Tipărire

Toţi oamenii cu bun simţ, doresc să fie cinstiţi şi drepţi, având anumite principii în viaţă după care se ghidează. Dar a-i simţit vreodată iubite cititor, că nu poţi fi pe deplin drept ori cât de mult ţi-ai dori acest lucru? Ai simţit vreodată că parcă nicicodată nu este suficient de bine, binele pe care îl faci? Dacă sunteţi o persoană religioasă, ai simţit vreodată că nu puteţi respecta întru-totul legile lui Dumnezeu? Că oricât bine faceţi, tot nu este suficient, sau că puteaţi face mai mult?

Draga cititor, dacă simţi astfel, să şti că există o soluţie la această problemă a imperfecţiuni omului, la sentimentele lui de inferioritate, ineficienţă sau insuficienţă, această soluţie este: Harul lui Dumnezeu!

Astfel pe parcursul acestui material vom vedea câteva aspecte legate de har după cum urmează:

 

»  Ce este harul lui Dumnezeu?

»  Cum putem primi harul lui Dumnezeu?

»  Cum putem rămâne în har?

»  Harul împlineşte toate nevoile omului

»  Cum este viaţa trăită prin har şi cum este fără har

 

1. Ce este harul lui Dumnezeu?

Cuvântul „har” din limba română, aşa cum apare el în Biblie vine din grecescul[1]: „kharis” care înseamnă: graţie, dulceaţă, farmec, favoare sau bunătate ne-meritată şi se referă la a primi ceva fără să meriţi, fără să o obţii prin eforturi sau realizări proprii, se mai poate referi la graţiere sau iertare ne-meritată. Iar în ebraică[2] este cuvântul: „heşed”, care este tradus prin: bunătate, bunăvoinţă, favoare (Estera 2:9,Estera 1:17; 2Samuel 2:5; 9:1,3; Psalm 25:6,Psalm 1:7).

Un pasaj biblic care evidenţiază ce este harul, este cel din Romani 6:23, unde se spune: Fiindcă plata [opsonia] păcatului este moartea, dar darul harului [kharisma] lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus”[3]. Astfel plata în greacă „opsonia”, înseamnă literalmente: soldă, acest cuvânt se folosea la plata pe care o primeau soldaţii adică salariu regulat, în contrast cu „kharisma”, care era un dar primit din bunăvoinţa Stăpânului, ca atunci când un soldat primeşte ca primă, o sumă suplimentară ce depinde în întregime de favoarea (harul) Stăpânului.

Pentru a înţelege şi mai bine harul vom apela la două ilustrări pe care le-a dat Domnul Isus. Prima care este şi foarte scurtă însă exprimă bine harul, apare în Luca 7:41-42, unde se spune: „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Fiindcă nu aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi…”. Observăm din această pildă, dispoziţia cămătarului care îl reprezintă pe Dumnezeu, de a ierta, fără ca datornicii să fi făcut ceva pentru a merita această iertare. Datornicii doar au recunoscut neputinţa lor de a-şi plăti datoriile, au fost iertaţi prin har adică fără ca ei să merite, această pildă o vom dezbate mai pe larg mai târziu. Astfel ideea prezentă în mintea multor oameni, că oamenii vor fi iertaţi după câte fapte bune fac, astfel dacă fac mai multe fapte bune decât rele, la judecată vor primi viaţa veşnică, iar dacă dimpotrivă au făcut mai multe fapte rele decât bune vor merge în pierzare veşnică este falsă!

Acest principiu se aplică în vechiul legământ şi la judecata finală, dar el nu se aplică în epoca creştină, adică de la moartea lui Cristos încoace. Observăm acest lucru din pildă de mai sus, că datornicii nu au avut nimic să-i ofere cămătarului şi au fost iertaţi din bunătate ne-meritată.

O altă parabolă care reliefează bine harul lui Dumnezeu, este cea despre Fiul risipitor, consemnată în Luca 15:11-32, aici se relatează despre un fiu care a cerut de la tatăl său, partea sa de moştenire, iar după ce a primit-o, a plecat într-o ţară îndepărtată unde a risipit toată moştenirea câştigată cu trudă de tatăl său, trăind în destrăbălare. După aceea a început să ducă lipsă şi a fost pus într-o poziţie dezonorantă de porcar pentru a-şi câştiga existenţa. Văzând starea lui umilitoare şi de sărăcie, căci suferea de foame, dorind să se sature cu mâncarea ce o mâncau porcii şi-a venit în fire, dându-şi seama de păcatul lui, şi s-a gândit să se întoarcă la tatăl lui. Cu siguranţă din cauza ruşinii făcute tatălui său şi a risipirii averii lui, cât şi pentru că a dispreţuit privilegiu şi poziţia din casa tatălui şi a desconsiderat educaţia pe care a primit-o, fiul risipitor nu merita să mai fie reprimit.

Cu toate acestea tatăl la primit cu toată iubirea, ba chiar l-a aşteptat întâmpinându-l cu dragoste, îmbrăţişându-l şi acoperindu-l cu sărutări. Ba mai mult, i-a dat îmbrăcăminte şi încălţăminte scumpă, a dat un ospăţ în cinstea reîntoarcerii lui, arătând astfel că-l primeşte nu ca sclav; ci, cu toate drepturile de mai înainte. Acesta este harul, să iubeşti ceea ce nu merită iubit, să ierţi pe cineva care nu poate să-şi răscumpere greşeala prin contra servicii. Această pildă, ilustrează bine căderea omului în păcat şi salvarea lui prin harul lui Dumnezeu. Atunci înţelegem că Dumnezeu întreabă mereu: Unde pot să iert ceva ? Unde pot să-mi pun în aplicare harul? Unde pot vindeca şi ajuta? Dorinţa şi disponibilitatea lui Dumnezeu sunt mereu prezente şi nu este legată de cât de spirituali suntem, însă îndurarea lui devine activă când recunoaştem că nu putem nimic fără harul său. Prin har nu doar suntem  iartaţi, ci orice cadou care este bun şi perfect vine prin harul lui Dumnezeu (Iacov 1:16,17), El dăruieşte cadouri pe care noi nu le merităm, şi pe care noi nu le putem plăti şi nu avem voie să le plătim, tot ce ne dă Dumnezeu este har, cine combină harul cu merite personale stinge harul (Romani 11:6). Dumnezeu care este dătătorul harului, ştie exact de ce daruri avem nevoie şi ne oferă binefacerile sale într-o anumită succesiune în raport cu gradul nostru de maturitate spirituală.

Pentru a înţelege cât de mult avem nevoie de harul lui Dumnezeu şi de ce avem nevoie de el, în primul rând să vedem natura omului şi păcatul.

Omul a fost creat perfect (Deuteronom 32:4), fiind coroana creaţiei lui Dumnezeu, şi o fiinţă superioară faţă de animale (Matei 6:26), deoarece am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26,Geneza 1:27), fiind astfel înzestraţi astfel cu calităţi morale şi spirituale (Coloseni 3:10), ceea ce animalele nu au. Oamenii au fost înzestraţi cu voinţă liberă, astfel ei puteau alege liber binele sau răul (Geneza 2:16,Geneza 1:17; Deuteronomul 30:19), deoarece Dumnezeu doreşte o slujire care să fie de bunăvoie nu robotică (Iosua 24:15). Astfel primii noştri părinţi Adam şi Eva aveau totul la dispoziţie, aveau o grădină, un paradis şi nu duceau lipsă de nimic, cu o singură interdicţie: să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:8-24). Din păcate ei au ales neascultarea adică păcatul, care a dus la consecinţe dezastruoase (Ecleziast 7:29; Geneza 3:1-19). Una din consecinţele cele mai dramatice ale păcatului este descrisă în Romani 5:12, şi anume că păcatul duce la moarte, iar aceste consecinţe rele, au fost transmise urmaşilor lui Adam şi al Evei. Astfel păcatul primilor oameni, a făcut ca   omenirea să fie despărţită de Dumnezeu din punct de vedere spiritual, şi i-a adus pe oameni într-o stare de degradare spirituală, morală şi fizică care atrage după sine: boala, bătrâneţea şi moartea.

