu lumânări. Martin Luther, reformatorul protestant, a fost cel care a pus pentru prima data lumânările aprinse în brad. Rostind o predica lângă brad, pe tema naşterii Mântuitorului, el a fost atras de sclipirea micilor steluţe din focul lumânării, drept pentru care a împodobit tot bradul. In America, bradul de Crăciun a fost, până în secolul al XVIII-lea, o „frivolitate”, şi o „batjocura păgână”, cum o numea William Bradford. Oliver Cromwell a predicat împotriva „tradiţiilor păgâne” ale colindelor, a brazilor decoraţi şi a oricărei exprimări a bucuriei care desacraliza „acel eveniment sfânt”. In Massachusetts, curtea suprema a dat chiar o lege care condamna penal ţinerea sărbătorii Crăciunului pe 25 decembrie.
Obiceiul de a oferi daruri îşi are rădăcinile în festivalurile romane ale Saturnaliilor şi ale Calendelor. Primele cadouri care au fost date cu acea ocazie, constau in lucruri simple, ca perucile cu embleme ce urau noroc. Au urmat apoi darurile de mâncare, bijuteriile, lumânările şi statuetele de zei. La început, lumea creştină a stat departe de aceste practici păgâne dar apoi ele sau introdus în creştinism şi s-au generalizat.
Şi fiindcă data Crăciunului este de origine păgînă, nu e nicio mirare că obiceiurile Crăciunului la fel sînt de origine păgăna. Encyclopedia of Religion and Ethics, de James Hastings, volumul III, paginile 608, 609, zice:
„Aproape toate obiceiurile Crăciunului din ziua de azi . . . nu sînt obiceiuri adevărate Creştine; Ci sînt nişte obiceiuri păgîne pe cari biserica le–a adoptat, sau le–a tolerat. Praznicul zilei Saturnale al poporului din Roma este modelul petrecerilor observate la ziua Crăciunului“.
Unii aduc ca argument faptul că şi magii i-au dat cadouri pruncului Isus. Este adevărat acest lucru, dar imaginea cu magii în iesle este greşită, deoarece magii au ajuns după un timp de la naşterea lui Isus şi l-au găsit într-o casă nu în iesle (Matei 2:9-11). Şi nu a fost un schimb de cadouri, ci doar magii au oferit!
În Enciclopedia Americană ne explică faptul că unul din obiceiurile împrumutate dela praznicul Roman păgîn Saturnale, este „darea de cadouri“. — ediţia 1956, Volumul VI, pagina 622.
La această sărbătoare sau adăugat multe tradiţii cum ar fi Moş Crăciun (tradiţie olandeză); bradul de Crăciun (tradiţie germană); aranjamentele statuare cu scena din iesle (tradiţie italiană). Iar altele au rămas specifice anumitor zone: ciorapii atârnaţi în faţa şemineului (tradiţie americană); tăierea porcului, şi jucatul caprei sau a ţurcii (tradiţii româneşti).
În plus de a fi un prilej pentru petrecere, Crăciunul este astăzi cu precădere o afacere comercială. Acum se vinde şi se cumpără mai mult ca oricând în timpul anului. Reclamele sunt numeroase, toate cu specific. Găsim aproape peste tot „crăciuniţe” în fuste scurte (mini)! Sunt pe reclame, în vitrine, pe plase. Ideea sărbătorii în mintea multor comercianţi este: Ia-le banii! şi nu: Dă-le salvarea prin Domnul Isus! Această sărbătoare a ajuns pentru mulţi nu o ocazie de al onora pe Fiul ca să nu piară pe calea lor (Psalmi 2:12), ci o ocazie de a onora carnea, poftele, lumea, dezmăţul. Ei nu doresc să-l onoreze pe Fiul (Ioan 5 :23), şi nici să manifeste recunoştinţă faţă de Dumnezeu Tatăl care ne-a dat tot ce avut mai scump, trimiţându-l pe Isus pe pământ (Ioan 3:16). Căci dacă ar iubi şi onora pe Dumnezeu ar trăi frumos, în lumină, şi nu în chefuri şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine (Romani 13:13). Însă din păcate cei mai mulţi oameni de pe pământ ţin „Crăciunul„, ceea ce ei numesc „Naşterea Mântuitorului”: mănâncă, beau, petrec, fac daruri, dar Domnul nu este cu ei.
