Tipărire

Introducere - despre viaţa lui William Miller:

William Miller[1] s-a născut la 15 februarie 1782, în Pittsfield, Massachusetts. Părinții lui au fost: căpitanul William Miller, un veteran al revoluției americane, și Paulina, fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William avea 4 ani, familia lui s-a mutat la țară în Low Hampton, statul New York. Miller a fost educat acasă de mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înființata școală din districtul East Poultney. Nu se știe dacă Miller a făcut și alte studii până la vârsta de 18 ani, deși a învățat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca particulară a judecătorului James Witherell și la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în apropiere de Fairhaven, Vermont.

În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith și s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney, unde au ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcții publice, începând cu cea de polițist. În 1809 a fost urcat la gradul de sub-locotenent de poliție și la o dată necunoscută a fost ales judecător de pace. Miller a servit poliția din Vermont și a fost avansat la gradul de locotenent pe data de 21 iulie, 1810. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult și cel puțin doi cai.

Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist.

Deismul este o orientare filozofică-religioasă din secolele: XVII-XVIII. care recunoștea existența Dumnezeu, dar numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea unui Dumnezeu-persoană, un Creator care intervine în viața naturii și a societății.

În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influenți oameni din localitate [Poultney, Vermont], care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“

Ca deist, Miler a respins asocierea cu creștinismul și a devenit un membru mason (= francmason / germ. Freimaurer) activ. În cartea lui Sylvester Bliss: „Memorii despre William Miler“ găsim scrise următoarele:

„Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăției masonice, unde și-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară și în această regiune.”

În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de Mare Maestru Nr. 27. Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor susține că Miller obținuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toți biografii lui Miller recunosc că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar și mai târziu, după ce se va reconverti la credința baptistă în 1831, și se va retrage din masonerie, Miller nu va disprețui pe masoni și nu va demoniza niciodată masoneria. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicații privitoare la masonerie, iar într-una din scrisorile lui Miller se poate simți satisfacția lui la știrea că agitația antimasonică din Poultney s-a stins!!!

La izbucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington, Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul de locotenent și cu funcția de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea și rănirea unor camarazi din apropierea sa, Miller a văzut victoria americană și supraviețuirea sa ca pe o adevărată minune, ceea ce a început să intre în conflict cu teoriile deiste.

Ororile războiului, precum și victoria americanilor asupra englezilor, l-au determinat pe Miller să-și reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815, întorcându-se acasă la Poultney, apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii lui descriu deprimarea pe care i-a cauzat-o această credință de liber-cugetător lipsită de orice speranță și care nu oferea vieții nici un sens. A început să conștientizeze tot mai mult că este un muritor, iar moartea tatălui și a sorei lui au accentuat această obsesie. Ca urmare, Miller s-a apucat serios de studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credința baptistă a părinților lui, prețuind tot mai mult Biblia și să luând poziție publică împotriva deismului. Miller descrie cum amintirea imaginii lui “Isus” din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă și l-a întors la speranța creștină care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu.

William Miller a început un studiu tot mai profund și mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui spirituale, cât și pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deiști, fiind tot mai pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie și nu de contradicții. S-a apucat să studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înțelege sensul. În acest demers, Miller a ajuns la profețiile cărții lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeași seriozitate.

Întemeindu-se pe profeția din Daniel 8:14, după traducerea KJV ("Unto two thousand and three hundred days; then shall the sanctuary be cleansed."), Miller a înțeles curățirea sanctuarlui ca fiind purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Iisus Hristos. Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins și plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. Calculul foarte simplu arăta că termenul profetic se încheia undeva pe la anul 1843.

Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se asigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie 1822, Miller și-a scris concluziile lui într-un document de 22 puncte, unde articolul 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui Iisus Hristos este aproape, „chiar la uși”, și anume peste 21 de ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte." În ciuda convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden.

În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole în ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că nu reușea să facă față cererilor de predicare și de a călători pentru a da informații cu privire la interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învățăturilor lui profetice în 64 de pagini cu titlul: „Dovezi din Scriptură și Istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului 1843”

După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mișcare rurală, obscură, într-o campanie națională care a inflamat populația din orașele americane. O mulțime de pastori din diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu se intenționa fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mișcare interconfesională, ecumenică, acceptând membrii oricărei biserici care credeau în “Isus Hristos” și luau în serios revenirea Sa iminentă. Credincioșii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventiști erau invitați, fără a renunța la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau „conferințe generale”, care erau prezidate de lideri aleși.