Biblia afirmă următoarele despre oameni: „Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar...căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:9-12,Romani 1:23). de aceea Sfânta Scriptură îl descrie pe om ca fiind: păcătos, nelegiuit, nedrept, viclean şi vrăşmaş cu Dumnezeu (Romani 3:9-12,Romani 8:7; 1Petru 3:18; 4:4), astfel el prin natura lui, prin purtarea lui sau prin anumite fapte bune, cum ar fi mersul la biserică, nu se poate împăca cu Dumnezeu. Biblia arată că omul este corupt, în Iov 14:4; 15:14,16, se precizează: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat ? Nici unul măcar!…cu cât mai puţin fiinţă urâcioasă şi coruptă-omul, care bea nelegiuirea ca apa!”Astfel omul este o fiinţă coruptă, deoarece a moştenit imperfecţiunea de la părinţi noştri: Adam şi Eva, dar şi mai mult decât atât, omul putea de multe ori sa se stăpânească, dar a dat curs păcatului, arătând că inima lui este rea şi nespus de înşelătoare (Ieremia 17:9), iar din ea ies, cum a spus Domnul Isus: „gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia” (Marcu 7:21,Marcu 1:22). Apăcatele tale au creat o despărţitură între tine, o fiinţă păcătoasă, şi Dumnezeu care este sfânt prin excelenţă. Această prăpastie şi anume păcatul, te desparte de Dumnezeul luminii, slavei si dreptăţii (Isaia 6:3; 59:2; Deuteronomul 32:4; 1Ioan 1:5). Poate crezi că termeni ca: păcătos, necurat, corupt, duşman cu Dumnezeu sunt o exagerare pentru a caracteriza natura umană, dar Biblia nu minte, de asemenea gândeşte-te la faptele şi atitudinile pe care le descrie ca fiind păcat, după cum urmează: uciderea, adulterul, desfrânare, minciuna, furtul, înşelăciunea, lăcomia de bani, zgârcenia, mânia, vorbirea injurioasă, invidia, certurile, vrăjitoria, beţia, petreceri dezmăţate, etc., toate acestea sunt păcate de moarte. (1Corinteni 6:9,1Corinteni 1:10; Galateni 5:19-21; 1:29-32) Este vreun om care să nu fi făcut nici unul din aceste păcate?  Iar dacă a făcut cel puţin unul atunci a încălcat toată legea căci este scris: „Căci, cine va păzi toată legea, şi va greşi într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Din această cauză te afli sub condamnarea  morţii, deoarece: „plata păcatului este moartea”. moartea în însăşi genele tale fiindcă ai moştenit păcatul după cum se spune în Romani 5:12: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit.”Situaţia decăderii omului este cu atât mai tragică cu cât nimeni nu se poate auto-salva, sau să răscumpere pe aproapele lui (Psalm 49:6-9).

Este demn de reţinut că nu numai că am moştenit păcatul; ci, de multe ori am dat curs păcatului când puteam să ne stăpânim (1Corinteni 9:24-27).

Având în vedere această situaţie fără ieşire din punct de vedere uman, Dumnezeu în harul lui a intervenit pentru a ne salva din păcat şi moarte, El a făcut aceasta trimiţându-l pe fiul său Isus Cristos care a luat asupra Sa toate păcatele noastre şi a murit în locul nostru, primind pedeapsa pe care noi trebuia să o primim (Isaia 53:3-5). Astfel moartea sa de jertfă a făcut posibilă răscumpărarea omenirii (Romani 5:15-19; Isaia 53:4,Isaia 1:5,Isaia 1:8; Marcu 10:45).

Astfel iubirea cea mare a lui Dumnezeu l-a împins să-şi sacrifice Fiul său cel preaiubit, dând tot ce avea mai scump ca să te împace cu El. Însă cu toate că noi nu meritam,căci suntem păcătoşi, totuşi iubirea lui prin excelenţă, după cum este descrisă în Romani 5:7,Romani 1:8, la împins la acest gest suprem de iubire: „Pentru un om drept, cu greu ar muri cineva; dar pentru cel bun poate că cineva ar avea curajul să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea sa faţă de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.În acest text se scoate în evidenţă faptul că oamenii fac bine şi se sacrifică pentru cei care le-au făcut bine înainte, dar Isus a fost trimis să moară pentru cei păcătoşi  care îl întristau şi supărape Dumnezeu, iar Isus rin jertfa lui a constituit un preţ de răscumpărare pentru toţi (1Timotei 2:5). El a murit în locul tău şi  al meu, şi astfel noi nu mai trebuie să murim pentru păcatele noastre, ce eliberare! Această jertfă de ispăşire este manifestarea harului lui Dumnezeu (Efeseni 1:6; 2:7).

Dar cum putem să apucăm harul şi binefacerile jertfei lui Cristos?

 

2. Cum putem primi harul lui Dumnezeu?

În primul rând, pentru a primi harul lui Dumnezeu noi trebuie să-l cunoaştem, pentru ca apoi să poată fie luat prin credinţă, acest lucru este subliniat bine în textul din Coloseni 1:5,Coloseni 1:6 unde se precizează: „…aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr.” În acest text se face o legătură indisolubilă între cunoaşterea prin auzirea adevărului şi obţinerea harului, astfel numai cunoscând harul exprimat prin sacrificiul Domnului Isus îl poţi obţine (Ioan 1:16,Ioan 1:17; Romani 3:24). Pentru a înţelege mai bine să facem o ilustrare: închipuie-ţi că stai pe o bancă în parc şi vezi pe jos în jurul tău bucăţi de hârtii împrăştiate, probabil eşti nepăsător faţă de ele sau poate chiar ai un sentiment de repulsie faţă de această dezordine, însă când te uiţi mai bine acele bucăţi de hârtie nu sunt simple hârtii; ci, bancnote de mare valoare, în momentul când conştientizezi sari ca ars şi începi să le aduni, tot aşa este cu harul lui Dumnezeu, cunoştinţa despre har, duce la preţuirea harului şi în final luarea harului, de aceea trebuie să vedem ce ne spune Biblia despre har pentru a-l cunoaşte şi astfel a-l apuca.

Este clar că harul lui Dumnezeu, manifestat prin Cristos, nu îl putem primi prin propriile noastre eforturi, realizări sau fapte bune, căci atunci harul nu ar mai fi har (favoare ne-meritată – Romani 4:2-4; 11:6). Astfel Scripturile precizează clar acest lucru prin cuvintele din Efeseni 2:8,Efeseni 1:9: „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: NU PRIN FAPTE, ca să nu se laude nimeni.” Observăm din text, că harul nu-l putem obţine prin faptele noastre; ci, este ceva ce primim în dar fără ca să merităm, deoarece Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât ne dă salvarea gratis, în dar. Şi nu numai salvarea ci şi alte daruri, Biblia spune că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Tatăl luminilor (Iacov 1:16,17). Ba mai mult, toate lucrurile lucrează spre binele celor cel iubesc pe Dumnezeu, acelor ce sunt chemaţi după planul Său. Sau în versiunea Jerusalem Bible: „Dar ştim că, întorcând totul spre binele lor, Dumnezeu colaborează cu toţi aceia care îl iubesc”Romani 8:29. Datorită bunătăţii nemeritate Dumnezeu face ca orice lucru rău să lucreze spre binele nostru. Aleluia!

Iar harul este  pentru toţi oamenii, indiferent de naţiune, sex, vârstă, stare socială, etc. (Tit 2:11; Romani 3:22-24). Pentru a primi harul trebuie să ai în vedere următoarele lucruri:

» În primul rând, să recunoşti că eşti păcătos, că nu poţi să te salvezi prin propriile tale eforturi sau fapte bune, tu nu poţi cu nici un chip să-ţi plăteşti răscumpărarea (Psalm 49:7-9). De aceea Dumnezeu nu poate să salveze pe cineva care nu se consideră păcătos, adică nelegiuit şi netrebnic, după cum se spune în Romani 3:10-12 : „…Nu este nici un om drept, nici unul măcar…Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici …”. Doar Duhul Sfânt, te poate convinge că eşti păcătos, poerdut, despărţit de Dumnezeu cu toată religiozitatea ta, doar lucrarea Duhului Sfânt ne poate face să conştientizăm starea noastră de păcătoşi şi vinovăţia noastră în faţa Sfântului Dumnezeu (Ioan 16:8). Numai Duhul Sfânt ne poate ajuta să ne vedem în realitate cum suntem. Fără a avea această experienţă în care să vedem mărimea păcatului şi a întunericului din viaţa noastră, nu putem avea apoi revelaţia pe deplină a harului care acoperă toate aceste păcate din viaţa noastră.