Copiii aşteaptă tot anul pe Moşul, în preajma Crăciunului li se spun mai multe poveşti despre Moşul. Iar mai târziu părinţii se întreabă de ce copii devin necredincioşi sau cu apucături ne-creştine? Deoarece copii când cresc şi află realitatea despre Moş Crăciun, că acesta nu există, îşi pot pierde încrederea în părinţi, ei îşi zic: „dacă Moş Crăciun nu există poate nu există nici Dumnezeu”? Când văd valorile îndoielnice ale părinţilor care sunt axaţi pe cele pământeşti cum să devină ei ‘cereşti’ şi „în Cristos”?
Pentru a-l cunoaşte pe Cristos cel adevărat este important ca noi să cunoaştem adevărata evanghelia (veste bună) şi de aceea să analizăm ce spune Biblia despre ziua naşterii Domnului şi despre sărbători? La această întrebare voi încerca să răspund în aceste ultime două capitole:
3. Ce spune Biblia despre naşterea Domnului?
Biblia arată că naşterea lui Isus Cristos a fost un prilej de laudă la adresa lui Dumnezeu şi de mare bucurie pentru îngeri şi pentru oamenii plăcuţi lui Dumnezeu (Luca 2:8-20). Dar Biblia nu ne oferă data exactă când a avut loc această naştere binecuvântată. Însă există argumente sufiecente pentru a observa că Domnul Isus nu s-a născut pe 25 decembrie după cum urmează:
& Luca 2:1-7, arată cum Cezar August a dat poruncă pentru a se face un recensământ care implica deplasarea persoanelor în localitatea de baştină, în cazul unora aceasta însemna parcurgerea unei distanţe foarte mari, şi este iraţional să credem că Cezar a dat această poruncă iarna, când drumurile erau greoaie sau chiar impracticabile, iar astfel de poruncă ar fi aţâţat şi mai mult la revoltă pe evrei şi pe alţii. Această înscriere nu putea avea loc pe timpul iernii. Cezar Augustus împăratul Romei, cu certitudine nu ar fi chemat populaţia la aşa ceva în mijlocul iernii. Călătoriile in această perioadă a anului erau extrem de dificile; aşa practic ar fi fost imposibil pentru toţi să împlinească decretul care le-a fost dat atunci. Domnul însuşi are o mărturie în legătură cu rigorile unei călătorii pe timpul iernii. El le spune oamenilor să se roage ca fuga lor de la sfârşit, să nu fie iarna (vezi Matei 24:20).
& Iosif cu Maria au parcurs aproximativ 150 de km. Din Nazaret până în Betleem, ori lucrul acesta însemna un drum de 4-5 zile pe măgar, aproape imposibil pentru o femeie iarna în timp ce era pe punctul de a naşte, căci şi în Israel în decembrie este frig fiind o perioadă ploioasă şi cu zăpadă după cum reiese şi din: 2 Samuel 23:20; Proverbe 31:21; Ieremia 36:22 – luna ,,chişleu”: ,,noiembrie-decembrie”, vezi şi Neemia 11 n.s. Biblia Cornilescu revizuită. În Ezra 10:9,Ezra 1:13 este menţionată un eveniment care are loc în 20 zi a luni a 9 adică luna ,,chişleu” era potrivit calendarului nostru aproximativ pe la începutul lui decembrie, când relatarea biblică spune: ,,...vremea este ploioasă, şi nu poţi să stai afară...”.