În mod inevitabil însă, credința milleriților ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare și prin publicații care treceau chiar dincolo de granițele țării. Multe proprietăți au fost vândute, iar în ajunul termenului fixat, pământul milleriților a rămas necultivat. William Miller a fost printre primii care și-au sacrificat averea.

În ciuda dorinței adepților lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 și 21 martie 1844. Data de 21 martie 1844, sfârșitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire și pierderea multor credincioși care au abandonat adventismul. În urma altor discuții și studii, evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiți. Dar, ca și datarea anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Iisus să revină. Miller a răspuns public scriind:

„Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă“.

Deși în tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea că a Doua Venire va avea loc pe 22 Octombrie 1844, și această dată, pe care Miller a acceptat-o foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 Octombrie 1844 a devenit Ziua marii dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mișcării. Nu se știe exact cât de mulți au fost adepții acestei mișcări în perioada 1840-1844. Unii autori menționează 50.000, alții mult mai mult, până la 500.000. Depinde și de momentul la care se referă numărul. După dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar și cei ce au rămas fideli mișcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, își amintea: „Speranțele și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și am plâns până ce ziua a trecut.”

Miller nu a părăsit niciodată credința în revenirea apropiată a lui Iisus. A recunoscut încodată public că interpretarea lui trebuie să fie greșită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule, afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este astăzi. A murit după cinci ani, la 20 dec 1849, cu această convingere puternică, și a fost înmormântat lângă casa lui de fermier din Low Hampton, NY.

Care au fost rezultatele munci lui?

Rezultatele au fost o grămadă de secte eretice, ce susţineau şi practicau tot felul de rătăciri!!!

Astfel, după Marea Dezamăgire, adventiștii rămași în jurul lui Miller s-au constituit în Asociația Milenială Americană, dintre care unii s-au numit mai târziu “Adventiști Evanghelici”. Aceste două denumiri care constituiau trunchiul principal al mișcării millerite aproape s-au stins pe la sfârșitul secolului 19.

O doamnă adventistă foarte influentă, Clorinda Minor, o sabatistă care totuși nu s-a alăturat părinților fondatori ai adventismului sabatarian, a condus o mișcare de tip evanghelic-sionist, încurajând plecarea în Palestina și constituirea de kibuțuri în vedrea împlinirii profeției și așteptarea Domnului. Această mișcare nu a dus la înființarea unei noi confesiuni.

Majoritatea acestor grupări millerite păstrau credința în nemurirea sufletului și duminicalismul. Cei care încercau noi explicații și raționalizări cronologice credeau că, de moment ce anul profetic era corect, venirea Domnului trebuia să aibă loc în curând, la o dată care trebuie aflată. Ar putea fi o eroare omenească de calcul pe undeva. Acest grup de adventiști există și astăzi sub numele de Advent Christian Church (Biserica Creștină a Adventului), numărând vreo 60.000 de membri. Ei au fost influențați de un alt grup adventist cu care s-au și unit în secolul 20: mișcarea Life and Advent Union. Aceștia evidențiau credința privitoare la starea inconștientă a morților și anihilarea finală a păcătoșilor, precum și o doctrină antitrinitarienă.

Un alt grup important considera că “Iisus” revenise în 1844, într-adevăr, dar în duh, nu în trup. Ca urmare, au declarat că la 22 octombrie începuse mileniul sabatic, când nu se mai lucrează. Ca urmare, încurajau manifestări neobișnuite de “bucurie” și de “umilință”, cum ar fi dansul religios, mersul în patru labe, sărutul „frățesc” (inclusiv între bărbați și femei) etc.

În 1876 a luat ființă mișcarea Bible Students, cunoscută astăzi ca „Martorii lui Iehova”. Ea a fost întemeiată de Charles Taze Russel, un tânăr care părăsise credința familiei lui (prezbiterieni /calviniști) și devenise deist, apoi se reconvertise datorită predicării și învățăturii adventiste.

Cea mai importantă confesiune millerită este reprezentată astăzi de Adventiștii de Ziua a Șaptea.

După 1860 au adoptat organizarea ca “Biserică” sub numele de Adventiști de Ziua a Șaptea. După 1888 au căpătat un accent aşa zis: “evanghelic” și un puternic avânt misionar în America și în afara Americii.