După ce Duhul Sfânt, ne convinge de păcatul nostru, atunci când auzim Evanghelia, acesta ne va îndemna să ne pocăim din toată inimă şi cu sinceritate, adică să ne căim profund, să ne pară rău de gândurile, vorbele şi faptele noastre rele pe care le-am comis, să le regretăm, să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu, cerându-ne iertare de la El prin Domnul nostru Isus care este mijlocitor la Tatăl (Fapte 3:21,Fapte 1Ioan 2:1-2). Apoi să ne schimbăm modul de a gândi şi de a vieţui, să urâm păcatul, să avem scârbă de păcat (Fapte 26:20; Romani 12:9).  Să iubim ce iubeşte Dumnezeu şi să urâm ce urăşte El (Psalm 97:10). Pocăinţa adevărată vine ca urmare conştientizării stării noastre de păcat, atunci înţelegem că nu avem merite, şi chiar faptele noastre cele mai bune sunt tot imperfecte, căci nu poate dintr-o fiinţă necurată să iasă fapte curate şi perfecte (Iov 14:4). De aceea, chiar faptele noastre bune făcute înainte de convertire, sunt ca o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu (Isaia 64:4). De aceea o calitate indispensabilă pentru pentru a ne pocăii sincer, este smerenie şi umilinţa. După aceea, bineînţeles, nu vom mai practica ceea ce este rău, abandonând orice conduită păcătoasă, arătând astfel că ne-am căit cu adevărat de acele păcate, şi Dumnezeu ne va ajuta prin puterea sa în această privinţă (Proverbe 28:13; 1Petru 5:10).

Prin credinţa în jertfa Lui putem fi salvaţi şi declaraţi drepţi, după cum se subliniază în Romani 3:21-25: „Dar acum s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu…,prin credinţa în Isus Cristos, către toţi şi peste toţi cei care cred: nu este nici o deosebire; căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi fără plată, prin harul său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu l-a rânduit să fie ispăşire prin credinţa în sângele lui…”. Astfel credinţa în Isus Cristos, pe lângă pocăinţă ne ajută să obţinem harul şi iertarea lui Dumnezeu. De fapt, Domnul Isus este dreptul tuturor la har, căci jertfa Lui este pentru toţi oamenii, şi ea este completă, perfectă, şi nu mai are nevoie de complectare, ajustare sau perfecţionare, şi îi justifică pe oameni în faţa lui Dumnezeu, oamenii fiind socotiţi drepţi, sfinţi şi perfecţi pe baza acestei jertfe (Evrei 10:10,Evrei 1:14). În consecinţă, nu putem să ne completăm îndreptăţirea prin Cristos cu faptele noastre, căci suntem declaraţi drepţi fără plată, DOAR prin harul jertfei lui Cristos (Romani 3:21-24; 5.12-19; 1Corinteni 130-31).

»  Să Îl mărturisim cu gura noastră pe Isus Cristos ca Domn, aceasta este un efect al credinţei din inima noastră (Romani 10:9,Romani 1:10). Astfel pocăinţa şi credinţa se vor manifesta în exterior prin vorbirea noastră, noi pentru că am crezut în Isus vorbim despre Isus (comp. cu 2Corinteni 4:13).

Un alt efect al credinţei noastre şi al căinţei este ascultarea (Ioan 3:36; 14:15), astfel în accepţiunea Bibliei cine nu ascultă nu a primit harul lui Dumnezeu, de ce? Răspunsul îl găsim în parabola din Luca 7:41-47, la care am făcut referire în parte la începutul acestui material, aici se prezintă următorul principiu pe care îl vom parafraza: cui I se iartă puţin iubeşte puţin, iar cui I se iartă mult, iubeşte mult; deci cine a primit harul adică a fost iertat, iubeşte pe Dumnezeu, iar iubirea se manifestă prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu (Ioan 14:15; 1Ioan 5:3), prin urmare primeşti harul (acest cadou extraordinar) acesta produce în tine recunoştinţă, apreciere, care te duce la ascultare de Dumnezeu.

»  Următorul pas pentru a intra în harul lui Cristos şi care derivă din ascultare este botezul în apă, pe care îl faci la porunca lui Cristos. Botezul este o scufundare completă în apă, care se face în Numele lui Isus Cristos mediatorul Noului Legământ (Fapte 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:2; 1Corinteni 1:12-13; Galateni 3:27). Botezul în apă este o moarte faţă de păcat şi lume, o îngropare cu Cristos, şi o înviere la o viaţă nouă pentru Dumnezeu (Romani 6:2-3,Romani 1:11; Coloseni 2:12), el duce la îmbrăcarea noastră cu Cristos (Galateni 3:27), şi el mai este răspunsul dat de o conştiinţă bună la dragostea lui Dumnezeu (1Petru 3:21). În botez are loc lucrarea Duhului Sfânt de regenerare, sfinţire şi mântuire (Tit 3:5). Botezul se poate face doar la o vârstă în care poţi înţelege cu adevărat, ce este căinţa, credinţa şi ascultarea şi deci nu poate fi făcut de copiii mici (Fapte 8:12).

În botez, experimentăm naşterea din nou, duhul nostru este curăţit, regenerat, sfinţit, şi noi din acel moment va locui Duhul Sfânt (1Corinteni 6:11; 7:17; 1Petru 1:2; Evrei 10:22). Duhul Sfânt va lucra în botez şi ungerea, înfierea ca copil al lui Dumnezeu, sigilarea, şi vei primi tot atunci arvuna Duhului, gustând în mod anticipat din lucrurile cereşti (2Corinteni 1:20-22; Romani 8:15-17; Efeseni 1:13-14; Evrei 6:4-5; 2Timotei 1:14), cum ar fi: bucuria, pacea şi dragostea (Romani 5:5; 14:17; 2Timotei 1:7).

Acesta lucrare din botez, este o manifestarea a harului, căci atunci simţi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu în inima ta, care este turnată prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). Cel care a fost născut din Duhul Sfânt se poate observa din comportamentul lui, care reflectă roada Spiritului, şi pentru că are pe Duhul Sfânt în el, primeşte putere de a nu practica păcatul (Galateni 5:22-23; 1Ioan 3:7-10). Astfel acea persoană care se naşte din nou, care devine o făptură nouă (2Corinteni 5:17), creată după chipul lui Cristos, care va produce fapte bune după cum se spune în Efeseni 2:10: „Căci noi suntem lucrarea lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Deci credinciosul face fapte bune după ce a fost salvat, devenind o creaţie în Cristos şi nu înainte de a deveni o creaţie nouă, şi nu face fapte bune pentru a fi salvat, căci salvarea o primeşte în dar ca favoare ne-meritată; ci, face fapte bune pentru că este salvat din recunoştinţă (2Timotei 1:9; Tit 3:5), de aceea este bine ca toate acţiunile noastre să fie un rezultat al primirii harului.

Până aici am văzut câţiva paşi pe care trebuie să-I facă cineva pentru a primi harul lui Dumnezeu, însă poate cineva s-ar întreba: Dacă harul este favoare ne-meritată, dacă este un cadou pe care îl primeşti fără să-l meriţi, atunci de ce trebuie să ne pocăim de păcate, să credem, să mărturisim cu gura, să ne botezăm?

Pentru a răspunde la această întrebare voi utiliza o ilustrare: undele radio se propagă peste tot, însă ca să beneficiezi de ele pentru a asculta un post de radio, trebuie să deschizi aparatul, să ridici antena, să cauţi frecvenţa respectivă, în mod asemănător harul lui Dumnezeu se răspândeşte peste tot şi se revarsă faţă de toţi oamenii (Psalm 145:9; Romani 3:24; Tit 2:11), dar din păcate, doar unii îl găsesc, doar cei ce deschid radioul, ridică antena şi reglează aparatul pentru a găsi postul de radio potrivit, adică doar cei ce se pocăiesc, cred şi se botează. Astfel cu toate că harul este gratuit, Dumnezeu nu cere nimic conta cost, totuşi ca să apucăm harul,  trebuie să ne pocăim, să credem, să mărturisim cu gura noastră, să ne botezăm (Fapte 2:38; Romani 10:9-10), ca şi în cazul undelor, noi trebuie să deschidem radioul, să ridicăm antena, ca să prinem undele şi să beneficiem de radio.

