Fiii lui Dumnezeu în Vechiul și în Noul Legământ

Fiii lui Dumnezeu în Vechiul Legământ:

Conform părerii unora, Dumnezeu în Vechiul Testament nu s-a descoperit ca “Tată”!?!

Însă această părere omenească este falsă, căci conform Bibliei, chiar în vechiul legământ, Dumnezeu a fost Tatăl lui Israel, poporul Său!

Moise ca conducător a lui Israel și mijlocitor al vechiului legământ a scris legea lui Dumnezeu, iar Însuși Dumnezeu declară prin el în Deuteronom 14:1-2, GBV 2001: “Voi sunteţi fii ai Domnului Dumnezeului vostru: să nu vă faceţi tăieturi şi să nu vă radeţi între ochi pentru un mort. Pentru că tu eşti un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău şi pe tine te-a ales ca să-I fii popor deosebit între toate popoarele care sunt pe faţa pământului”. Iată, poporul lui Iehova care era sfânt, adică pus deoparte pentru Dumnezeu și serviciu sacru, este numit ca fiind: Fiii lui Iehova Dumnezeu!

Iar profetul Isaia, descrie pe poporul Israel, ca având o relație filială (Tată-Fiu) cu Dumnezeu când spune în Isaia 63:16: „Totuşi Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte, şi Israel nu ştie cine Suntem; dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Tu, din veşnicie, Te numeşti „Mântuitorul nostru.”

Asemănător mărturisește și profetul Ieremia, care consemnează că poporul Israel îl chema pe Dumnezeu ca Tată: Ieremia 3:4: „Acum, nu-i aşa? strigi la Mine: „Tată! Tu ai fost Prietenul tinereţii mele!”

Ieremia 3:14-19, GBV 2001: „Întoarceţi-vă, fii răzvrătiţi“, zice Domnul, „pentru că Eu sunt un Soţ pentru voi, şi vă voi lua pe unul dintr-o cetate şi pe doi dintr-o familie şi vă voi aduce în Sion. Şi vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu cunoştinţă şi înţelegere.
Şi va fi aşa: când vă veţi înmulţi şi veţi fi rodnici în ţară, în zilele acelea“, zice Domnul, „nu vor mai zice: «Chivotul legământului Domnului», nici nu le va veni în gând, nici nu-şi vor aduce aminte de el, nici nu-l vor cerceta, nici nu va mai fi făcut. În timpul acela vor numi Ierusalimul: tronul Domnului; şi toate naţiunile se vor aduna la el, la Ierusalim, pentru Numele Domnului; şi nu vor mai umbla după îndărătnicia inimii lor rele. În zilele acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui Israel şi vor veni împreună din ţara de la nord în ţara pe care am dat-o de moştenire părinţilor voştri. Şi Eu am zis: «Cum să te pun printre fii şi să-ţi dau ţara cea plăcută, moştenirea cea mai frumoasă a naţiunilor?» Şi am zis: Mă vei numi «Tatăl meu!» şi nu te vei abate de la Mine”.

Iată, Iehova îi numește pe israeliți neascultători: „fii răzvrătiţi”, căci El este Tatăl lor (Ieremia 3:4), dar dorea întoarcerea lor la ascultarea de Dumnezeu, ca și ei să vină alături de fiii Săi credincioși care vor moșteni țara cea plăcută.

Tot la fel şi profetul Maleahi când spune în Maleahi 1:6: „Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă Sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă Sunt Stăpân, unde este teama de Mine? zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu, şi care ziceţi: „Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?”

Un caz particular de fiu a lui Iehova în vechiul legământ este Solomon! În 2Samuel 7:14, se spune: „Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti” (vezi şi: 1Cronici 17:13; 1Cronici 22:10; 1Cronici 28:6). În aceste texte, Dumnezeu se prezintă lui Solomon ca Tată. Iar regele David, îl compară pe Dumnezeu cu un Tată, când spune în Psalm 103:13: „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.”