Un articol despre credinţa AZŞ vezi: AICI

Între 1890-1930 au reușit să se dezbare treptat de influențele antitrinitariene. Nici confesiunea sabatistă nu a fost ocolită de spectrul unor schisme, erezii și divizări pe motive diverse. Mai multe detalii AICI

Celelalte grupuri de AZS sunt mult mai modeste numeric și ca impact social, totalizând la un loc sub 200.000, așa numitele “Biserici ale lui Dumnezeu” (cu cel mult 100.000), “Mișcarea de Reformă” (c. 35.000). Mai multe detalii: AICI

Dar şi Davidienii și alții (foarte puțini).

 

Ce spirit a condus lucrarea lui William Miller?

William Miller în prima fază a vieţii lui a fost deist, ceea ce denotă o nesiguranţă cu privire la un Dumnezeu Atotstăpânitor, Atotprezent!!! Un “Dumnezeu” care a creat, dar nu se implică în natură şi societate, în opinia lor!

Nesiguranţa conducerii divine duce la încercarea de a crea o siguranţă a conducerii umane, de aici mai a fost un pas până a devenit francmason. Căci în masonerie autoritatea nu este Dumnezeu, ci conducerea lor care stabilesc anumite “legi” şi „ritualuri” făcute de oameni.

Se pare că William Miller a căzut din extrema nesiguranţei, în cea unei siguranţe false (masoneria)!

Apoi, moartea tatălui și a sorei lui, i-a dărmat această siguranţă, şi i s-au stârnit întrebări, ce a dus la convertirea lui la credinţa baptistă.

Dar dorind o siguranţă a lucrurilor, s-a ancorat în date, în prezicerea revenirii Domnului!!! Învăţătura morală din Biblie, nu a fost suficientă să-l ţină “pe cale”, avea nevoie de ceva mai sigur: date când evenimentele se vor împlini!

Apoi Miller a început să vadă ceea ce Biblia nu spune! – vezi: Fapte 1:7.

Astfel, el a făcut unele legături spunând că curățirea sanctuarului din Daniel este purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Iisus Hristos. Apoi folosind „principiul zi-an”, a fost convins și plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. Calculul foarte simplu arăta că termenul profetic se încheia undeva pe la anul 1843. În ciuda dorinței adepților lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar, ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 și 21 martie 1844.

Un duh de înţelepciune firească, i-a dat nesiguranţa în viaţa lui (comp. cu Iacob 3:13-18), şi el i-a dat tot felul de ieşiri din impas, dar în realitate: soluţii false!!! Şi acest calcul fiind unul din lucrările acestui duh al lui satan care s-a dovedit a fi fals!

De la baptism la deism, şi apoi la masonerie, şi apoi iarşi la baptism, şi apoi la cronologi şi preziceri !!!

Acest calcul din start are fundamente greşite: 1. textul din Daniel 8:14; nu se referă la ani, ci la 2300 de zile, lucru care este evident din text unde se specifică: «Până la două mii trei sute de seri şi dimineţi; atunci sfântul locaş va fi curăţit» - Daniel 8:14, GBV 2001. este vorba de seri şi dimineţi, nu de 2300 de ani! Iar principiul o zi pentru un an nu-şi are locul deci aici, şi nu poate fi folosit după bunul plac al oamenilor! 2. Perioada de 2.300 de „zile” NU începea cu decretul de rezidire a Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. ci el este un eveniment din viitor, când va fi reconstruit templul din Ierusalim!

Mai târziu el spune: „Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii Domnului este foarte aproape, chiar la ușă“.

Această credinţă nu se bazează pe cunoştinţa exactă a adevărului, ci pe siguranţa falsă propovăduită de toţi aşa numiţi: „evanghelici”, că „Domnului este foarte aproape, chiar la ușă“.poate veni chiar azi, aşa cum a spus Miller care afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este astăzi !!!

Mulţi care se pretind că sunt ucenici ai Domnului Isus, nu cunosc Cuvintele Domnului, semnele şi profeţiile spuse de El cu privire la venirea Lui şi sfârşitul acestei epoci. Mulţi sunt duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin viclenia oamenilor şi prin lucrarea de rătăcire a celui rău. 