Harul şi salvarea nu ni se dă pentru că noi ne pocăim, credem, mărturisim cu gura noastră sau pentru că ne botezăm, NU. Căci după cum cei de transmit undele radio, nu le transmit deoarece tu sau eu am deschis radioul, ele sunt transmise indiferent de ce fac eu, însă eu nu le pot capta dacă nu fac ceea ce trebuie.

În mod asemănător, harul şi salvarea sunt gratuite, ele pot fi comparate cu un colet poştal, trimis în dar, cadou, dar degeaba este gratuit, dacă nu i-au buletinul de identitate şi nu merg la poştă să scot coletul! Însă nu primesc coletul deoarece am luat buletinul în mână şi am mers la poştă; ci datorită bunătăţii celui care înainte ca eu să-l cunosc sau să fac ceva pentru el, el a trimis coletul. În mod asemănător, Dumnezeu în bunătatea Lui faţă de omenire, L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele mele şi a deschis astfel posibilitatea de a primi viaţa veşnică (comp. cu Romani 5:6-8), indiferent sau independent de ceea ce fac eu. Însă chiar dacă salvarea (mântuirea) este gratuită, este prin har, însă ea nu poate fi obţinută fără pocăinţă, credinţă, mărturisirea cu gura, botez în apă, care sunt mijloace prin care apucăm harul.

Atunci am înţeles cum putem intra sub incidenţa harului lui Dumnezeu, dar să vedem în continuare cum putem rămâne în harul divin? Nu înainte de a a-ţi pune sincer stimate cititor următoarele întrebări: Eşti ferm convins că nu ai merite în faţa lui Dumnezeu şi că eşti salvat doar prin har? Ai crezut în jertfa lui Isus Cristos ca fiind singura modalitate de a primi harul lui Dumnezeu, sau ai încercat să câştigi bunăvoinţa Tatălui ceresc şi prin faptele tale?Iubite cititor, ai recunoştinţă faţă de Dumnezeu ducând o viaţă de ascultare şi sfinţire? Te-ai botezat în apă la o vârstă când a-i înţeles harul lui Cristos şi îmboldit de acesta, ca un semn al recunoştinţei tale faţă de bunătatea ne-meritată a lui Dumnezeu?

                                

3. Cum putem rămâne în harul lui Dumnezeu?

Există câteva extreme în această privinţă, unii care susţin că o dată primit harul nu poate fi mai pierdut, unii chiar susţin că noi nu trebuie să facem nimic, căci harul nu este condiţionat de reacţia noastră la har; în timp ce alţii cu toate că predică salvarea prin har, totuşi de multe ori se cade din har, deoarece se caută păstrarea harului prin intermediul fapte, fie din Vechiul Legământ, fie din Noul Legământ.

Trebuie să precizăm din start, că este insuficient să primeşti harul lui Dumnezeu, dacă nu-l păstrezi şi nu rămâi în el, deoarece harul şi salvarea se poate pierde (Galateni 5:4; Evrei 6:4-6; 10:26-29).

Expresia salvare sau mântuire în Scripturi, apare raportat la un credincios, la trecut (2Timotei 1:9; Tit 3:5), la prezent (Filipeni 2:12) şi la viitor (Evrei 10:39). Astfel un om când a crezut în Domnul Isus a fost salvat (Fapte 16:30,Fapte 1:31), dar salvarea fiindcă se poate pierde, trebuie păstrată şi dusă la capăt, rămânând până la capăt în Cristos (Filipeni 2:12; 1Petru 1:9; Ioan 15:1-8), şi în final vom primi salvarea eternă, adică salvarea definitivă fără pericolul de a o pierde. Astfel în viitor creştinii vor primii această salvare definitivă, la venirea lui Isus Cristos, când cei morţi în Domnul vor învia, şi cei vii vor fi răpiţi primind un trup nou glorios şi nemuritor (Evrei 9:28; 1Petru 1:5).

Astfel chiar dacă salvarea şi răscumpărarea se primeşte prin credinţă (Romani 3); noi trebuie să rămânem în Cristos, orice mlădiţă din vie care este tăiată din vie, cu timpul se usucă şi moare, doar rămânând în vie ea are viaţă. Cristos este butucul şi El este viaţa veşnică, rămânând în El, rămânem în viaţa veşnică şi în salvare, dacă păcatul ne desparte de El, atunci pierdem harul şi salvarea (Ioan 15:1-8).

În concluzie, nimeni nu poate rămâne în salvare, dacă după ce a fost salvat, începe să-şi facă de cap, să nu mai fie în unitate cu Fiul. Chiar dacă ai fost salvat dar dacă prin neascultarea ta ai ieşit din Fiul, din butucul de vie, din viaţa veşnică, atunci tu ai luat în zadar harul lui Dumnezeu (2Corinteni 6:1; Tit 2:11). Este ca şi cum ai primi un cadou în care este o Biblie, dar după un timp ai pune Biblia în bibliotecă, s-ar umple de praf, în concluzie ai primit cadoul în zadar, nu-ţi foloseşte, şi prin urmare îl pierzi prin nefolosire, pierzi bogăţia spirituală din Biblie prin necitirea ei.

Însă nu străduinţa ta, nu răspunsul tău la har, îl impresionează pe Dumnezeu, sau Îl obligă să-ţi dea în continuare harul, nu. Factorul primordial de a rămâne în harul lui Dumnezeu este tot harul Său, este faptul că atunci când păcătuieşti apelezi ca la început din nou şi din nou, tot la harul lui Dumnezeu Său, tot la îndreptăţirea prin har şi prin credinţă. Astfel, trebuie să înţelegem din start, că nu putem să ne păstrăm în har, decât trăind prin har, căci dacă încercăm să ne îndreptăţim prin realizări proprii, chiar după ce am fost salvaţi prin har, riscăm să cădem din har sub lege (Galateni 2:21; 3:21).

Astfel dacă noi încercăm să ne păstrăm în har prin fapte bune, atunci harul nu ar mai fi har, după cum se precizează în Romani 11:6: „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul nu ar mai fi har.” Astfel harul rămâne har şi după ce l-am primit, el nu devine favoare meritată, ci este tot nemeritată, să ilustrăm: Un tânăr îi cumpără logodnicei sale un inel, dar îi spune ţi-l dau dacă faci curăţenie prin casă, sapi în grădină, faci de mâncare, etc. Atunci acest inel nu ar mai fi un dar dat din iubire (har), însă dacă îi dă inelul fără să-i ceară nimic în schimb, nici un serviciu, acesta ar fi har. Totuşi logodnica lui văzând că are nevoie de ajutor în gospodărie îi sare bucuroasă în ajutor, aceasta ilustrează bine efectul pe care trebuie să-l aibă harul în cel ce l-a primit, însă ce s-ar întâmpla dacă după ce îşi ajută logodnicul să-i bată apropouri de a-i mai cumpăra ceva pentru că l-a ajutat, oare cum s-ar simţi El? Aceasta facem noi când credem că putem rămâne în har prin fapte, este ca şi cum am încerca să obţinem cadouri de la Dumnezeu forţându-i mâna prin ceea ce facem noi pentru El. Însă deoarece toate cadourile lui Dumnezeu se primesc doar prin har, noi singuri ne lipsim de harul lui, ba mai mult îl jignim pe Dumnezeu, ca şi cum i-am spune: Dumnezeule darurile tale nu sunt ne-meritate, vezi câte am făcut pentru tine ca să-mi dai ceva.

Ba mai mult, insulţi jertfa lui Cristos, căci socoteşti că ea nu-I complectă pentru a obţine favoarea lui Dumnezeu; ci, că tu mai trebuie să o mai complectezi cu eforturi proprii, ceea ce este fals. Acest spirit de a rămâne în har prin fapte, realizări sau lucrări proprii, denotă mândrie, căci cum poţi tu crede că o fiinţă necurată să producă fapte absolut curate? Chiar şi după ce începi să umbli pe cărările dreptăţii şi după ce te-ai deprins cu ele, ai tot nevoie de harul lui Dumnezeu ca să fi socotit drept şi perfect, deoarece nimeni nici după 80 de ani de pocăinţă, nu umblă perfect.

