Muzica creştină cu sau fără instrumente ?

Există grupări religioase care nu se bazează pe revelaţie, pe călăuzirea divină, ci pe înţelepciunea firească!!! Astfel, unii susţin că cântările nu trebuie acompaniate prin instrumente muzicale!?!

Argumentele lor sunt: 1. Există texte biblice în care apare cântarea, şi anume: Matei 26:30; Fapte 16:25; Romani 15:9; 1Corinteni 14:15; Efeseni 5:18,19; Coloseni 3:16; Evrei 2:12; Iacob 5:13, dar fără a preciza dacă aceste cântări sunt acompaniate cu instrumente sau nu? 2. Lucifer a avut unele instrumente de cântat în grija lui (Ezechiel 28:13), dar aceasta nu însemnă că ele s-au demonizat!!! Ci la căderea lui, el le-a pierdut aşa cum a pierdut pietrele scumpe, şi tot ce avea el înainte pe muntele sfânt (Ezechiel 28:16-18). Iar după căderea lui, Tatăl ceresc a ridicat un alt heruvim în locul lui, ce a primit în grija sa: slujba şi instrumentele de cântat (comp. cu Fapte 1:16-20). 3. Foarte de vreme, cam prin anul 200 e.n., Clement din Alexandria spunea: „Avem nevoie de un singur instrument: cuvântul paşnic al veneraţiei, nu harpe sau tobe sau orgi sau trompete“. S-au impus restricţii, limitând muzica bisericească la compoziţii vocale. Stilul a devenit cunoscut ca psalmodie sau muzică gregoriană. „După mai puţin de patruzeci de ani de la ridicarea Constantinopolului, Conciliul din Laodiceea (367 A.D.) a interzis participarea instrumentelor, precum şi a congregaţiilor la Liturghie. Muzica ortodoxă a fost pur vocală“, se spune în cartea Our Musical Heritage (Moştenirea noastră muzicală) (sublinierea noastră).

Aceste argumente nu sunt cu greutate, deoarece:

1. Această doctrină nu este făcută pe baza afirmaţiilor Bibliei că trebuie să cântăm fără instrumente, chiar dacă în anumite pasaje nu apar în mod explicit anumite instrumente, nu însemnă că nu puteau să existe. Astfel pasaje ca: Romani 15:9; Evrei 2:12; Iacob 5:13, nu susţin neapărat o cântare fără instrumente. Nu există vreo poruncă în care să fie interzise instrumentele!!!

2. Primii creştini cântau din Psalmii Scripturilor ebraice (Efeseni 5:19; Coloseni 3:16), în Biblia ebraică, această carte poartă numele Séfer Tehillím, care înseamnă „Carte de laude“, sau simplu, Tehillím, adică „Laude“. Titlul „Psalmii“ provine din Septuaginta, unde este folosit cuvântul Psalmói, care face referire la cântările intonate cu acompaniament muzical. Psalmii sunt cântări sau poeme sacre prin care i se aduce laudă şi închinare lui Dumnezeu. Conform cu LS Lexicon: Psalmi însemnă cântări cântate la harfă, iar conform cu Thayer Lexicon: însemnă cântări ce foloseşte instrumente cu coarde. Deci primi creştini care cântau din Psalmii conform cu Efeseni 5:19; Coloseni 3:16, aceasta implica instrumentele de acompaniament!!!

3. Domnul Isus în Matei 11:17 (GBV 2001), îşi descrie lucrarea prin cuvintele: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat», astfel El nu a fost împotriva instrumentelor de cântat!

4. De fapt, conform cu cartea Apocalipsa, sfinţi din cer cântă la instrumente, vezi: Apocalipsa 5:8,9; 15:2. În cer nu intră nimic necurat, atunci cum se face că creştinii din cer cântă la instrumente (Apocalipsa 15:2), iar pe pământ este greşit să cânte la instrumente?