Însă creştinii adevăraţi, nu sunt în întuneric, ca ziua aceea să îi prindă fără veste, după cum spune şi apostolul Pavel prin inspiraţie divină: „Iar despre timpuri şi vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vi se scrie, pentru că voi înşivă ştiţi prea bine că ziua Domnului aşa vine, ca un hoţ în noapte. Când spun: „Pace şi siguranţă!“, atunci deodată vine pieirea peste ei, ca durerea peste cea însărcinată; şi nicidecum nu vor scăpa. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca ziua să vă surprindă ca un hoţ”. – 1Tesaloniceni 5:1-4, GBV 2001.

Chiar dacă nu ştim „ziua”, doar Tatăl ceresc o ştie (Marcu 13:32), ea nu ne va surprinde! De ce? Pentru că Domnul ne-a dat semne clare prin care să distingem timpul sfârşitului!

Auzim de aşa zişi „creştini” care spun de pildă: „Domnul poate să vină şi la noapte sau mâine”! Ei vorbesc din necunoştinţă, ei nu cunosc învăţătura Domnului, ei nu au Duhul profetic, ceea ce îi descalifică ca ucenici ai Lui (comp. cu Apocalipsa 19:10). Dar discipolii Domnului, care au părtăşie cu Capul, ei ascultă cu fidelitate de El şi cercetează Cuvântul pentru a vedea timpurile şi împrejurările (comp. cu 2Petru 1:10-12), după cum este scris: „Şi noi avem mai tare cuvântul profetic, la care bine faceţi că luaţi aminte ca la o lumină strălucind într-un loc întunecos, până se va ivi ziua şi va răsări steaua de dimineaţă în inimile voastre” 2Petru 1:19 GBV 2001. Iată! Cuvântul profetic este o lumină care pe zi ce trece, străluceşte tot mai mult, Dumnezeu revarsă tot mai multă lumină din Cuvântul Lui slujitorilor Săi care i-au aminte la el!

Revenind la subiectul în discuţie, până la venirea Domnului mai sunt zeci de profeţii ce trebuie să se împlinească, cei ce spun: „Domnul poate să vină şi la noapte sau mâine”, sunt în ignoranţă de ele! Apoi, Învăţătorul Isus ne-a dat semne clare, prin care să distingem trei epoci finale, care vor culmina cu revenirea Sa, şi anume: 1) „zilelor din urmă”, 2) „începutul durerilor”, 3) „necazul cel mare”.

Pentru mai multe detali despre acest lucru vezi AICI

 

 

De la această prezicere falsă, unii ca să nu rămână cu acestă pată a unei preziceri false, au răstălmăcit teoriile lui Miller, şi au susţinut fie o venire în duh, fie ceea ce susţin adventişti în prezent: “Lucrarea Domnului Hristos în sanctuarul ceresc”. Ei susţin: “Există un sanctuar în ceruri, adevăratul cort întemeiat de Dumnezeu, nu de om. În el, Domnul Hristos slujeşte în favoarea noastră, punând la dispoziţia credincioşilor binefacerile jertfei Sale de ispăşire aduse pe cruce, odată pentru totdeauna. El a inaugurat activitatea Sa ca Marele Preot şi Şi-a început lucrarea de mijlocire la data înălţării Sale. În 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2300 de zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a lucrării Sale de ispăşire. Aceasta este lucrarea judecăţii de cercetare, care constituie o parte a îndepărtării finale a păcatului, simbolizată prin curăţirea vechiului sanctuar iudaic din Ziua ispăşirii. În acest serviciu simbolic, sanctuarul era curăţit prin sângele animalelor jertfite, însă lucrurile cereşti sunt curăţite prin jertfa desăvârşită a sângelui lui Hristos. Judecata de cercetare descoperă fiinţelor cereşti cine sunt cei adormiţi în Hristos şi socotiţi vrednici să aibă parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sunt în Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus, fiind astfel gata să fie strămutaţi în Împărăţia Sa veşnică. Această judecată stabileşte dreptatea lui Dumnezeu în lucrarea de salvare a celor ce cred în Isus. Ea arată că cei care au rămas credincioşi lui Dumnezeu vor primi Împărăţia. Încheierea acestei lucrări a Domnului Hristos va marca sfârşitul timpului de probă al omenirii, înaintea celei de-a doua veniri (Evrei 8:1-5; 4:14-16; 9:11-28; 10:19-22; 1:3; 2:16,17; Daniel 7:9-27; 8:13,14; 9:24-27; Numeri 14:34; Ezra 1:4,Ezra 1:6; Apocalipsa 14:6,Apocalipsa 14:7; 20:12; 14:12; 22:12).” [sublinierile îmi aparţin].