Este adevărat pentru a accepta acest lucru că putem rămâne în har doar prin har, este nevoie de umilinţă, este necesar să-l cunoaştem bine pe Dumnezeu şi dragostea Sa, deoarece ne vine greu să credem că totul Dumnezeu vrea să ne dea gratuit, trebuind doar să acceptăm acest adevăr. Cu siguranţă nu suntem obişnuiţi cu o astfel de bunătate care nu o vedem în lume, poate nici chiar în familiile noastre, de aceea numai cei ce-l cunosc pe Dumnezeu vor primi harul lui şi vor rămâne în el.

Poate ne este greu să acceptăm o astfel de învăţătură, fie că am fost direcţionaţi greşiţi de învăţăturile religiei noastre, fie ne place să ne lăudăm cu realizările noastre spirituale, cu virtuţile noastre, cu teologia pe care o cunoaştem, poate nu ne lăudăm cu voce tare, însă inima noastră este lipită de auto-realizări, însă trăind prin har, toate aceste motive de laudă dispar, după cum se spune în 1Corinteni 1:30-31: „pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: <cine se laudă să se laude în DOMNUL>.” Prin urmare, orice motiv de laudă este îndepărtat, noi putem rămâne în har, acceptând că Cristos este meritul nostru şi factorul care ne menţine în har, de fapt noi trebuie să ne golim de noi înşine, pentru a rămâne în har, cu cât ne golim mai mult de eul nostru, de mândria noastră, cu atâta harul locuieşte în noi.

De aceea, cu cât murim faţă de noi, cu atât Cristos (harul) va locui în noi, după cum se spune în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine. Nu leapăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos.” Deci simplu spus cheia pentru a rămâne în har, este să-l laşi pe Cristos să trăiască în tine, murind faţă de păcat şi faţă de orice tendinţă de îndreptăţire prin lege, prin auto-realizări. Iar harul va lucra în noi, după cum se spune în Tit 2:11-12: „Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie.” Da într-adevăr harul este un învăţător prin excelenţă, care ne formează după caracterul Domnului nostru Isus Cristos, dându-ne o gândire cumpătată despre noi (Romani 12:3), o dreptate prin Cristos şi o evlavie care nu atrage atenţia asupra noastră, dar ne îndeamnă la lucrări radicale: „s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie”. Putem trage următoarea concluzie din acest verset, toţi cei care trăiesc în păcat sunt lipsiţi de harul lui Dumnezeu, toţi cei care au harul sunt învăţaţi şi ei o rup cu poftele lumeşti şi trăiesc în epoca actuală cu cumpătare, evlavie şi dreptate. Faptele noastre demonstrază cât de mult ascultăm de har, cât de mult acesta are impact în viaţa noastră. Dar chiar dacă harul va avea multe roade bune în noi, nu ne vom mândri, ci vom spune ca şi apostolul Pavel: „…Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mult mai mult decât ei toţi (decât toţi apostolii la un loc), dar NU EU, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine”.(1Corinteni 15:9-10).

Înainte de a merge mai departe, este esenţial să răspundem la întrebarea: de ce majoritatea oamenilor nu trăiesc prin har, având în vedere că harul este atât de minunat, simplu şi bun?

Motivul pentru care oamenii nu acceptă harul lui Dumnezeu (pe lângă faptul că mulţi nu îl cunosc), este MÂNDRIA, fie mândria de a accepta că eşti păcătos, corupt şi netrebnic în faţa lui Dumnezeu (Romani 3:9-12,Romani 1:23; Iov 15:16), fie mândria unei persoană religioase, care spune, nu am ucis pe nimeni, nu am dat în cap la nimeni, nu am dat foc la casă la nimeni, sunt mai drept ca majoritatea oamenilor, unui astfel de om este greu să accepte că este păcătos, căci El se consideră mai drept ca alţii. Unde greşeşte el?  Că noi nu trebuie să fim mai drepţi ca alţii ca să fim aprobaţi de Dumnezeu, ci noi trebuie să fim drepţi exact ca şi Cristos, care a fost fără păcat numai o astfel de persoană va fi aprobată de Dumnezeu (comp. Matei 3:17 cu Evrei 4:15; 7:25-26)! Este cineva fără păcat? NU! „Căci toţi au păcătuit (Romani 3:23), şi este suficient să ai o singură călcare a legi lui Dumnezeu, căci ai călcat întreaga lege, conform gândirii divine (Iacob 2:10). Astfel mândria merge înaintea căderii, un astfel de om mândru, nu poate primi viaţa veşnică, căci Dumnezeu o dă doar prin har, celor ce nu o merită şi care recunosc lucrul acesta (Romani 6:23). Unii credincioşi se amăgesc şi cred, că datorită fapte bune evlavioase, datorită lucrarea de predicare a evangheliei, ajutorarea săracilor, sau lucrarea legii, ţinerea sabatului a sărbătorilor, pe care o promovează unele religii, abţinerea de la anumite alimente, diferite posturi, etc. au primit harul, şi nu datorită lucrării complecte de pe Golgota, unde Cristos a furnizat o ispăşire şi îndreptăţire completă şi perfectă, fără a mai fi nevoie de ajustări. Astfel unii se amăgesc şi cred că sunt în har datorită activismului lor, lucrării care o fac, şi uităm că lucrarea pentru Dumnezeu trebuie să fie un rezultat al primirii harului şi nu activăm ca să avem har mai mult, ci activăm după măsura harului primit.

De fapt este o mare diferenţă în a face fapte bune impulsionat de har, atunci acele fapte au un efect maxim, căci tu faci puţin iar puterea lui Dumnezeu se manifestă din plin, pe când, când faci fapte neimpulsionat de har, tu faci aproape totul singur fără Duhul Sfânt şi ajungi la oboseală, trudă şi surmenaj iar efectul este foarte slab sau deloc.

De aceea să dăm la o parte mândria, căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri dar dă har celor smeriţi (Iacov 4:6; 1Petru 5:5), nu este uşor să fim smeriţi, să acceptăm sfinţenia, îndreptăţirea, răscumpărarea, cadou, când putem şi noi să arătăm realizările noastre, nu-i aşa? Problema principală a vieţii noastre este refuzul nostru încăpăţânat de a primi cadouri nemeritate, dorind mereu să obţinem totul noi înşine, să merităm totul prin realizările noastre, să aducem contribuţia noastră, pentru ca apoi să primim cinste pentru ea, astfel harul iese în afara cadrului gândirii noastre. Chiar dacă cel mândru caută ajutor şi cere har, acesta o face în mod formal, cu coada ochiului se uită, dacă nu cumva Dumnezeu îi dă ceva pentru curăţiea lui. Omul mândru, nu a părăsit starea lui de independenţă de mentalitate merituasă, prin urmare acel apel la har, este mai mult sau mai puţin, o propunere de târguială, indicând spre calităţile lui şi după aceea aşteaptă o reacţie de har de la Dumnezeu, ceea ce nu se poate întâmpla căci atunci harul nu ar mai fi har.

În contrast smerenia autentică duce la har, căci prin umilinţă declarăm dependenţa noastră faţă de Dumnezeu, ea recunoaşte neputinţa şi nevoile noastre şi încetăm să mai ne încredem în noi şi în neprihănirea noastră proprie. Însă Diavolul care este duşmanul nostru şi al harului, încearcă să ne distorsioneze imaginea despre har încercând să ne spună că darurile lui Dumnezeu nu sunt în realitate cadouri, ci note de plată neachitate, sau ne atacă în permanenţă cu ideea: crezi că Dumnezeu este îţi dă viaţa veşnică în dar? Sau crezi că binecuvântările materiale ţi le dă prin har şi nu pe baza faptelor tale bune?

Să fim fermi convinşi de bunătatea lui Dumnezeu crezându-l pe cuvânt, căci indiferent cât de ascultători am fi, binecuvântarea Lui se dă tot prin har, izvorăşte din dragostea Lui necondiţionată. Dumnezeu nu ne dă vreun dar pentru meritele noastre persoanale, ci doar datorită dragostei Lui cele mari.