5. Aceste restricţii date de Clement, nu aveau nici un fundament în creştinismul de la origini. Credinţa sfinţilor a fost stabilită în primul secol o dată pentru totdeauna (Iuda 3). Creştinii s-au întrunit un timp la templu unde se cânta cu instrumente (Fapte 2:46; 5:12). Organizarea de la templul din antichitate prevedea aranjamentele instrumentale şi vocale complexe în închinarea de la templu (2 Cronici 29:27, 28). Existau dirijori, maeştri, ucenici şi căpetenii pentru cântăreţi (1 Cronici 15:21; 25:7, 8; Neemia 12:46). Ei au continuat linia de închinare a poporului Israel ce se închina lui Iehova (Matei 4:10; 22:37; Fapte 2:21; Romani 15:8-13), pentru că acelaşi Dumnezeu a fost şi pentru Israel şi pentru creştini (comp. Deuteronom 6:4 cu Marcu 12:29). Iar această linie sau stil de cântat a fost cel cu acompaniament!!! În rândul primilor creştini, muzica a continuat să facă parte din închinare. În cartea The History of Music (Istoria muzicii), de Waldo Selden Pratt, explică: „Pentru primii creştini, cântatul era ceva obişnuit în cadrul închinării publice şi personale. Pentru evreii convertiţi la creştinism, aceasta era o continuare a obiceiurilor de la sinagogă . . . Pe lângă Psalmii ebraici . . . , noua credinţă tindea să producă încontinuu imnuri noi, care la început se pare că au fost sub formă de rapsodii“. Astfel, pe lângă faptul că posedau Psalmii inspiraţi din Scripturile ebraice, ei au compus muzică şi versuri proprii pentru închinare, cântări de laudă şi spirituale, stabilind precedentul pentru compunerea de cântări creştine astăzi (Efeseni 5:19).

Dezvoltarea apostaziei:

Doar ulterior când doctrina despre Dumnezeu a început să devieze de la adevăr, atunci la sfârşitul secolului II a început şi stilul de muzică să devieze! Conform cu The Catholic Encyclopedia: „Cuvântul τρίας [tri´as] [tradus în latină prin trinitas] este întâlnit pentru prima dată la Teofil din Antiohia prin 180 d.Chr. (. . .) La puţin timp după aceea, el apare în forma sa latină trinitas în lucrările lui Tertullian.”

În anul 325 la consiliul de la Niceea s-a stabilit egalitatea Tatălui cu Fiul, iar în 381, la consiliul de la Constantinopol, a fost afirmată divinitatea Duhului.

Astfel, întunecaţi de satan, cei apostaţi în anul 367 au interzis instrumentele, pentru că închinarea lor nu era călădită pe Scripturi, pe serviciul sacru adus lui Iehova, pe felul de închinare poruncită de El, ci pe basme (comp. cu 2 Timotei 4:3,4). Ei au început să lucreze fărădelegea nu voinţa Tatălui ceresc (Matei 7:21-23).

Instrumentele muzicale în Israel:

După ce Dumnezeu i-a trecut pe Moise şi pe israeliţi în mod miraculos prin Marea Roşie, Miriam, sora lui Moise, şi toate femeile au ieşit cântând la tamburine şi dansând (Exodul 15:20). Deşi nu au fost descoperite tamburine care să dateze din epoca biblică, în Israel, mai precis în Aczib, Meghido şi Bet-Şean, au fost scoase la iveală figurine de lut antice, care înfăţişează femei ţinând în mână tobe de mici dimensiuni. Instrumentul numit adesea în traducerile Bibliei „tamburină“ nu este identic cu cel cunoscut azi. Acesta era alcătuit, după toate probabilităţile, dintr-o ramă rotundă de lemn pe care era montată o piele de animal, bine întinsă.

În epoca patriarhală, femeile cântau şi dansau cu ocazia sărbătorilor, acompaniindu-se cu tamburine. Biblia relatează că, atunci când Iefta, un conducător israelit, s-a întors acasă după ce obţinuse o victorie răsunătoare, fiica lui i-a ieşit în întâmpinare „cântând la tamburină şi dansând“. Cu o anumită ocazie, femeile au sărbătorit faptele de vitejie ale lui David „cu cântece, cu dansuri“ şi „cu tamburine“ (Judecătorii 11:34; 1 Samuel 18:6, 7).

Când regele David a adus arca legământului la Ierusalim, poporul ‘a sărbătorit acest eveniment înaintea lui Iehova cu tot felul de instrumente din lemn de ienupăr, cu harpe, cu lire, cu tamburine, cu sistre şi cu cimbale’ (2 Samuel 6:5). Ulterior, templul din Ierusalim a avut propria orchestră. Acei muzicieni cântau la cimbale, trompete şi harpe, precum şi la instrumente cu coarde.