Pe lângă aceaste dovezi, mai există nume de evrei în Biblie, ca de pildă, Ioab care înseamnă Iehova este Tată (1Samuel 26:6; 1Cronici 4.14; Ezra 2:6; Ezra 8:9; Neemia 7:11); sau Eliab, care semnifică: Dumnezeu este Tatăl (meu) – (Numeri 16:1,12).

Însă întrebarea care se ridică este:

În ce sens israeliți erau fiii lui Iehova Dumnezeu?

Conform Scripturi evreii au fost copiii ai lui Dumnezeu, în sensul de copii creați fizic de Creator, dar întocmiți și spiritual de El, ca popor al Lui, la care i-a dat legea, și pe care ei ca niște copiii ascultători ar fi trebuit să o asculte (Iosua 22:5; 2Regi 2:3; 2Regi 17:13-15).

Acesta este sensul descris și în Isaia 64:8: „Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi Suntem lutul, şi Tu olarul, care ne-ai întocmit: Suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale.”

La fel sensul de Tată Creator îl găsim și în Maleahi 2:10: „N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu? Pentru ce, deci, Suntem aşa de necredincioşi unul faţă de altul, pângărind astfel legământul părinţilor noştri?”

Un alt sens îl găsim în Ieremia 31:9, GBV 2001: “Vor veni plângând şi-i voi conduce cu cereri; îi voi face să umble pe lângă pâraiele de apă, pe o cale dreaptă, pe care nu se vor poticni. Pentru că Eu îi voi fi tată lui Israel, iar Efraim va fi întâiul Meu născut“. În ce priveşte cazul lui Efraim, care a fost al doilea născut al lui Iosif (Geneza 41:52), totuşi Dumnezeu în Ieremia 31:9, îl numeşte: „Efraim este întâiul Meu născut”. În acest caz, Efraim este un nume generic pentru naţiunea Israel, iar în context este vorba de restabilirea naţiunii în Sion (Ieremia cap. 31). Astfel Dumnezeu se declară ca fiind Tată şi îl numeşte pe Efraim „întâiul Meu născut”, deoarece El va restabili pe Efraim (Israel), îl va naşte în sens figurat, adică îl va aduce din nou în ţara Sa.

Prin urmare, sensul de aici de Tată este: Restabilirea în țara lor din nou a lui Israel (Efraim), această restabilire este comparată cu o naștere, una fizică (readunarea evreilor ca națiune în patria lor) și una spirituală după lege (restabilirea închinării și a legământului).

Să vedem în continuare sensul de fiii ai lui Dumnezeu în Noul Legământ:

Fiii lui Dumnezeu în Noul Legământ:

Omul prin naşterea fizică a moştenit păcatul şi robia spirituală a celui rău. Prin auzirea evangheliei, el este luminat de Cuvântul lui Dumnezeu şi Spiritul Sfânt (Romani 8:5-9; Efeseni 4:17-24; Efeseni 5:8-21), şi astfel îşi dă seama, de faptul că el a trăit o viaţă fără Dumnezeu, în păcat, în robia satanei, în întuneric (Efeseni 2:1-2,12). Apoi omul îndemnat de evanghelie, prin Spiritul Sfânt se căieşte adânc de păcate, îşi pune încrederea în Cristos în ce priveşte obţinerea iertării de păcate, nu în forme religioase inventate de oameni sau în faptele lui (2Timotei 1:9). Această căinţă şi credinţă vine ca urmare a auzirii evangheliei şi a însuşirii Cuvântului lui Cristos, care tot mai mult pătrunde în El şi prin Cuvânt pătrunde Spiritul Sfânt care este sămânţa lui Dumnezeu (1Ioan 3:9). Ea se dezvoltă în om, pe pracurs ce omul îşi însuşeşte poruncile divine, le trăieşte, se leapădă de sine, îşi i-a crucea şi Îl urmează pe Cristos (1Petru 1:22-25).