Trebuie să fim încredinţaţi de asemenea, că harul nu atentează la identitatea noastră, la valoarea noastră ca persoane, ci El ne oferă cea mai bună poziţie, cea mai sigură şi plină de tihnă identitate, identitatea mea datorită harului nu se schimbă, dar dacă identitatea mea este la cheremul faptelor mele, for fi zile când voi fi sus cu moralul (şi pe nedrept aş fi sus căci cu siguranţă în accea zi nu am umblat perfect în dreptate) şi zile când voi fi jos, deprimat şi descurajat (şi pe drept ar trebui să fiu şi mai descurajat de cum sunt, căci fără har, şi nu mai prin faptele mele sunt mai jos decât cred).

Să ilustrăm cum ne ajută harul să avem o identitate stabilă în Cristos. Să ne închipuim o şcoală, unde toţi elevi din prima zi primesc nota 10 în catalog, fără ca să merite, iar atât timp cât ei frecventeaza şcoala unde ei sunt învăţaţi, disciplinaţi, corectaţi, nota rămâne în catalog şi nu se schimbă. Chiar dacă vor fi zile când vor face greşeli, când vor uita lecţia, sau nu o vor şti cum trebuie, când vor falimenta, vor eşua în a se ridica la nivelul cerinţelor profesorului, nota rămâne în catalog şi este un imbold continuu, ca elevii să rămână în şcoală, şi să înveţe, ca ei să se corecteze, să se perfecţioneze. Lupta lor de perfecţionare nu va fi pentru a câştiga nota 10, ci lupta lor va fi să răspundă cu încredere şi recunoştinţă, profesorului care le-a dat nota 10. Să-l cinstească aşa cum el i-a cinstit când le-a trecut nota fără ca ei să merite. Doar dacă ei renunţă, şi părăsesc şcoala pierd nota.

În mod similar, intrând în şcoala lui Cristos prin harul Lui, avem nota 10 în catalog, suntem declaraţi: drepţi, sfinţi, perfecţi prin jertfa Lui (Evrei 10:10,Evrei 1:14; 1Corinteni 1:30-31). Noi trebuie să rămânem în şcoala Lui, să ne lăsăm învăţaţi de El, chiar dacă vor fi zile când vom asculta sau zile când nu vom asculta, când vom asculta pe jumătate, sau când vom eşua, când vom falimenta în viaţa de creştin, nota rămâne în catalog, atât timp cât eu rămân în şcoala Lui, şi doresc să fiu învăţat de El, doresc să mă corectez, să mă perfecţionez, să cresc, să învăţ din greşeli. Doresc această creştere nu ca să-mi obţin nota, nici măcar ca să m-o menţin în catalog, ci doresc să răspund cu încredere şi recunoştinţă, Învăţătorului cel mare, care mi-a dat harul de fi socotit drept şi perfect în faţa Tatălui. Să-l cinstească aşa cum el m-a cinstit, când a trecut în dreptul meu dreptatea Lui, în dreptul fărădelegilor mele, sfinţenia Lui, şi când El a luat nelegiuirea mea şi mizeria mea, şi mi-a dat curăţirea Lui, fără ca eu să merit. Doar în momentul în care nu mai mă las învăţat de El, ies din şcoala Lui, predau armele şi nu mai mă lupt pentru creşterea mea spirituală în Cristos şi voi rămâne în această stare, în afara şcolii lui Cristos, voi pierde HARUL şi Îl voi pierde şi pe Învăţătorul şi Salvatorul.

Trebuie să înţelegem, că nu datorită ascultării mele Dumnezeu continuă să-mi lase acest dar: salvarea; ci, datorită bunătăţii Lui nemeritate, însă dacă eu nu răspund, dacă eu nu reacţionez continuu prin ascultare la acest dar, în final îl voi pierde. După cum un om pierde programul de la radio, dacă nu continuă să ţină radioul deschis. Salvarea este prin har, gratuită, un dar fără plată, ne-meritat, un cadou, dar fără ca eu să reacţionez la har, nu pot fi salvat, fără ca eu să mă las continuu învăţat de harul lui Dumnezeu

Întreabă-te sincer la următoarele întrebări: Activezi în biserica ta pentru că doreşti să primeşti mai mult har, sau slujeşti datorită harului primit? Ai gânduri de superioritate faţă de alţii pentru că faci mai mult pentru Dumnezeu decât alţi? Faci fapte bune ca să-ţi menţi nota din catalog? Dar nu ţi-o poţi menţine, pentru că nota 10 este doar pentru profesor, nici un elev nu o poate obţine? Sau te străduieşti, te sileşti la fapte bune, pentru ca să-L onorezi pe Cel ce ţi-a dat harul şi darul fără plată: viaţa veşnică?

 

4. Harul împlineşte toate nevoile omului

Putem spune pe drept cuvânt că Harul lui Dumnezeu este singurul remediu la toate problemele omului, căci viaţa fără har duce la boli spirituale, fizice, sentimentale, psihice, şi singurul lucru care împlineşte toate nevoile omului într-un mod desăvârşit este harul care satisface nevoile fizice, afective şi spirituale ale omului.

Harul satisface nevoile fizice deoarece prin bunătatea lui Dumnezeu există alimentele, această planetă, viaţa, etc.(Psalm 145:7-16; Iacob 1:16-17). Încă de la creiere, omul pe lângă necesităţile fizice a fost inoculat în El, înclinaţia de a se închina unei divinităţi, de a avea o relaţie cu Dumnezeu, de a asculta de porunca lui (Geneza 2:15-17), de asemenea, o altă necesitate a lui, este aceea a propriei valori, a avea o identitate un rost, căci omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27). O altă înclinaţie a omului este de a trăi într-o comunitate, de a avea relaţii cu semenii lui, după cum a avut Adam s-a bucurat când a avut-o pe Eva (Geneza 2:23), ba mai mult Dumnezeu declară: „Nu este bine ca omul să fie singur.” (Geneza 2:18). Să vedem în continuare cum harul împlineşte toate aceste nevoi ale omului.

»  Harul ne ajută să avem o bună relaţie cu Dumnezeu: Deoarece harul este o însuşire a Fiinţei lui Dumnezeu (Psalm 145:8; 1Ioan 4:8), astfel a trăi prin har te apropie de Dumnezeu. În primul rând, acceptarea harului şi darul te împacă cu Dumnezeu, şi începi o relaţie prin Cristos. Tot harul te ajută să duci la capăt această relaţie cu Dumnezeu, căci păcatele tale te despart de Dumnezeu (Isaia 59:2), şi după ce ai primit harul, dacă nu apelezi din nou la har vei fi despărţit de Dumnezeu în final. Oare nu dorim noi să fim prieten cu o persoană atât de bună, cu izvorul harului ? Astfel doar prin har ni se împlineşte această necesitate fundamentală a omului: închinarea şi relaţia cu divinitatea.