& Cu ocazia naşterii Domnului erau în ţinutul acela păstori care stăteau afară în câmp noaptea cu turmele de oi (Luca 2:8-20). Iarna turmele erau transferate în adăposturi şi astfel naşterea Domnului nu a avut loc iarna căci atunci nu puteau fi păstorii noaptea cu turmele pe câmp. Acest lucru este confirmat şi de cartea: Daily Life in the Time of Jesus p.228: ,,iarna turmele erau transferate în adăpost...”(vezi şi cartea Clarke Clarke ‘s Commentary Vol.5, p.370). Oile dacă erau plouate, lâna era udă şi după aceea dacă venea vreun îngheţ ele se îmbolnăveau şi mureau. În cartea: „Şi totuşi Biblia are dreptate” se spune: „Alături de istorici şi astronomi, un cuvânt greu de spus în problema stabilirii datei naşterii lui Cristos, îl au şi meteorologii. Luca ne informează că: „În ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei” (Luca 2:8). Meteorologii au înregistrat cu exactitate variaţiile de temperatură din Hebron. Acest colţişor din partea sudică a regiunii muntoase din Iudea, prezintă aceleaşi condiţii climatice ca şi în Betleem, aflat de altfel în apropiere. Măsurătorile meteorologice făcute în perioada celor trei luni de iarnă, au dat următoarele rezultate: decembrie -2,8?, ianurie, -1,6?, februarie, -0,1? C. Primele două luni au de asemenea cele mai mari căderi de precipitaţii ale anului (147 mm în decembrie; 187 mm în ianuarie). Potrivit informaţiilor existente, clima Palestinei nu s-a schimbat aproape deloc în decursul ultimelor 2.000 de ani. Aşadar observaţiile meteorologice moderne atât de precise pot fi luate în consideraţie. În vremea Crăciunului, Betleemul este cuprins de ger, astfel că nici o turmă nu poate ieşi la câmp la această dată. Talmudul remarcă şi el că în împrejurimi, turmele ieşeau la păscut în martie şi se înapoiau în noiembrie, rămânând la păscut în total opt luni. În Palestina, şi astăzi de Crăciun, animalele şi păstorii, se află la adăpost. Menţiunea lui Luca subliniază deci faptul că naşterea lui Isus a avut loc înainte de căderea iernii.”
& Un alt argument, este calculul bazat pe săptămâna când a slujit Zaharia, tata lui Ioan Botezătorul care era în serviciu la templu fiind din ceata lui Abia, iar atunci mama lui Ioan, adică Elisabeta a rămas însărcinată (Luca 1:5-57). Prin urmare, făcând un calcul simplu putem afla data aproximativă a naşterii Mântuitorului, după cum urmează: conform cu 1 Cronici 24:10 ceata lui Abia era a opta ceată din cele 24 de cete de preoţi ce slujeau în templu o săptămână, de la un sabat până la celălalt (1 Cronici 9:25; 2 Cronici 23:8). Iar aceste 24 de cete intrau de două ori pe an să slujească. Dacă calculăm a opta săptămână de la începutul anului, care la evrei era 1 nisan (1 nisan este prima noapte cu lună nouă vizibilă la Ierusalim, nisan corespunde cu lunile martie-aprilie în calendarul nostru – voi pune în calcul perioada 10 martie – 10 aprilie, ca variaţie pentru 1 nisan), astfel ajungem aproximativ la o săptămână din 10 mai - 10 iunie, în calendarul nostru, când Zaharia a intrat la slujbă în prima tură dintr-un an, dacă adunăm încă 6 luni până când îngerul Gabriel a venit la Maria (Luca 1:26), apoi încă 9 luni cât a fost însărcinată Maria cu Isus (Luca 2:6), aflăm data aproximativă a naşterii Mântuitorului, adică: din mai - iunie + 15 luni = aproximativ 10 august – 10 septembrie. Însă dacă Zaharia a fost în a doua tură de servire la templu în acel an atunci calculul este următorul: 10 noiembrie – 10 decembrie, săptămâna de slujire a cetei lui Abia + 6 luni +9 luni = 10 februarie – 10 martie. Din Evanghelia după Luca şi Ioan aflăm că Isus a împlinit 30 de ani înainte de paşte, astfel ziua naşterii Lui coincide cu serviciul lui Zaharia din a doua tură de la templu! Astfel Isus s-a născut în jurul datei de 1 martie! În Luca 3:21,Luca 1:22, ni se spune că Isus era cam de treizeci de ani când s-a botezat, vârsta maturităţii la evrei, vârsta la care preoţii începeau să slujească (Numeri 4:3). După botez la 3 zile a fost Nunta din Cana, iar apoi nu după multe zile a fost paştele (Ioan 2:1-14), deci El s-a născut cu câteva zile înainte de paşte ce cădea în 14 nisan (martie-aprilie), 14 nisan era prima zi cu lună plină după echinocţiu de primăvară! Astfel Domnul nu s-a născut în 25 decembrie!!!