Conform doctrinei adventiste, în anul 1844 a început curăţirea sfântului locaş din ceruri şi a început judecata. Bazat pe cartea Daniel şi pe cartea Evrei, ei au construit o doctrină, numită: „judecata de cercetare”, şi susţin cum că în 1844 Domnul s-a aşezat la dreapta scaunului din cer (Evrei 8:1) şi a început curăţirea sanctuarului (Daniel 8:13,Daniel 8:14), de păcatele recunoscute şi mărturisite de la începutul istoriei şi depuse asupra sanctuarului. Judecata care a început în 1844 are caracter investigativ, de cercetarea a evidenţelor, de selectare a persoanelor care au trăit şi l-au iubit pe Domnul. Când lucrarea de ispăşire din sanctuar va fi terminată, fiecare om rămâne la caracterul dobândit până la aceea data, orice schimbare este îngheţată, este închiderea harului, Domnul Isus îşi încheie lucrarea de apărare, părăseşte sanctuarul şi posibilitatea de iertare nu mai există. Apoi încep evenimentele revenirii Domnului.

A doua sesiune de judecată, este pentru cei ne-mântuiţi din faţa tronului Alb (Apocalipsa 20:11-15). Iar toţi vor fi consumaţi de foc din cer de care vor avea parte atâta îngerii răi cât şi oamenii rebeli.

Este această doctrină Biblică? Sunt aceste date adevărate şi Biblice?

Când Cristos nu S-a întors fizic, aşa cum s-a prezis, în 1844, adventiştii au inventat o învăţătură pentru a încerca să explice că ceva s-a întâmplat de fapt în 1844. Conform acestei învăţături, Ziua cerească a Ispăşirii a început în 1844, iar Isus S-a mutat dintr-o încăpere a sanctuarului în alta, închizând uşa după El:

„Această uşă n-a fost deschisă până nu s-a terminat mijlocirea lui Isus în Locul Sfânt al sanctuarului în 1844. Apoi Isus S-a ridicat şi a închis uşa Locului Sfânt şi a deschis uşa Locului Preasfânt, a trecut dincolo de a doua perdea, unde stă acum lângă chivot şi unde se află speranţa Israelului. Am văzut că Isus închisese uşa locului Sfânt şi nici un om n-o poate deschide; Şi că a deschis uşa locului Preasfânt şi nimeni n-o poate închide. (Apocalipsa 3:7,Apocalipsa 3:8).” Scrieri timpurii, p. 42

„Aşa că atunci când Hristos a intrat în Sfânta sfintelor pentru a sfârşi lucrarea ispăşirii, El Şi-a terminat lucrarea în prima încăpere.” Tragedia veacurilor, p. 428

Unde S-a dus Hristos când S-a înălţat?

Făcând comparaţie între dovezile biblice găsite în descrierea din Vechiul Testament a Zilei ispăşirii (Levitic 16) cu descrierea din Noul Testament a Zilei Ispăşirii (Evrei 9) vom descoperi exact când a avut loc Ziua Ispăşirii.

„Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.. Evrei 9:24

Unde e „prezenţa lui Dumnezeu”?

„Domnul a zis ui Moise: „ Vorbeşte fratelui tău Aaron şi spune-i să nu intre tot timpul în sfântul locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor. Levitic 16:2

Observaţie: Locul prezenţei lui Iehova Dumnezeu în cortul din Vechiul Testament era deasupra capacului chivotului, pe scaunul harului din Locul Preasfânt. Pentru ca Cristos să intre în „prezenţa lui Dumnezeu” trebuia să intre în Locul Preasfânt ca să apară înaintea scaunului harului lui Dumnezeu.

A deschis Isus drumul spre Locul Preasfânt a înălţarea Sa?

„Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său...” Evrei 10:19,Evrei 10:20

„Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să im ajutaţi la vreme de nevoie.” Evrei 4:16

Observaţie: Isus ne-a deschis calea spre Locul preasfânt după ce s-a înălţat şi a ajuns în cer şi s-a prezentat lui Dumnezeu cu sângele Său, ca să putem aduce cererile noastre direct la „tronul harului” La tronul lui Dumnezeu prin Cristos. Tronul harului este Scaunul Harului din Locul preasfânt unde se află „prezenţa lui Dumnezeu”.