Ce ştim însă despre sistre? Acestea erau, se pare, instrumente de percuţie alcătuite dintr-o ramă de metal ovală, nu foarte mare, prevăzută cu un mâner. Scuturat, instrumentul producea un zornăit strident. Biblia menţionează o singură dată sistrele, cu ocazia aducerii arcei la Ierusalim. Potrivit tradiţiei iudaice, sistrele se foloseau şi la evenimente triste.

Ce se poate spune despre cimbalele din vechime? Erau, după cât se pare, discuri mari de metal, care trebuiau lovite unul de celălalt. Unele cimbale din Israelul antic însă aveau circa 10 centimetri în diametru, fiind asemănătoare castanietelor, şi produceau un clinchet cristalin.

Termenul ebraic kinnohr′, tradus deseori „harpă“ sau „liră“, se referea la un instrument larg răspândit în Israelul antic. Acesta era instrumentul la care cânta David pentru a-l linişti pe regele Saul (1 Samuel 16:16, 23). Erudiţii au descoperit cel puţin 30 de reprezentări ale lirei pe ziduri vechi de piatră, monede, mozaicuri şi sigilii. De-a lungul secolelor, forma instrumentului a suferit unele modificări. Interpretul cuprindea lira cu braţele şi ciupea coardele sau trecea peste ele cu degetele ori cu un plectru.

Termenul ebraic nevel denumea un instrument asemănător cu kinnohr′. Nu se cunosc cu exactitate numărul coardelor, dimensiunile instrumentului şi nici tehnicile de execuţie. Majoritatea erudiţilor însă sunt de părere că atât nevel, cât şi kinnohr′ puteau fi duse în mână de muzician.

Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-şi facă două trompete din argint bătut (Numerele 10:2). Suflând din ele, preoţii anunţau evenimente ce aveau legătură cu templul şi anumite sărbători. Sunetul emis diferea în funcţie de scopul anunţului. Acesta putea fi prelung şi puternic sau scurt şi tunător. Nu se ştie precis cum arătau acele trompete, întrucât nu dispunem de niciun exemplar care să dateze din timpurile biblice. Deţinem doar reprezentări în viziunea unor artişti, precum cea gravată pe un basorelief de pe Arcul lui Titus, din Roma.

Cornul, în ebraică shohphar′, este menţionat în Scripturile Ebraice de peste 70 de ori. Instrumentul era făcut dintr-un corn de ţap sau de berbec. Potrivit surselor iudaice, existau două tipuri de corni: unul drept, cu ambuşură de aur, iar altul curbat, cu incrustaţii de argint. Cornul era deseori folosit pentru a transmite semnale, deoarece producea un sunet amplu, în două sau trei tonalităţi, ce putea fi auzit de departe.

În Israelul antic, cornul vestea anumite evenimente religioase, precum începutul şi sfârşitul sabatului. Era folosit însă şi în alte scopuri, de pildă pe timp de război. Câtă groază trebuie să fi stârnit, în toiul nopţii, cei 300 de corni din care au suflat soldaţii lui Ghedeon înainte de a-i ataca prin surprindere pe madianiţi! (Judecătorii 7:15–22)

Vorbind despre tehnica lor muzicală avansată, istoricul Curt Sachs a scris: „Corurile şi orchestrele de la Templul din Ierusalim dezvăluie un înalt nivel de educaţie artistică, de tehnică şi de cunoştinţe muzicale. . . . Deşi nu ştim cum suna acea muzică antică, avem suficiente dovezi ale forţei, demnităţii şi profesionalismului ei“ (The Rise of Music in the Ancient World: East and West, 1943, paginile 48, 101, 102). Cântarea lui Solomon este un exemplu de creativitate şi calitate caracteristice compoziţiilor ebraice. Ea este o istorie cântată, similară libretului, sau textului, unei opere. Cântarea este denumită în textul ebraic „Cantarea Cantarilor“, sau cântarea superlativă. În cazul evreilor din antichitate, cântatul făcea parte integrantă din închinare. Acesta le permitea să-şi exprime sentimentele pozitive prin laudele pe care i le adresau lui Iehova.

Concluzie:

În noul legământ, Spiritul Sfânt îi va călăuzi pe creştini în ce priveşte cântările, instrumentele folosite, ca totul să fie după voia Creatorului şi astfel spre gloria Numelui Său – Ioan 16:13; Romani 8:14; 15:9-11.