»  Harul ne ajută să avem propria identitate şi valoare: Toţi oamenii îşi caută propria identitate, adică rostul în viaţă, dorim să fim preţuiţi pentru ceea ce suntem, apreciaţi şi doriţi, vrem ca ceilalţi să cunoască propria valoare a fiinţei noastre, iar pentru aceasta apelăm de multe ori fie direct sau indirect, fie pe faţă sau mascat, la a ne scoate în evidenţă valoarea prin realizările noastre. Din păcate toată această muncă obositoare, interminabilă şi plină de eşecuri de a ne scoate în evidenţă valoarea, nu duce la un respect de sine corezpunzător şi la găsirea identităţii şi semnificaţiei noastre. De ce? Pentru că am fost creaţi ca Dumnezeu să stabilească valoarea şi locul nostru, şi El să fie Cel ce ne înalţă şi ne acordă poziţia şi rolul nostru (1Petru 5:6). Da prin harul Său, Dumnezeu vrea să ne încununeze, acesta este răspunsul lui Dumnezeu la sentimentele noastre de inferioritate de nesiguranţă, de respect de sine scăzut. Mai ales cei ce în copilărie au suferit răni sentimentale din lipsa dragostei, a respingerii, a dispreţului, cu mult mai mult aceştia au sentimentul că sunt lipsiţi de valoare, de importanţă şi îi poate împinge în timpul vieţii, la a demonstra celorlalţi, că se înşeală, încercând prin fapte să arate că au valoare. Dar acest spirit de a fi apreciat, de a fi în centrul atenţiei mai mult sau mai puţin, apare în gândurile tuturor oamenilor şi în viaţa lor. Singurul leac pentru această muncă de auto-înălţare epuizantă şi deprimantă (căci aproape niciodată cei din jur nu te vor aprecia la adevărata valoare), este HARUL, dacă acceptăm oferta lui Dumnezeu, că El personal vrea să ne înalţe capul (Psalm 89:17; 103:4), că El este mai interesat ca tu să-ţi afli propria valoare şi identitate, decât eşti chiar tu. Harul te smereşte făcându-te dependent de Dumnezeu şi înălţarea Lui, însă cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat (Luca 14:11; Iacob 4:6). Acest tip de înălţare prin har, nu produce din cel înălţat un despot, un om mândru, deoarece El nu are motive să se laude, să facă pe superiorul căci nu este meritul lui să fie înălţat, căci dacă are valoare sau este cineva, este prin sacrificiul lui Isus şi prin harul lui Dumnezeu (1Corinteni 15:10). Pe lângă aceasta, pentru un om care este înălţat prin har, nu este important ceea ce gândesc oamenii despre El, ci ceea ce gândeşte Dumnezeu despre El. Ba mai mult, când cineva îl desconsideră şi atentează la drepturile sale, la poziţia sa, la valoarea sa, El nu este frustrat, deprimat, căci îşi cunoaşte exact poziţia în Cristos[4] şi ştie că prin har este ce este, şi se uită la propria lui valoare prin ochii lui Dumnezeu, nu prin ochii oamenilor.

»  Harul ne ajută să avem bune relaţii cu semenii: Cu siguranţă dacă avem o bună relaţie cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus pe care nu-I vedem, vom avea bune relaţii cu semenii noştri pe care îi vedem  şi care sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:27; 1Ioan 4:20-21). În plus, dacă ne cunoaştem exact poziţia noastră în Cristos, fiind conştienţi de propria valoare, deoarece ne privim prin optica lui Dumnezeu vom putea la rândul nostru să acordăm preţuire, cinste şi iubire, căci simţim preţuirea Tatălui ceresc (Matei 10:29-31). Harul prin excelenţă ne duce la bune relaţii cu alţii, la prietenii, la a avea o comunitate, un cerc tot mai mare de prieteni, deoarece orice creştin este un mădular în trupul lui Isus Cristos, iar trupul lui Cristos reprezintă adunarea tuturor creştinilor, iar un mădular nu poate trăi dacă se izolează, ci doar în legătură strânsă cu celelalte mădulare se poate dezvolta armonios (1Corinteni 12:12-30; Efeseni 4:11-16). Ba din contră dacă cineva care a primit harul lui Dumnezeu se izolează, el cade din har, de ce ? Să lăsăm ca însuşi Biblia să ne dea răspunsul la această întrebare, ea ne spune în 2Corinteni 6:1 NW, „Colaborând cu El (Isus), vă implorăm, de asemenea, să nu acceptaţi bunătatea nemeritată (harul) a lui Dumnezeu şi să-I rataţi scopul.” Una din modalităţile prin care poţi primi harul lui Dumnezeu dar să-i ratezi scopul şi astfel să-l pierzi este să nu-l dai mai departe, la alţi oameni (comp. cu Efeseni 4:29)! Dacă nu-l dăm mai departe, nu-L imităm pe Dumnezeu (Efeseni 5:1), ne punem în opoziţie cu caracterul lui Dumnezeu, care vrea să reverse har, iar tu în loc de conductă de har, devii un blocaj al harului divin pentru ceilalţi. În acest caz, tu l-ai primit harul lui Dumnezeu, dar în zadar, dacă nu manifeşti iertare şi har faţă de semenii tăi. Ba mai mult, cădem din har şi suntem daţi pe mâna chinuitorilor (sentimentelor negative şi demonii), dacă nu dăm mai departe har, ca şi robul nemilostiv din parabola consemnată în Matei 18:21-35, care cu toate că i s-a arătat har acordându-se o mare iertare, cu toate că avea o mare datorie, la rândul lui nu a mai dat iertare (har) şi astfel a căzut din har fiind pedepsit, fiind dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datorează.

 

De aceea, putem spune ca a trai prin har, duce la cele mai bune relatii cu semenii si vom avea sigur prieteni fiindu-ne satisfacuta astfel si aceasta necesitate de baza a omului.

 

5. Cum este viaţa trăită prin har şi cum este fără har

După cum am văzut efectele prezenţei harului în viaţa omului sunt foarte benefice, iar lipsa de har are efecte catastrofale, ducând la nefericire, suferinţă şi în final moarte veşnică (Romani 6:23) şi chin veşnic până va plăti tot ceea ce datorează la Dumnezeu (comp. cu Matei 18:21-35).

Un exemplu Biblic care ilustrează acest lucru este Cel al Fiului celui mare din parabola cu Fiul risipitor (Luca 15:11-32), din care am dezbătut o latură la început. Dar să examinăm viaţa şi atitudinea Fiului Cel mare, care nu avea nevoie într-o măsură aşa de mare, de harul tatălui ca fiul risipitor. Dar fiul cel mare, s-a lipsit de har, necunoscând ce este acesta, pentru că nu îl cunoştea bine nici pe tatăl său. De unde ştim? Din atitudinea lui diferită de a Tatălui faţă de fratele lui (fiul risipitor). Ba chiar acesta este surprins, când Tatăl îl primeşte pe acest fiu cu toate onorurile, în inima lui nu era loc de har, de aceea îl numeşte pe acesta: „acest fiu al tău”, de parcă nu ar fi fost fratele lui. Acest fiu mare care aparent avea o trăire dreaptă, căci nu a călcat nici o poruncă a Tatălui, totuşi era lipsit de har, de fericire, deoarece lui îi aparţinea tot ce avea Tatăl său, dar el nu ştia lucrul acesta. Să ai totul şi să nu ştii lucrul acesta, deoarece o condiţionezi de ascultare, aceasta este o viaţă de rob, o viaţă lipsită sau săracă în har. Fiul cel mare era înconjurat de harul tatălui şi de cadourile lui, dar El a dus o viaţă lipsită de cadourile tatălui său. Pentru că nu l-a cunoscut pe Tatăl său, ca fiind un Tată bun, care poate oricând să-i dea un miel să se veselească cu prietenii lui, astfel El era plin de amărăciune, invidios şi slujea fără bucurie, ducând o muncă obositoare, el încerca prin propriile eforturi să câştige aprobarea Tatălui şi cadourile acestuia, ceea ce nu a reuşit, căci El nu cunoştea îndurarea Tatălui. În mod virtual el era bogat (căci tot ce avea Tatăl erau şi ale lui), şi totuşi în realitate, el era foarte sărac, neavând îndrăzneala să ceară un miel din turma tatălui său).

Această ilustrare scoate bine în evidenţă nefericirea de a trăi departe de Tatăl ceresc şi departe de harul lui, cu porci (demonii), dar şi fericirea şi împlinirea de a apela la har, de care a avut parte fiul risipitor când s-a întors la Tatăl, har de care a avut parte, fără ca să-l cunoască, căci el crede că tatăl lui îl va face din milă un argat al lui. Dar harul tatălui i-a dat o mare surpriză, tatăl l-a primit cu toate onorurile (dându-i inelul, sandalele, o haină scumpă şi tăind viţelul cel îngrăşat), şi i-a dat din nou statutul de fiu al lui. Parabola ilustrează şi nefericirea celui ce nu trăieşte prin har, de care a avut parte fiul cel mare, care a fost plin de amărăciune necunoscând harul şi încercând să dobândească totul prin fapte.