ÎNTREBARE: Cum puteau oamenii păcătoşi să aibă acces în locul preasfânt unde este Dumnezeu (Evrei 4:14-16; Evrei 9:11-14,Evrei 9:24; 10:18-29), timp de 1800 de ani, până în 1844 dacă Domnul Isus nu a deschis încă uşa locului prea sfânt, şi dacă El nu făcea lucrarea de ispăşire din locul preasfânt?

Există o „perdea” literală în Cer?

Toate lucrurile din cortul din Vechiul Testament arătau spre lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc, „perdeaua”, era un simbol a lui Isus: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o E, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său.” Evrei 10:19,Evrei 10:20

Isus Cristos este „perdeaua” conform cu Evrei 10:19,Evrei 10:20! Tocmai de aceea, observaţi ce s-a întâmplat când a murit Isus:

„Perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt în două de sus până jos” Marcu 15:38.

Ruperea perdelei, arăta că Cristos deschisese calea spre Locul Preasfânt. Cristos Însuşi este perdeaua care „s-a rupt”. La fel cum preotul din Levitic slujea în cortul pământesc, „preoţia cerească” (1Petru 2:9) a credincioşilor are acces în cortul ceresc. Spre deosebire de preoţia din Levitic, totuşi, „preoţia cerească” are acces direct la „tronul harului” prin „calea nouă şi vie” pe care ne-a deschis-o Cristos prin perdeaua care e trupul Său. Prin urmare, avem acces în Locul preasfânt prin Cristos. Deoarece perdeaua s-a rupt, nu mai există două încăperi în templu, adică: sfânta şi Sfânta sfintelor, ci doar una: Sfânta Sfintelor sau Locul Preasfânt, în care intră atât marele Preot: Isus, cât şi creştinii care sunt preoţi ai lui Dumnezeu.

Concluzie

Nu există nici măcar un cuvânt în Noul Testament care să arate că Isus S-a mutat din Locul Sfânt în Locul Preasfânt la un anumit moment în istorie. Dimpotrivă, toate dovezile biblice arată că Hristos a împlinit Ziua Ispăşirii la înălţarea Sa:

& Cristos a venit ca Mare preot în templul Său (Evrei 9:11).

& A intrat acolo cu sângele Său (Evrei 9:12).

& A curăţat vasele cereşti cu sângele Său (Evrei 9:23).

& A intrat în prezenţa lui Dumnezeu (Evrei 9:24).

& Sângele Lui a curăţat poporul Său de păcate (Evrei 9:14).

& Ispăşirea a fost făcută (vezi Evrei 10:11-14). La înălţarea Sa, Cristos a împlinit toate aspectele Zilei Ispăşirii descrise în Levitic 16!

Această învăţătură despre „judecata de cercetare”, este nebiblică, din multe motive, unul dintre ele este că ispăşirea prezentată de AZS ca începând în 1844, este opusă ispăşirii complete învăţate de biserica creştină şi anulează cartea Evrei care afirmă clar şi fără echivoc: „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat PENTRU TOTDEAUNA la dreapta lui Dumnezeu.” (Evrei 10:12). Cristos a plătit pe deplin pentru păcatele noastre, ispăşindu-le pe deplin. Nici un alt verset din Scriptură nu învaţă altfel.

În plus, cele 2300 de zile din Daniel 8:14 sunt zile, căci este vorba de 2300 de seri şi dimineţi, şi aici nu se aplică principiul de un an pentru o zi din Daniel 9:24-26, deoarece este clar vorba de zile de 24 de ore menţionându-se, „seri” şi „dimineţi”.

Ele încep în viitor, când se va opri jertfa necurmată (Daniel 8:9-14; 11:31-35). Observaţi afirmaţiile AZS şi apoi verificaţi textele Biblice aferente, şi veţi vedea că nici un text nu susţine afirmaţiile lor:  

JUDECATA DE CERCETARE: începută în anul 1844, în Sanctuarul ceresc: Descrierea scenei judecaţii: Apocalipsa 14:7; Daniel 7:9-10. (Textele nu se referă la anul 1844 şi la o judecată de cercetare).

Cine este judecat cu aceasta ocazie? 1Petru 4:17, Toţi cei care au intrat vreodată in slujba lui Hristos, luând asupra lor Numele Lui. [în 1Petru 4:17 este vorba de judecata de la casa lui Dumnezeu din primul secol care s-a manifestat prin îngăduirea unor persecuţii peste creştinii de atunci cu scop de cernere, vezi v.16-19].

