Disciplina are scopul de a corecta şi a ridica pe cel căzut în păcat, adică aducerea înapoi a celui căzut în păcat la sfinţenie şi la părtăşia cu Dumnezeul luminii, cât şi a menţine adunarea curată şi sfântă (1 Tesaloniceni 5:15; 2 Tesaloniceni 3:14,2 Tesaloniceni 1:15).

Una din disciplinele biblice este excluderea, ea nu numai că este ceva drept şi exercitată cu scopul de a păzi sfinţenia trupului lui Cristos, dar ea este o măsură iubitoare.

De ce excluderea este o măsură iubitoare? Deoarece ea este făcută cu scopul de înălţa iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de ceea ce este drept, iubirea faţă de adevăr, iubirea faţă de fraţii care să străduiesc din răsputeri ca să practice dreptatea şi să rămână în sfinţenia lui Dumnezeu. Dar excluderea este chiar o măsură de iubire faţă de cel disciplinat, deoarece aceasta formă de disciplină este singura care poate îl va trezi pe păcătos din starea lui de beţie spirituală. Dar ce este excluderea?

Excluderea: Forma cea mai drastică de disciplină, astfel dacă un membru botezat al adunării practică păcatul nu se căieşte şi are o atitudine de răzvrătire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu ne-ascultând, trebuie exclus pentru a nu influenţa şi pe alţi fraţi spre nelegiuire (1Corinteni  cap.5).

Acesta mădular este amputat (tăiat) din trupul lui Cristos, el îşi pierde dreptul la părtăşia frăţească, adică nu vom mai vorbi cu el şi vom evita compania lui, nu va mai putea mânca cu noi: cina Domnului sau masa agape, nici nu-l vom mai saluta cu pace nici cu sărutul frăţesc sau strângere de mână sau îmbrăţişare frăţească (1 Corinteni 5:9-11; 2 Ioan 1:9,2 Ioan 1:10).

Vom ţine cont de asemenea de motivul excluderii cât a fost de grav cât şi de atitudinea lui la păcat şi la excludere, pentru a stabili raportul faţă de cel exclus, căci fiecare excludere este un caz în parte şi nu trebuie să tratăm toate cazurile la fel.

De pildă, la cei excluşi pentru apostazie, erezie, nu putem să-i spunem nici măcar „bucură-te” (n.s. greceşte: „hairein”, NTTF–2008), sau „bun venit” CLV adică un simplu salut, şi nu-l putem primii la vreo întrunire a adunării mai ales dacă aceasta este într-o casă particulară (2 Ioan 9-11).

Astfel cu cei ce sau abătut de la învăţătura lui Cristos nu putem să discutăm chestiuni spirituale; ci, trebuie să ne ferim de o astfel de persoană care a fost exclusă de întreaga adunare pentru că sa abătut de la învăţăturile clare şi esenţiale ale adevărului (2 Ioan 9-11; Tit 3:10,Tit 1:11; Romani 16:17).

Persoanele excluse trebuie să simtă nevoia de părtăşie, să simtă nevoia legăturii frăţeşti (Faptele Apostolilor 2:42), să-şi dea seama că în adunarea lui Dumnezeu nu merge ca în lume, sau într-o asociaţie sau într-un club, unde eşti primit oricum. Să-şi dea seama de gravitatea păcatului, de pata care a pus-o pe obrazul Domnului, a trupului lui Cristos, căci din cauza lui, Numele lui Dumnezeu şi învăţătura sănătoasă sunt hulite (Romani 2:24; 1 Timotei 6:1).

El va ajunge să-şi dea seama dacă are un gram de sinceritate că nu e bine în întuneric, afară în lume, că nu e plăcut de loc să îl ai pe Diavolul din nou ca stăpân, că părtăşia cu demonii nu se compară cu dulcea părtăşie ce a avut-o cu Tatăl şi Fiul (1 Ioan 1:3).

Ba mai mult, ceilalţi din adunare prin disciplina amputativă îşi dau seama că adunarea este cu adevărat sub călăuzirea şi conducerea unui Dumnezeu sfânt, îşi dau seama că trebuie să i-a lucrurile sfinte în serios, şi trebuie să umble cu frică şi cutremur în timpul pribegiei lor pe acest pământ (Filipeni 2:12; 1 Petru 1:17).

Disciplinarea membrilor ce nu se pocăiesc se face şi pentru ca ceilalţi să prindă frică, şi să umble în toată dreptatea lui Dumnezeu (1 Timotei 5:20).

Dezasocierea - retragerea:

O persoană membră a adunării se poate retrage din adunare din diferite motive (2 Timotei 4:10a; 1 Ioan 2:18,1 Ioan 1:19). Dacă un frate sau o soră declară scris sau verbal, că nu mai doreşte să vină la adunare, sau că se retrage, adunarea prin conducerea ei va face un anunţ de dezasociere, iar membrii vor evita persoanele care au părăsit credinţa şi trupul lui Cristos la fel cum o fac faţă de cei excluşi (1 Ioan 1:218,1 Ioan 1:19). Tot la fel dacă un membru nu mai vine la întruniri fără a avea motive obiective, după o perioadă de timp, va putea fi considerată dezasociată, şi va fi anunţată adunarea în acest sens.