Doar după ce omul a devenit discipol al lui Cristos, calcă pe urmele lui Cristos în smerenie (1Ioan 2:3-6; 1Petru 2:21), atunci acel discipol este dus la apă, unde el cheamă Numele Domnului spre salvare (Fapte 22:16), şi prin acea rugăciune Îl recunoaşte pe Isus ca Domn şi Stăpân, apoi el este scufundat în Numele lui Isus pentru iertarea păcatelor (Fapte 2:38; Romani 10:9-10).

Atunci are loc naşterea din Dumnezeu, și acel credincios devine fiu de Dumnezeu, fiind prezent: Spiritul lui Cristos, omul este născut din apă şi Spirit (Iona 3:5), şi curăţit, spălat şi sfinţit de sângele lui Isus (1Corinteni 1:30; 6:11), primind spălarea de păcatele pe care deja le-a comis (Fapte 22:16), are loc o regenerare a omul lăuntric (Tit 3:5), o rupere a legăturilor cu satan (Fapte 26:18), şi circumcizia cărnii – Romani 6:6; Coloseni 2:11-12), are loc o înviere cu Cristos (Coloseni 2:12), o îmbrăcare cu Cristos (Galateni 3:27). Astfel omul devine o făptură nouă în Cristos (2Corinteni 5:17), un om nou (Efeseni 4:24), care a fost: luminat (Evrei 6:4-5), iertat, salvat, îndreptăţit.

Naşterea din Dumnezeu (1Ioan 3:9); mai este numită şi: nastere de sus (Ioan 3:3), naştere din nou (1Petru 1:3,23), naşterea din Spirit (Ioan 3:8), naştere în Cristos (1Corinteni 4:15), naşterea din apă şi Spirit (Ioan 3:5), adăparea din Spiritul (1Corinteni 12:13); baia renaşterii şi înnoirea (regenerarea) Spiritului Sfânt (Tit 3:5), luminare (Evrei 6:4).

Spiritul Sfânt, pe lângă lucrarea naşterii de sus, lucrează mai multe lucrări care sunt asociate naşterii din nou, lucrări care totdeauna au loc împreună cu naşterea de sus, în botezul în apă, având ca efect, transformarea unui om din fiu al satanei, în copil al lui Dumnezeu.

Iar după naşterea de sus (Ioan 3:3-5), imediat are loc: înfierea ca copil a lui Dumnezeu!

Conform Bibliei, cei care s-au născut ca fii sunt înfiaţi! În Galateni 4:6-7, se spune: „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!” Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu”. În primul rând, observăm că fiilor lui Dumnezeu născuţi din El, Dumnezeu le trimite Spiritul Fiului Său, care strigă: Ava, adică Tată. Astfel, li se toarnă dragostea lui Dumnezeu prin Spiritul în inimile lor (Romani 5:5).

De ce Dumnezeu după ce naşte fii, îi mai înfiază? Deoarece, înfierea sau adopţiunea, este o mărturie publică şi dublă a Spiritului Sfânt şi a spiritului nostru, că nu mai suntem robi ai Satanei, ci am devenit fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Cristos (Romani 8:15-17). Dacă naşterea din nou este o lucrare lăuntrică, în om, înfierea ne duce să strigăm cuvintele: „Tată”, este ca un certificat exterior, care atestă că un om este fiu al lui Dumnezeu! – Romani 8:15-17.

Această lucrare are un corespondent fizic, un bebeluş nou născut după ce iese din mama sa, pentru a se vedea dacă respiraţia lui este normală, este lovit peste fund, iar bebeluşul strigă.

În mod asemănător, strigătul: „Tată”, este la fel de spontat şi natural ca strigătul bebeluşului, este strigătul nostru care adevereşte că suntem copii ai lui Dumnezeu. Înfierea are loc imediat după naşterea de sus, aşa cum strigătul unui bebeluş, are loc imediat după naşterea lui din pântecele mamei!

Astfel atât lăuntric cât și în exterior, credinciosul este făcut: fiu a lui Dumnezeu, și atunci el practică dreptatea (1Ioan 3:8-10), imitându-L pe Dumnezeu (Efeseni 5:1).