Credincioşii care sunt plini de har se pot recunoaşte după caracterul lor, prietenos, relaxat, blând şi natural, el dă har mai departe manifestând îndurare zilnic. El nu este blând şi îndurător în sens lumesc, adică pasiv, dezinteresat, îngăduitor cu păcatul, tolerând răul, nu ci El are pacea lui Dumnezeu ştiind că totul este sub controlul lui şi că toate lucrurile lucrează spre binele celor Cel iubesc (Matei 11:28-29; Romani 8:28). Când se întâmplă ca un plan sau acţiune să fie zădărnicite, el nu devine plin de amărăciune şi gălăgios, deoarece el ştie că nu efortul propriu este responsabil pentru această acţiune, el ştie că Dumnezeu acţionează în fiecare caz şi toate lucrurile se vor dovedi în final bune (2Corinteni 4:15). El nu se îngrijorează căci are încredere în mila lui Dumnezeu şi în planul lui de salvare. Un alt aspect este că Cel plin de har îşi recunoaşte uşor vina, deoarece harul este strâns legat de adevăr (Ioan 1:17), şi deoarece a gustat din dulceaţa harului, dorind să apeleze din nou la har, nu pentru a continua în păcat, ci pentru a se bucura de binefacerile harului.

De asemenea, cu toate că păcatul ne îngenunchiază de atâtea ori, uneori împotriva voinţei noastre (Romani 7:17-20), totuşi pentru omul care a ales să trăiască prin har, consideră păcatul ca o invitaţie la a lua har, de a învăţa din greşeală şi de a nu se mai lăsa îngenunchiat. El este conştient, că doar harul are puterea să dezbrace păcatul de puterea lui (Romani 6:14), căci harul ca iubirea, nu piere niciodată şi nu dă greş niciodată (Psalmul 89:2). Pe când un om care trăieşte prin lege, îmbracă păcatul cu mai multă putere (Romani 6:8-11), pentru că puterea păcatului este legea (1Corinteni 15:56).

Cel care trăieşte prin har se bucură pentru fericirea altora, în contrast cu cei săraci în har care nu se bucură de binecuvântările altora, de aici se desprinde un principiu: cine dobândeşte fericirea singur nu suportă fericirea altora, mai ales dacă acela a obţinut-o uşor fără merite. Prin urmare, numai Cel ce este absolut convins că trăieşte doar prin daruri, se bucură de solidaritate sinceră de fericirea altora. Însă dacă toate lucrurile sunt realizările noastre, fericirea altora este percepută ca fiind o ameninţare, astfel cei ambiţioşi nu se pot bucura cu alţii. Doar dacă te bucuri împreună cu alţii dovedeşti că eşti plin de har, numai aceştia sunt capabili de unitate, deoarece tot ce au (cunoştinţă, sfinţenie, dreptate, bunuri materiale), le au pentru că le-au primit, nu pentru că le-au câştigat prin eforturi proprii (1Corinteni 4:7). În consecinţă, El le poate împărţi cu alţii ceea ce are, devenind prieten cu oricine. Dimpotrivă un creştin sărac în har, care şi-a zidit opera vieţii sale prin eforturi proprii, simte în relaţia cu alţii, că realizările lui nu sunt suficiente, iar în cadrul părtăşiei cu alţii dispare însemnătatea sa, particularitatea sa, deoarece El este împins de ambiţia ascunsă de a face impresie prin propria capacitate, iar opera sa şi superioritatea sa ar fi pusă sub semnul întrebării. El cu gura se bucură cu alţii, însă în inima lui se descoperă adevărata sa atitudine, lui îi este teamă de har, are o relaţie tulburată cu harul, deoarece harul îi răpeşte plăcerea succesului propriu.

În contrast, cel plin de har este lipsit de griji, aceasta nu înseamnă că este neglijent sau delăsător, dar El cunoaşte premisele şi izvoarele harului, având încredere în Dumnezeul Dragostei, care s-a angajat să-i dea totul prin har adică gratuit, astfel această mentalitate evită pericolul epuizării şi al surmenajului, deoarece nu acţionăm ca să câştigăm bunăvoinţa Stăpânului sau să rămânem în ea, ci acţionăm căci bunăvoinţa lui este deja peste cei ce au crezut în Domnul Isus Cristos.

Numai când suntem săturaţi de har şi trăim în prosperitate, putem să ne lipsim de poftele şi dorinţele noastre naturale, dacă încercăm prin proprie putere să le stăpânim nu vom reuşi decât temporar, în plus vom dezvolta un caracter de sclavie şi luptă obositoare presărată cu bătălii pierdute, pe când prin har ne vom înfrâna în mod natural fără să mă forţez, căci avem ceva mai bun decât gunoaiele lumii (comp. cu Isaia 55:1-3). Ilustrare: dacă am frigiderul plin cu bunătăţi, nu mai caut în gunoaie, dacă eu sunt împlinit de harul lui Dumnezeu, şi acesta îmi este suficient, şi harul mă îndeamnă la acţiune, atunci pot să mă înfrânez, prin har lupt de pe poziţia de biruitor, şi pentru un scop nobil a-L onora pe dătătorul harului.

Faptele mele în raport cu harul, cel mult pot indica, că sunt capabil să administrez ceea ce Dumnezeu îmi dă (comp. cu Fapte 10:2,Fapte 1:4,Fapte 1:45-46), dar Dumnezeu nu-mi va da ceva datorită a ceea ce eu sunt, sau fac, ci datorită lui Cristos şi a harului Său.

Probabil ne-am dat seama făcând doar o trecere în revistă, că cu toţii avem nevoie să trăim mai mult prin har, ce putem face ? Răspunsul constă în a ne antrena pentru trăirea prin har, făcând următoarele exerciţii:

 

Exerciţii de a trăi prin har:

Recunosc din inimă sărăcia mea în ce priveşte trăirea prin har.

Iau decizia ca de acum înainte să trăiesc exclusiv prin har.

Studiez versetele care vorbesc despre har din Biblie.

Îmi umplu mintea şi inima cu principiile harului.

Îmi reînnoiesc zilnic decizia de a trăi doar prin har şi a da la rândul meu har altora.

În acest antrenament este inevitabil căderea în vechiul sistem fără har, dar nu trebuie să ne descurajăm ci să apelăm la har ori de câte ori o luăm razna. Da  trebuie să luăm decizia de a trăi prin har căci este singura cale spre salvare şi fericire, după cum se sublinează şi în Evrei 12:15-17: „Vegheaţi ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune să dea lăstari, să vă aducă tulburare…ca nu cumva să fie printre voi un desfrânat sau vreun lumesc…”. Observăm din acest pasaj că lipsa de har aduce amărăciune, ca o rădăcină care devine amară, iar tot ce trece prin ea se amărăşte, iar aceasta, dă lăstari, care împiedică fericirea, unitatea, sfinţenia, ba mai mult ea aduce tulburare, desfrânare şi o viaţă lumească care dispreţuieşte lucrurile sacre.

          De aceea să alegem: Ori dorim în inima noastră să crească rădăcinile dragostei, înţelegerii şi îndurării în toate dimensiunile şi formele (Efeseni 3:17,Efeseni 1:18), ori  să avem o inimă, unde cresc rădăcinile amărăciunii, tulburării, frustrării?

De fapt, harul lui Dumnezeu, este un scut care ne fereşte de toate atacurile celui rău şi ne întăreşte inima (Psalm 5:12; Evrei 13:9) să rămânem în El şi să creştem în har cu mulţumiri, la Dumnezeu dătătorul Lui prin Domnul Cristos (Romani 5:1,Romani 1:11; Coloseni 2:6-7; 1Tesaloniceni 5:9).

 

De aceea în final alege:

TRĂIESC CU DUMNEZEU DOAR PRIN HAR                                     

TRĂIESC DOAR PRIN EFORTURI PROPRI


[1] Scrierea originală a Scripturilor Creştine (Noului Testament) a fost scris în greacă.

[2] Scrierea originală a Scripturilor Ebraice (Vechiului Testament) a fost scris în ebraică.

[3] Dacă nu este prezentat vreun simbol, citatele sunt luate din Biblia Cornilescu sau Cornilescu Revizuită.

[4] Biblia arată că creştinii au o poziţie extraordinar de mare în faţa lui Dumnezeu, ei sunt una cu Tatăl şi Fiul, fiind trupul lui Cristos, şi sunt deasupra oricărei domni, stăpâniri şi autorităţi (Coloseni 3:3; Evrei 2:11; Efeseni 1:17-2:7), ei sunt deja un regat de preoţi (Apocalipsa 1:5,Apocalipsa 1:6).