Este foarte grav atunci când un frate sau soră părăseşte adunare, lepădându-se astfel de trupul lui Cristos, de asocierea cu fraţii.

Aceasta poate fi un semn că acel om se îndreptă spre ‚păcatul cu voia’ care nu se mai iartă. Biblia asociază părăsirea adunării cu ‚păcatul cu voia’ în Evrei 10:24-27, unde se spune: „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie. Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi.”

Iată apostolul Pavel leagă ‚părăsirea adunării’ de ‚păcatul cu voia’ prin expresia de legătură: „căci” (BC) sau „pentru că” (NTTF – 2008). Ei nu mai doresc să vină la adunare din diferite motive, care la prima vedere par întemeiate, dar Biblia deconspiră adevărata motivaţie: „Ei sunt nişte cârtitori, nemulţămiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de vorbe trufaşe ...care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul” (Iuda 1:16-19).

Este trist că unii din faptul că nu şi-au răstignit carnea (firea) au rămas oameni carnali, fireşti, pământeşti, înclinaţi spre dezbinare, nemulţumire, critică, unii chiar din dragoste pentru lumea de acum ne-au părăsit’ (2 Timotei 4:10), astfel despre ei spune Scriptura: „ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19).

Problema nu este că aceştia produc o durere în inima celor rămaşi fideli mai departe adevărului Biblic, dar ei prin aceasta se despart de Cristos, pentru că unde este trupul lui Cristos acolo este şi Cristos (Coloseni 3:11). Da, salvare nu o dă adunarea, trupul lui Cristos; ci Cristos Însuşi, însă nu există salvare în afara trupului; ci, doar în trup, deoarece Scriptura precizează că Isus este „Salvatorul trupului” (Efeseni 523 NTTF - 2008).

Astfel nu putem vorbi de o salvare prin sângele lui Isus în afara trupului, iar Cristos nu este cap a mai multor trupuri, sau a mai multor grupuri, organizaţii, asociaţii, grupuri; ci, doar al trupului Său care este adunarea Sa (Efeseni 1:22,Efeseni 1:23; Coloseni 1:118,Coloseni 1:24).

Biblia precizează clar o condiţie ca să fii spălat de păcate în sângele lui Isus, ea spune: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Astfel dacă nu umblăm în lumină, dacă nu avem părtăşie cu celelalte mădulare sănătoase ale trupului, atunci nu putem vorbi de mântuire (salvare) sau de iertare de păcate.

Ba mai mult, acest tip de oameni sunt aceia care ‚se păstoresc singuri’ (Iuda 12 NTTF–2008) şi astfel ajung pradă lupilor răpitori, şi ajung să fie purtaţi încolo şi încoace de orice vânt de învăţătură eretică (Efeseni 4:11-14), de fapt ei sunt conduşi de poftele lor, ei sunt sufleteşti ne având Duhul Sfânt (Iuda 1:16-19).

Chiar dacă poate ni se pare dură această poziţie faţă de cei ce s-au separat de trupul lui Cristos, ea este biblică şi adevărată, dorinţa celor rămaşi credincioşi este: ca ei să se pocăiască şi să se întoarcă înapoi în staulul oilor, unde este Domnul şi slujitorii Lui, unde pot găsi, protecţie, mângâiere şi încurajare.

Glasul lui Dumnezeu strigă către ei şi le spune: „Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, zice Domnul; căci Eu sunt Stăpânul vostru” (Ieremia 3:14); „Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!” (Ioel 2:12).

Reprimirea:

În iubirea lui Dumnezeu, o persoană exclusă sau dezasociată, poate fi primită din nou ca membru, după un timp de probă şi de statornicie în credinţă şi în frecventarea întrunirilor şi dacă face fapte vrednice de pocăinţă, şi arată o îndreptare a vieţii.

Dumnezeu este drept, dar El este şi dragoste (1 Ioan 4:8), de aceea păcătosul care se pocăieşte şi face fapte vrednice de pocăinţă, arătând în mod vădit o îndreptare a vieţii va primi har din nou.

Însă este o condiţie, cea exprimată atât de bine în Proverbe 28:13: „ Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.”

Adunarea nu poate reprimi pe nimeni decât pe cei ce conştientizează gravitatea păcatului lor, a dorinţei lor greşite de separare, doar după ce se pocăiesc, îşi mărturisesc păcatul dar şi se lasă de el va primi îndurare. Cei dezasociaţi trebuie să vadă adevărata motivaţie din spatele deciziei şi să se pocăiască în mod sincer şi să se întoarcă la Dumnezeu, chiar „cu post, cu plânset şi bocet!” (Ioel 2:12).

În acest caz, când cel exclus sau dezasociat se căieşte sincer, făcând roade vrednice de pocăinţă, poate fi reprimit în adunare, se face un anunţ cu reprimirea în sânul comunităţii creştine a celui în cauză (2 Corinteni 2:5-11; Luca 16:11-24; 17:4; Iacob 5:19,Iacob 1:20; Filimon 1:10,Filimon 1:11,Filimon 1:15).