4. Creştinul şi sărbătorile
La primii creştini, singurele sărbători erau cina Domnului poruncită de Domnul (1 Corinteni 11:25) şi „ziua Domnului” (duminica), ziua când a înviat Cristos (Faptele Apostolilor 20:7; Apocalipsa 1:10).
Prin urmare, primii creştini nu au celebrat naşterea Domnului sub nici o formă, crăciunul a apărut ulterior, şi s-a impus în secolul IV î.H. deci el nu are o origine apostolică. El nu face parte din credinţa sfinţilor dată o dată, adică în primul secol d.C. pentru totdeauna (Iuda 1:3).
Un alt motiv este pentru a nu face un compromis cu lumea sau cu închinarea falsă. Creştinii nu ar trebui să se lasă dirijaţi/influenţaţi/învăţaţi de lume în ce priveşte sărbătorile creştine, deoarece lumea este sub stăpânirea celui rău (1 Ioan 5:19). Noi trebuie să fim învăţaţi de Cristos nu de cei necircumcişi!
Ne întrebăm desemenea: Cum pot sărbătorii ziua naşterii cuiva, dacă nu cunosc data când s-a născut? Ba mai mult, cum pot sărbătorii naşterea prietenului meu în ziua când s-a născut duşmanul lui? (Căci în 25 decembrie se serba naşterea zeului soare Mitra, un zeu fals cu un fundament demonic – 1 Corinteni 10:20).
Oare aşa am să-l onorez pe Domnul Isus, ţinându-i ziua în altă zi, decât în cea care s-a născut şi la o dată când se onora zeul Mitra? Oare dacă mă abţin în a celebra crăciunul nu-l voi imita mai bine pe Învăţătorul Isus, care nu şi-a celebrat propria zi de naştere şi nu a spus nimic în acest sens? Tot la fel nici prietenii Lui cei mai apropiaţi (apostolii)? Alte întrebări care îmi vin în minte: Cum pot sărbătorii ziua naşterii Domnului Meu folosindu-mă de obiceiuri preluate din închinarea falsă? Şi de asemenea mă gândesc: are rost să-i minţim pe copii cu un moş Crăciun care există la Polul Nord, care se coboară prin horn şi ne aduce cadouri într-o sanie zburătoare trasă de reni? Are rost să inoculez în mintea copiilor, tradiţii şi basme băbeşti, sau mai degrabă să-i învăţ adevărul Sfintelor Scripturi (2 Timotei 3:14-17)? De asemenea nu are rost să irosesc banii pe un brad şi pe alte accesorii, pentru că banii aceia îi pot folosi într-un mod care să-l onoreze cu adevărat pe Domnul. În mod similar, nu pot merge cu colindul şi să spun că de fapt vestesc „evanghelia fără plată”, când colindul sună aşa: „ne daţi ori nu ne daţi”. Nu pot colinda cântece inexacte Biblic, sau să mă asemăn cu lumea. Eu doresc să-l sărbătoresc pe Domnul Isus aşa cum mă învaţă Biblia şi nu după cum mă învaţă lumea (Ioan 17:14-17).
Unii ar putea spune însă că aceste obiceiuri sunt frumoase chiar dacă ele reprezintă obiceiuri păgâne sau datini care deformează adevărul Biblic, şi că astfel ar trebui ţinute de dragul frumuseţii lor. Ei uită însă că etalonul adevăraţilor creştinii nu stă în frumuseţe; ci, în Cuvântul Adevărului (Ioan 17:17). Şi viţelul de aur făcut de Aron a fost frumos, şi ţinerea acelei sărbători „pentru DOMNUL”, a fost frumoasă din punct de vedere uman (Exod 32:1-6), însă Dumnezeu a spus altceva în Exod:32:7: „poporul…s-a stricat”.