Cine este Mijlocitorul? (Daniel 7:13,Daniel 7:14). Isus, în calitate de Mare Preot şi Avocat al celor credincioşi: Ioan 2:1; Evrei 9:24; 7:25; 4:15-16. Scena în care Domnul Isus se înfăţişează înaintea Tatălui în favoarea celor credincioşi este descrisa în Daniel 7:13.

[Daniel 7:13, 14 este o înfăţişare nu pentru a Mijloci pentru cineva; ci, pentru a primi: stăpânire, glorie, etc.]

Care sunt efectele acestei judecaţi de cercetare? Soarta fiecărui om va fi hotărâtă, fie spre viaţa veşnică, fie spre moarte veşnică: Apocalipsa 22:11-12. De acesta judecată este nevoie pentru ca la revenirea Sa, Domnul Hristos să-i poată răsplăti pe cei găsiţi pregătiţi: Apocalipsa 22:12.

[Soarta este hotărâta nu în 1844, ci la venirea Domnului, atunci are loc judecata nu mai devreme, după cum afirmă clar Biblia în 1Corinteni 4:5: „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” (vezi şi Matei 19:28; 25:31-33; Romani 14:9-13)].

Textul din Apocalipsa 22:11,Apocalipsa 22:12 nu vorbeşte de o sfinţire a credincioşilor după 1844, sau de o persistare în întinare a celor nedrepţi după 1844, cum interpretează AZŞ acest pasaj, ci acest proces are loc chiar de atunci când a scris Ioan cartea (vezi v.9-11). Comentariile sunt de prisos, în Biblie nu găsim doctrina „judecăţii de cercetare”, ba mai mult, informaţiile şi învăţăturile Bibliei, infirmă o astfel de teză şi ca principiu şi ca date cronologice.

Să vedem o altă eraore adventă:

„26. Mileniul şi sfârşitul păcatului

Mileniul este domnia de o mie de ani a Domnului Hristos împreună cu sfinţii Săi în ceruri, între prima şi a doua înviere. In timpul acesta, morţii cei nelegiuiţi vor fi judecaţi. Pământul va fi în totul pustiu, fără locuitori, dar ocupat de Satana şi îngerii lui. La sfârşitul mileniului, Domnul Hristos, cu sfinţii Săi şi cu cetatea sfântă, va coborî din ceruri pe pământ. Atunci morţii nelegiuiţi vor fi înviaţi şi împreună cu Satana şi îngerii lui vor înconjura cetatea; dar foc de la Dumnezeu îi va mistui şi va curăţi pământul. Astfel, universul va fi eliberat pentru totdeauna de păcat şi de păcătoşi (Apocalipsa 20; 1Corinteni 6:2,1Corinteni 6:3; Ieremia 4:23-26; Apocalipsa 21:1-5; Maleahi 4:1; Ezra 28:18,Ezra 28:19).”

În primul rând, judecata morţilor are loc după mileniu conform cu Apocalipsa 20:4-6, 11-14, apoi pământul nu este pustiu ci pe el locuiesc neamuri (Apocalipsa 20:3; Isaia 65:17-25), iar satan este aruncat în abis, în adîncul pământului nu pe pământ (comp. Apocalipsa 20:1-3 cu 9:1). Nici un text din cele menţionate nu susţine teoria că pământul va fi pustiu în mileniu!!! Textul din Ieremia 4:23-26, nu se referă la mileniu; ci se referă la semi-pustia lui Israel după exilul babiolonian (vezi contextul: Ieremia 4:5-22), discutând cu un lider adventist, a recunoscut că nici atunci Palestina nu a fost total pustie!

 

Concluzie:

Siguranţa credinţei creştine o dă umblarea cu Dumnezeu, părtăşia Domnului cu creştinii, şi a creştinilor cu Tatăl şi Fiul (1Ioan 1:3) , şi însoţirea Spiritului Sfânt şi călăuzirea Lui (Evrei 6:4; Romani 8:14).

Mai devreme sau mai târziu credinţele bazate pe calcule omeneşti, pe speculaţii, pe răstălmăciri se vor ruina, şi nu pe un Salvator personal, şi pe ascultarea de Capul, Domnul şi Învăţătorul (Ioan 10:1-4; Ioan 3:36).

Domnul ne-a avertizat: şi se vor ridica mulţi profeţi falşi, şi vor înşela pe mulţi”  - Matei 24:11 SCC.

 


[1] Informaţii luate de pe: http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Miller