Valorile lui Dumnezeu nu sunt aceleaşi cu valorile umane, ce considerăm noi frumos poate fii o urâciune în faţa lui Dumnezeu (Luca 16:15). Biblia ne învaţă clar: „ce legătură are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul?…De aceea ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice DOMNUL; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi” (2 Corinteni 6:14-17).
Dragă cititor, revin şi trag un semnal de alarmă, dacă naşterea Domnului nu a fost poruncită de Domnul, dacă primii creştini nu au ţinut-o, dacă nu avem data naşterii, nici instrucţiuni pentru a ştii cum să o sărbătorim, dacă sărbătoarea ţinută de mulţii este un păgânism mascat! Atunci crăciunul reprezintă un al Isus, o altă evanghelie şi un alt duh! Şi chiar dacă mulţi creştini îngădui aceasta, la fel ca şi în primul secol, căci Pavel precizează: „În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!” - 2 Corinteni 11:4. Iată şi creştinii din Corint, îngăduiau doctrine false despre Isus, Pavel spune „oh, cum îl îngăduiţi de bine!”. Căci corupţia şi abaterea de la simplitatea Scripturii era şi atunci. Pavel i-a avertizat pe corinteni în prima sa epistolă, prin cuvintele din 1 Corinteni 16:22: „Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema!” Iar în a doua epistolă, Pavel ofta, căci corintenii s-au abătut de la simplitatea în Cristos, când spunea: „Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit-o pe Eva cu viclenia lui, tot aşa şi gândurile voastre să se strice de la simplitatea şi curăţia faţă de Cristos Isus” (2 Corinteni 11:3).
Este grav să vestim sau să prezentăm o altă evanghelie, modificată, diferită de cea adevărată?
Scriptura răspunde în Galateni 1:7-9: „Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!”
Iată că este foarte grav să predicăm o altă evanghelie, este sinonim cu a fi blestemaţi, de fapt nu există o altă evanghelie, o altă veste bună, decât cea prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu, şi ea priveşte pe Fiul lui Dumnezeu născut din femeie, dar dovedit ca fiind Fiul lui Dumnezeu (Galateni 4:4; Romani 1:1-4). Ea pomeneşte despre naşterea Domnului, dar nu învaţă de o sărbătoare a naşterii Domnului, de o dată a naşterii sau anumite obiceiuri legate de naşterea Domnului.
Accentul evangheliei este moartea pentru păcatele noastre şi învierea pentru îndreptăţirea noastră, apostolii aşa au predicat, şi noi aşa am crezut, şi doar dacă rămânem în această evanghelie suntem mântuiţi, alt fel, am „crezut în zadar” (1 Corinteni 15:1-8). Auziţi fraţilor dacă vă depărtaţi de adevărata evanghelie, cea prezentată în Scripturi şi predicată de apostoli, „aţi crezut în zadar”! Este zadarnică credinţa celor ce vestesc o altă evanghelie, deoarece ea se bazează nu pe Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu; ci, pe basme, tradiţii, legende, povestiri băbeşti, despre care Pavel avertizează în 1 Timotei 4:7: „Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios”. (Vezi şi Tit 1:14).
Însă noi ca oameni ai adevărului şi ca „fii ai luminii”, trebuie să cercetăm ceea ce este plăcut înaintea Domnului şi să luăm decizia să nu luăm parte de loc la lucrările neroditoare ale întunericului şi mai degrabă să le dezaprobăm (Efeseni 5:9-20).
Dragă cititor, cu siguranţă dacă iubim pe Adevăratul Isus, nu vom accepta, un alt Isus, o altă evanghelie şi un alt duh, doresc însă pentru toţi cei ce umblă în adevăr să îi salut prin cuvintele: „Harul să fie cu toţi cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie. Amin” (Efeseni 6:24).